IULIAN BOLDEA (Editor)
Globalization and Intercultural Dialogue. Multidisciplinary Perspectives Section: Political Sciences
ARHIPELAG XXI PRESS
Section – Political Sciences
GIDNI
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Globalization and intercultural dialogue : multidisciplinary perspectives / ed.: Iulian Boldea. - Târgu-Mureş : Arhipelag XXI, 2014 ISBN 978-606-93691-3-5 I. Boldea, Iulian (ed.) 008
The sole responsibility regarding the content of the chapters lies with the authors.
Desktop publishing: Carmen Rujan
Published by Arhipelag XXI Press, Târgu-Mureş, România, 2014 Moldovei Street, 8, Târgu-Mureş, 540519, România Tel: +40-744-511546 Editor: Iulian Boldea Editorial advisor: Dumitru-Mircea Buda Email: [email protected] http://www.asociatiaalpha.comxa.com
ISBN 978-606-93691-3-5
2
Section – Political Sciences
GIDNI
Table of contents
AMERICA PUBLIC DISCOURSE AND THE SHAPING OF THE 21ST CENTURY GEOPOLITICS Marcela Ganea, Assistant Prof., PhD, “Artifex” University of Bucharest ................. 8 NEW PARADIGMS OF IMMIGRATION: MULTICULTURALISM, ASSIMILATION AND INTEGRATION OF ISLAM IN EUROPE Alexandra-Violeta Gheorghiu, PhD Candidate, doctoral scholarship in the project POSDRU 159/1.5/133675, Romanian Academy, Iași Branc .................................. 18 THE CRISIS OF CULTURE IN THE POST-COMMUNIST SOCIETY FROM CULTURE AS FREEDOM TO CULTURE AS UTOPIA Sorin Ivan, Assoc. Prof., PhD, ”Titu Maiorescu” University of Bucharest ............... 26 REDEFINING THE CONCEPT OF SECURITY IN THE ”POST-TERRORIST” ERA. THE HERITAGE OF THE COLD WAR Cristian Benţe, Assoc. Prof., PhD, University of the West, Arad ...................... 33 MARITIME PIRACY AND ITS DESTABILIZING EFFECTS FOR THE INTERNATIONAL SPACE Nicolae Melinescu, PhD, ”Andrei Șaguna” University of Constanța ................... 38 THE CULTURE OF THE EUROPEAN ACCESSION NEGOTIATIONS Simion Costea Assoc.Prof. PhD., „Petru Maior” University of Tirgu-Mures ............. 50 KUMBH MELA 2013. RELIGIOUS RITUALS AND PERFORMANCE FACING MEDIA COLONIALISM Traian Penciuc, Assist. Prof., PhD, University of Arts, Târgu-Mureș................... 57 THE PUBLIC IMAGE OF ROMANIAN-RUSSIAN RELATIONS IN THE EARLY 90S Miruna Mădălina Trandafir, PhD, ”Petru Maior” University of Târgu-Mureş ............ 67 POLITICAL EXTREMISM AND THE ECONOMIC CRISIS IN THE TIME OF GLOBALIZATION: THE CASE OF ROMANIA Mihai Berţi, PhD Candidate, ”Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca ............... 76 ASPECTS REGARDING THE MAJOR THREATS TO BIOLOGICAL DIVERSITY Eugen Constantin, Assist. Prof., PhD, ”Spiru Haret” University of Brașov .............. 85 LOCATION, DISLOCATION AND RE-LOCATION: INTERCULTURAL AND INTERNATIONAL COMMUNICATION ACROSS POLITICAL AND ECONOMIC BORDERS Carmen Andraş, Scientific Researcher, PhD., “Gheorghe Şincai” Institute for Social Sciences and the Humanities, Târgu Mureş .............................................. 91
3
Section – Political Sciences
GIDNI
LOBBYING AND THE EU POLICY MAKING Camelia Nistor, PhD Candidate, ”Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca ........... 105 EUROPEAN IDENTITY VS. NATIONAL IDENTITY? THE CRISIS OF IDENTIFICATION IN THE EUROPEAN UNION Rada Cristina Irimie, PhD Candidate, ”Babeș-Bolyai” University of Cluj-Napoca ....... 114 TRANSATLANTIC ISLAMOPHOBIA. IDEOLOGICAL DIFFUSION AND CULTURAL LEGITIMATION MECHANISMS Ovidiu Gherasim-Proca, PhD, ”Al. Ioan Cuza” University of Iaşi .................... 129 THE PERILS OF GLOBALIZATION Arthur Mihăilă, Assist. Prof., PhD, ”Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca ......... 139 THE CONSEQUENCES OF THE END OF THE COLD WAR AND THE CONFIGURATION OF THE CONTEMPORARY SECURITY ENVIRONMENT Olesea Ţaranu, Dr., ”Al. Ioan Cuza” University of Iaşi............................. 146 THE INFLUENCE OF THE PRESENT POLITICAL AND SECURITY CONSTRAINTS IN EASTERN EUROPE OVER THE ROMANIAN TOURISM Diana Foris, Assist. Prof., PhD, ”Transilvania” University of Brașov and Marius Văcărelu, Assist. Prof., PhD., National School of Political and Administrative Studies, Bucharest ... 156 NATIONAL AND INTERNATIONAL COOPERATION IN THE FIELD OF ANTITERRORIST COUNTER-ACTION AND TRANS-BORDER CRIMINALITY – U.N., E.U., N.A.T.O – LEGISLATIVE COUNTE-TERRORISM MEASURES Nicolae Radu, Prof., PhD, ”Alexandru Ioan Cuza” Academy of Police and Luminița Dragne, ”Dimitrie Cantemir” University ............................................... 165 CULTURAL DIMENSIONS OF GLOBALIZATION Ramona Preja, Prof., PhD, University of Arts, Târgu-Mureș ........................ 173 ECOLOGY IN SOCIALISM. THE CONCEPT OF NATURE IN MARX Alex. Cistelecan, Assist. Prof., PhD, ”Petru Maior” University of Târgu-Mureș ......... 180 ECONOMIC GLOBALIZATION AS AN OPPORTUNITY FOR DEVELOPING COUNTRIES. THE CASE OF ROMANIA Florin Mavriș, PhD Candidate, University of Economic Studies, Bucharest ............ 187 EUROPEAN SMES IN THE AGE OF GLOBALIZATION Iuliana Ciochină, Professor, PhD and Isabella Cristiana Sima, Assist. Prof., PhD Candidate, ”Constantin Brâncoveanu” University of Râmnicu Vâlcea .......................... 193 LOBBYING REGULATION IN THE EU Camelia Nistor, PhD Candidate, ”Babeș-Bolyai” University of Cluj-Napoca ........... 202 REFLECTIONS ON THE CULTURAL RIGHTS UNDER THE EUROPEAN UNION CHARTER OF FUNDAMENTAL RIGHTS Alina Gentimir, Assist. Prof., PhD, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași ................ 211 4
Section – Political Sciences
GIDNI
UNELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII ŞI ROLUL ACESTUIA ÎN ASIGURAREA INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR Augustin Vasile FĂRCAŞ, PhD, Dimitrie Cantemir University of Tîrgu Mureş Lică FĂRCAŞ, PhD, Dimitrie Cantemir University of Tîrgu Mureş .................. 221 SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND PRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE ÎN ORGANIZAREA STATULUI DE DREPT ÎN ROMÂNIA Augustin Vasile Fărcaş, PhD, Dimitrie Cantemir University of Tîrgu Mureş Lică Fărcaş, PhD, Dimitrie Cantemir University of Tîrgu Mureş ..................... 227 GLOBALIZATION – A DYSTOPIC RELIGION OF THE DESACRALIZED HUMANKIND Antoniu Alexandru Flandorfer, PhD Candidate, ”Ştefan cel Mare” University of Suceava . 238 GLOBALIZATION – FACING REALITY Călin Roșu, PhD Candidate, University of Craiova ................................ 249 GLOBALIZATION AND ECONOMIC NATIONALISM IN CHINA Sebastian-Andrei Labeș, PhD Candidate, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași ........... 253 THE INFLUENCE OF GLOBALIZATION ON THE EVOLUTION OF LEADERSHIP IN THE FORMER COMMUNIST COUNTRIES Elena Zamcu, PhD, ”Ștefan cel Mare” University of Suceava ....................... 262 GLOBALIZATION IN CONTEMPORARY SOCIETY Alexandra Deaconu, PhD Candidate, University of Craiova ......................... 269 THE INTERCULTURAL, INTERETHNIC AND INTERRELIGIOUS DIALOGUE HELD BY THE FOUNDATION RECONCILIATION IN SOUTH-EAST-EUROPE BETWEEN 2008 - 2013. EVALUATION AND CONCLUSIONS Vasile Grăjdian, Prof., PhD, ”Lucian Blaga” University of Sibiu ..................... 275 INTERNATIONAL INSTRUMENTS OF COLLABORATION IN THE BLACK SEA REGION Elena Manea, PhD Candidate, Peoples Friendship University of Russia ............... 286 RUSSIAN POSTMODERNIST DISCOURSE Elena Manea, PhD Candidate High School Teacher 'Ioan Cotovu' Hârşova/Constanta ... 292 THE IMPACT OF THE EUROPEAN INTEGRATION ON GLOBALIZATION Ionuț Ștefan, PhD, ”Dunărea de Jos” University of Galați .......................... 298 LOGISTICS UNDER GLOBALIZATION Elena Sima, Assoc. Prof., PhD, The Romanian-German University of Sibiu ............ 316 THE EUROPEAN UNION AND THE RUSSIAN FEDERATION BETWEEN INTERDEPENDENCE AND COMPETITION Maria Loredana Simionov, PhD Candidate, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași ......... 321
5
Section – Political Sciences
GIDNI
THE CRIMEAN CRISIS, NATIONAL IDENTITY AND TERRITORIAL INTEGRITY. MOSCOW’S AND BRUSSELS’ ARGUMENTS IN 2014 Maria Costea, Researcher, PhD, ”Gh. Șincai Institute” for Social Sciences and Humanities of the Romanian Academy ..................................................... 330 IS GLOBALIZATION A PHENOMENON OF THE MODERN AGE? Maria Știrbețiu (Stancu), PhD Candidate, ”Ovidius” University of Constanța ........... 339 IDENTITY IN THE CONTEXT OF Elena Basarab, PhD Candidate, University of Craiova ............................. 345 CONSIDERATIONS CONCERNANT LES RELATIONS DIPLOMATIQUES ENTRE LA ROUMANIE ET L’EGYPTE DE L'ENTRE-DEUX-GUERRES Anca-Steliana Mirea, PhD Candidate, ”Valahia” University of Târgoviște ............. 350 ECONOMIC STRUCTURE AND THE CHANGES IN THE BALKAN REGION AFTER INTEGRATION IN EUROPEAN UNION Carmen Penelopi Papadatu, Assist., PhD, ”Dunărea de Jos” University of Galați ........ 358 SINE IRA ET STUDIO ABOUT SOME PROBLEMS OF THE ROMANIANS INTEGRATION INTO THE EUROPEAN COMMUNITY Mariana Flaiser, Prof., PhD, ”GrigoreT.Popa” University of Medicine and Pharmacy, Iași 367 THE DEMOCRACY OF SHARING DIVERSITY GLOBALISATION, DEMOCRACY AND NATIONAL IDENTITY IN EGYPT AFTER REVOLUTION OF 25 JANUARY 2011 Renata-Gabriela Tatomir, Assist. Prof., PhD, ”Hyperion” University of Bucharest ....... 374 METAPHORICAL PERSPECTIVES ON DEMOCRACY IN THE UK AND ROMANIA Adina Oana Nicolae, Assist. Prof., Phd, ”Petroleum-Gas” University of Ploiești ........ 386 DEVELOPMENT THROUGH INNOVATION IN WEST REGION OF ROMANIA DURING 2007-2013 Adrian Basarabă, Assoc. Prof., PhD, University of the West, Timișoara............... 397 GLOBALIZARE, MIGRAŢII, STAT-NAŢIUNE Maria Stoicovici, Assist. Prof., PhD, Technical and Military Academy of Bucharest ..... 408 THE AFFIRMATION OF IDENTITY THROUGH INTERCULTURAL EDUCATION IN THE CONTEXT OF CONTEMPORARY SOCIETY Cristian Stan, Assoc. Prof., PhD, ”Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca ........... 417 DIFFERENCES BETWEEN THE AMERICAN AND THE EUROPEAN VISION ON THE FREEDOM OF EXPRESSION Carmen Moldovan, Assist., PhD, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași .................. 428 LES AVATARS DU PLURALISME OU UNE RADIOGRAPHIE DE L’UNITÉ DANS LA PLURALITÉ Victor Untilă, Free International University of Moldova, Chișinău ................... 441 6
Section – Political Sciences
GIDNI
THE FIRST COMPREHENSIVE WORK WHICH DISCUSSES THE CONNECTION BETWEEN THE GERMAN AND ROMANIAN CULTURE Ioana Ștefan, PhD Candidate, University of Oradea ............................... 455 THE COORDINANCE OF DIPLOMATIC WRITING: FROM PRE- TO PROTODIPLOMACY Adrian Petre Popescu, PhD .................................................. 463 ILLEGAL IMMIGRATION IN THE CONTEXT OF EU - SPECIFICS OF ROMANIA Carina Ionela Brânzilă, PhD Candidate, ”Al. Ioan Cuza” University of Iaşi ............ 472 THE DYNAMICS OF ROMANIAN PREJUDICE TOWARDS IMMIGRANTS Andrei-Lucian Marian, Assist. Prof., PhD, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași .......... 480 THE RELATIONS BETWEEN COMMUNIST ROMANIA AND THE U.N. IN THE MIDDLE OF THE 20TH CENTURY. FAILED ATTEMPTS TO ACCEDE TO THE GLOBAL INSTITUTION (1951-1952) Paul Nistor, Scientific Researcher III, Romanian Academy, Iaşi Branch, ”A. D. Xenopol” History Institute ........................................................... 488 CHANGING BORDERS, CHANGING IDENTITIES Susana Monica Tapodi, Assoc. Prof., PhD, ”Sapientia” University of Miercurea Ciuc .... 498 TOWARDS A CONCEPTUAL DEMARCATION BETWEEN THE RELIGIOUS TOURISM AND THE PILGRIMAGE, IN THE CONTEXT OF GLOBALIZATION Doina Guriță, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași ................................. 503 THE DISINTEGRATING BRITISH IDENTITY – THE CENTRE CANNOT HOLD Eliana Ionoaia, Assist., PhD, University of Bucharest.............................. 512 ORTHODOXY AND ROMANIAN NATIONAL IDENTITY IN THE CONTEXT OF GLOBALIZATION Ramona Neacșa Lupu, Assist., PhD; Marian Vâlciu, Assoc. Prof., PhD; Camelia Voicu, Assist., PhD Candidate, Valahia University of Targovişte .......................... 522 MORAL VALUES AND MODELS IN A GLOBALIZED WORLD Maria Savu-Cristescu, Assist. Prof., PhD, ”Valahia” University of Târgoviște .......... 528 THE RELEVANCE OF THE RELIGIOUS PHENOMENON IN THE PRESENT, IN THE CONTEXT OF GLOBALIZATION. INTRODUCTORY ANALYSIS Laurențiu Petrila, PhD Candidate, ”Babeș-Bolyai” University of Cluj-Napoca .......... 536
7
Section – Political Sciences
GIDNI
AMERICA PUBLIC DISCOURSE AND THE SHAPING OF THE 21ST CENTURY GEOPOLITICS Marcela Ganea, Assistant Prof., PhD, “Artifex” University of Bucharest
Abstract : Language in discourse has social, political, cognitive, moral and material consequences and effects, as Norman Fairclough explains in his Critical Discourse Analysis and the Critical Language Study method which appears to be one of the most appropriate tool to analyze and understand discourse in today’s world. Discourse carries ideologies which establish, maintain and adjust social relations of power, domination and exploitation. Public discourse has a purpose as well as unintended consequences. US rhetoric is often a tool by which international leaders, governments and organizations assess the US and its intentions. Whether US’ officials mean what they say or not, US public discourse has a performative function ; it can create international stability or destabilize. That is why a subtle and sensitive analysis of US rhetoric leads to a better understanding of the US foreign policy and of international geopolitics. The power of the American public discourse in the 21st century is this ability to influence through a discourse that is simple in terms of vocabulary and grammar but intricate in terms of meaning and purpose; it is easy to understand, it includes key words that reflect the will of the leaders to preserve America as the greatest nation in the world, to create false humiliation impression, to stir emotions and empathy, sympathy and solidarity feelings, with the purpose to cause behaviours and to acquire consent. The act of interpreting assertions does not mean simply decoding words from the linguistic perspective. It implies matching the features of the utterance with recognizable interpretations and common sense assumptions which are ideologically shaped by relations of power which proves that language is a means to dominate people. Discourse means exercising power through communication. Discourse is part of the unconscious and conscious mind and emotional life of the subjects they seek to govern. People live unconsciously in realities made up of discursive elements that become recognizable when produced. Key words: Communication, discourse, geopolitics, hegemony, US foreign policy.
Language in discourse has “social, political, cognitive, moral and material consequences and effects”, as Norman Fairclough explains in his Critical Discourse Analysis and the Critical Language Study1 method which appears to be one of the most appropriate tool to analyze and understand discourse in today’s world. Discourse carries ideologies are representations of aspects of the world which can be shown to contribute to establishing, maintaining and changing social relations of power, domination and exploitation”2. Siobhan McEnvoy Levy is another author who sees discourse as a major tool in understading action. She dedicates her entire book, “American Exceptionalism and US Foreign Policy – Public Diplomacy at the End of Cold War”, to the study of the rhetoric of American public speeches, or “public diplomacy”, as she calls it, because: a) rhetoric is an “analytical priority, a key tool in understanding endeavours” such as: US foreign policy, the survival and effectiveness of US Administrations, b) rhetoric is a tool in shaping opinions,
1 2
Norman Fairclough, „Analysis Discourse : Textual Analysis for Social Research”, 2003, p. 9 Ibidem.
8
Section – Political Sciences
GIDNI
and c) rhetoric is a means for other countries to evaluate the US and its intentions3. The importance of public discourse and especially of the Exceptionalist discourse appears as major in Siobhan McEnvoy Levy’s book as she identifies discourse (public diplomacy) so powerful that it can have “unintended consequences” and create or undermine international stability: “Public diplomacy can have unintended consequences. US rhetoric is often a primary means by which other international leaders, governments and organizations evaluate the US and its intentions. It is not possible to dismiss such rhetoric as meaningless or lacking in consequences. Regardless of whether US’ officials mean what they say or not, US public diplomacy is instrumental either in creating international stability or in undermining it. This alone legitimizes a careful and sensitive analysis of US foreign policy rhetoric”4.
Discourse analysis provides valuable information about how America sees itself and what are the values it wants to reflect and to promote across the world: “An examination of speeches and statements can provide information about what a given Administration identifies as the source and strength of its power and how it perceives the US’ place in the world. It provides evidence of how certain US elites wish the US to be viewed either at home or abroad”5
Discourse analysis is a crucial tool for Siobhan McEnvoy Levy. On the one hand, in order to identify meaningful elements. She therefore stresses that “techniques from the study of linguistics – semantics, pragmatics and discourse analysis – allows us to chart dialogues and contests between political actors (states, international institutions, publics)”6. On the other hand, to correlate these meaningful elements with the context because in many cases, the same Exceptionalist elements may be used for different purposes: “The adaptive use of American Exceptionalism is meaningful beyond a purely strategic function. Two administrations may differ but the maintenance and recasting of the Exceptionalism theme points to the existence of enduring principles”7
Siobhan McEnvoy Levy makes a subtle difference between intended and unintended consequences of a discourse. The outcome of her research suggests precisely that the US
Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy Cold War”, 2001, Palgrave, UK 4 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p.2 5 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p.5 6 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p. 5 7 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p. 5 3
9
– Public Diplomacy at the End of – Public Diplomacy at the End of – Public Diplomacy at the End of – Public Diplomacy at the End of – Public Diplomacy at the End of
Section – Political Sciences
GIDNI
relies heavily on rhetoric to build consensus and to gain support, and turns official statements into “mood shapers”8 which confirms that discourse always has a “desired effect”9: “The strategic communicator exploits knowledge of the media, human psychology, public opinion and culture to shape and target messages so that their desired effect is maximized and their unintended effects are minimized”10
In addition to being ‘mood shaper”, American public discourse proves its instrumentality in establishing relations of power and hegemony in international relations. One pronounced, it determines reactions and actions of either consensus or rejection. “The US governmental official makes efforts to construct and maintain shared beliefs about international affairs, establish interpretative control in the rhetorical political sphere and build elite and public consensus through the use of persuasive oral communication” 11 “US political administrations are primarily reliant on their public diplomacy skills in two related ways. Cumulative routine rhetoric creates a climate of belief, a consensus on broad values, which supports and enables the contingent use of rhetoric for achieving specific foreign policy issue and international events” (p. 3)12 “Official statements are mostly mood shapers, the vehicles for explanation of values, grand strategies and overall postures – what the US stands for, its purpose and interests” 13
The power of the public discourse in the 21st century America is precisely this ability to influence the masses through a discourse that is simple in terms of vocabulary and grammar, and easy to understand by ordinary citizens; it includes dynamiting verbs and key words reflecting the will of the leaders to preserve America as the greatest nation in the world; it creates false humiliation impression; it stirs emotions and empathy; and it creates sympathy and solidarity feelings. The act of interpreting the assertions does not mean simply decoding the words from the linguistic perspective. It implies, as Faiclough explains, “matching features of the utterance at various levels of interpretations you have stored in your long term memory”14 (1989, p. 10), corroborated with the ability of the audience to make the difference between what is said and what is meant in case there are discrepancies, as aspect studied by pragmatics, as Faiclough puts forward15. Basically, we can agree with Faiclough’s idea that Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy – Public Diplomacy at the End of Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p. 3 9 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy – Public Diplomacy at the End of Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p. 3 10 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy – Public Diplomacy at the End of Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p. 3 11 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy – Public Diplomacy at the End of Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p. 3 12 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy – Public Diplomacy at the End of Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p. 3 13 Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy – Public Diplomacy at the End of Cold War”, 2001, Palgrave, UK, p. 4 14 Norman Fairclough, „Language and Power”, Longman, NY , 1989 15 Norman Fairclough, „Language and Power”, Longman, NY , 1989, p. 10 : “One of the concerns of pragmatics has been the discrepancies which exists between what is said and what is meant, and how people work out what is meant from what is said”. 8
10
Section – Political Sciences
GIDNI
“language rests on common sense assumptions”16 and these “common sense assumptions can be ideologically shaped by relations of power”17 which proves that language is a means to dominate people. Discourse means exercising power through communication. Case studies: Two speeches have been chosen to study the power of language exercised through public discourse: 1) Senator Marco Rubio’s address to the Brookings Institution, in Washington DC, on 25 April 2012, and entitled “is The American Order Sustainable and Necessary in the 21st century?” 2) President Barack Obama’s speech on Syria, making the case for a military strike against Syria at the White House, on 10 September 2013 I have chosen Marco Rubio’s speech because, from the point of view of the producer of the speech, Marco Rubio’s personality seemed interesting . He embodies the American Dream of fulfillment. He is the son of a Cuban working class immigrant who came to the US in the 1960s and he launched his campaign for the US Senate in 2009 and won. His entire rhetoric reflects American beliefs in the unique place that America deserves in the world. America’s position as the global leader in the 21st century and its exceptional qualities unparalleled by other countries are reflected in an exceptionalist discourse by Senator Marco Rubio, in his address to the Brookings Institution, in Washington DC, on 25 April 2012, and entitled “is The American Order Sustainable and Necessary in the 21st century?”. In a persuasive style, Senator Marco Rubio positions America as the leader in the 20th century, based on its messianic role successfully accomplished in the world after WW II, and therefore entitled to preserve this position unchallenged in the 21st century. Moreover, Senator Marco Rubio suggests that it is not America that wants to impose its rules but the world requests American values because they are the best to ensure progress. Key words that are usually associated with America’s exceptional image are repeated several times in his speech: “leadership”, “democracy”, “free market”, and “prosperity”: „What world order might have existed from the end of World War II until the present if America -- absent American leadership. Could we say for certain that it would look anything like America’s vision of an increasingly freer and more open international system where catastrophic conflicts between great powers were avoided? Democracy and free market capitalism flourished? Where prosperity spread wider and wider, and billions of people emerged from poverty? Would it have occurred, if after the war, America had minded its own business and left the world to sort out its affairs without our leadership? Almost surely not”. „The purpose of the institutions we established, from the United Nations to the World Bank and the IMF, was to spread peace and prosperity, not to certain narrow American interests. Other nations consented to our leadership because they saw what the economic and political values of the American worldview had achieved for us and they wanted the same for themselves. They followed us because they
16 17
Norman Fairclough, „Language and Power”, Longman, NY , 1989, p. 4 Norman Fairclough, „Language and Power”, Longman, NY , 1989, p. 4
11
Section – Political Sciences
GIDNI
believed that our way, the American way, the principals of free people and free markets, was the best way to advance their societies”.
Senator Rubio also includes a reference to religion to give his discourse an unquestionable dimension: “America has ushered in the Biblical promise of a new Heaven and a new Earth, let’s stop and remember that the world America made is better, but it is not perfect. But it is vastly more peaceful and prosperous than any other age in recorded history. So, this is the world America made.”
America’s destiny is presented as ineluctably and closely interconnected with the world but from the position of the leader that does not allow others to lead and does not accept the position of equal partner. One reference is made to China, felt as a rising power and comparable to America but considered not “as benignly disposed to the political and economic aspirations of other nations as we are”. Senator Marco Rubio creates a negative image for China. He makes an antithetical comparison between America and China from a superior position, placing China lower by describing it in negative terms and associating it with rogue states which annuls all chances to be taken into account as a world’s leader. His linguistic technique is to describe by denying the opposite: “China is not benignly disposed …”; “curtain of secrecy that veils the Chinese state…” ; “we must deal with the China we know today”, “it would be foolish to be confident in the idea that China can be counted on”. However, Senator Rubio accepts that China is a leading power in today’s world but he totally rejects the idea that China, or any other power described as “world order”, may become a leader in the foreseeable future because of the lack of values that the world needs and can only be found in America: “would a world order -- or China, at least as we know China right now, as the leading power, be as benignly disposed to the political and economic aspirations of other nations as we are? I still have hope that behind the curtain of secrecy that veils the Chinese state that there are voices that advocate for the peaceful and responsible rise of that nation, voices that reject the idea of a global power as a zero-sum game. We hold out hope for a new China of tomorrow, but for now we must deal with the China we know today, a China which enjoys its closest relationships with countries like North Korea and Iran. So at least for now, it would be foolish to be confident in the idea that China can be counted on to defend and support global, economic, and political freedom or to take up the cause of human rights” 18.
China is definitely seen as a potential competitor. Senator Rubio mentions several times China in his speech, each time with a negative image. For instance, criticism to China’s human rights, trade practices and interference of the state in business: „The United States, Europe and East Asia represent 71 percent of the world’s economy. That’s a lot of leverage and we should use it to address problems, such as China’s disregard for intellectual property rights, gross human rights violations, its
18
http://www.brookings.edu/~/media/events/2012/4/25%20rubio/20120425_rubio.pdf , p . 8
12
Section – Political Sciences
GIDNI
unfair trade practices, its currency manipulation, and the looming presence of China state-owned industries”19
Senator Rubio stresses several times in his speech America’s right to leadership: “Everywhere we look, we are presented with opportunities for American leadership to help shape a better world in this new century”20
Interestingly, Senator Rubio has a very direct manner to express America’s intention to fulfill its interests across the world through the channels of aid and humanitarian projects: „In every region of the world, we should always search for ways to use US aid and humanitarian assistance to strengthen our influence, the effectiveness of our leadership, and the service of our interests and ideals. When done so effectively, in partnership with the private sector, with faith-based organizations and with our allies, foreign aid is a very cost-effective way, not only to export our values and our example, but to advance our security and our economic interests” 21
This straightforward and explicit manner to express the intention to achieve American economic and geopolitical interests appears to be recurrent in American public speeches. We understand that America unilaterally decides to preserve the privilege to shape global order although it shares burdens and opportunities. The speech does not reflect arrogance but it builds up on the Exceptionalist heritage of American public discourses. By using a communication strategy of questions and answers - asking questions and then answering with America’s achievements, his goal is to reject any doubt that America may be replaced by another country as global leader: „But what is the role for America now? Is now finally the time for us to mind our own business? Is now the time to allow others to lead? Is now the time for us to play the role of equal partner? Well, I always start by reminding people that what happens all over the world is our business. Every aspect of our lives is directly impacted by global events. The security of our cities is connected to the security of small hamlets in Afghanistan and Pakistan and Yemen and Somalia. Our cost of living, the safety of our food, the value of the things we invent, make, and sell are just a few examples of everyday aspects of our lives that are directly related to events abroad and make it impossible for us to focus only on our issues here at home. The next question I’m asked then, is why doesn’t someone else lead for a change? Why do we always have to be taking care of the problems of the world? Isn’t it time for someone else to step up? And I always begin my answer to that question with a question of my own. If we start doing less, who’s going to do more? For example, would a world order -- or China, at least as we know China right now, as the leading power, be as benignly disposed to the political and economic aspirations of other nations as we are?”22
19
http://www.brookings.edu/~/media/events/2012/4/25%20rubio/20120425_rubio.pdf, p.16 http://www.brookings.edu/~/media/events/2012/4/25%20rubio/20120425_rubio.pdf , p. 10 21 http://www.brookings.edu/~/media/events/2012/4/25%20rubio/20120425_rubio.pdf , p. 17 22 http://www.brookings.edu/~/media/events/2012/4/25%20rubio/20120425_rubio.pdf, p. 8 20
13
Section – Political Sciences
GIDNI
The right of the US to unilateral decisions is further more stressed by the reference to the UN Security Council which does not always agree with the US on security issues. The US boldly defines other countries’ national interests as “narrow” and proclaims itself the only country with the messianic duty to secure international peace. “We can’t always rely on the UN Security Council to achieve consensus on major threats to international peace and security. As we’ve seen on North Korea, on Syria, on Iran, China and Russia simply will not join that consensus when they do not perceive the problem as a threat to their narrow national interests”.
Exceptionalist tinges in Senator Rubio’ speech appear in his references to some of America’s unique qualities such as innovation, as well as America’s resilience and ability to re-invent itself: „Millions of people have been the catalyst of democratic change in their own countries, but they never would have been able to connect with each other if an American had not invented Twitter. The atrocities of Joseph Kony would be largely unknown, but in fact, millions of people know about it because an American made a film and distributed it on another American innovation, YouTube”23 „there's absolutely no reason why America cannot remain a global super power in this new century, as well. We have a huge head start in dealing with the challenges of transforming; we have the advantage of concentrating more of our energies, resources, productivity and innovation on figuring out the future” 24.
The 2nd speech I have chosen is interesting because it is produced by the President of the United Stated of America at a sensitive moment for international relations. On 10 September 2013 President Barack Obama gave a long speech on Syria, making the case for a military strike against Syria at the White House25. In a combination of argumentative and persuasive style, impregnated by Exceptionalist elements and using recurrent themes that come along the tradition of American public speeches, President Obama tries to gain consent for a very targeted military intervention in Syria meant to deter the use of chemical weapons and to degrade Assad’s capabilities, in a context that does not project America in a favourable position and many voices are against more military interventions. The president himself admits: “One man wrote to me that we are “still recovering from our involvement in Iraq. A veteran put it more bluntly: “This nation is sick and tired of war”. And finally, several people wrote to me, “We should not be the world’s policeman.” President Obama started by creating an apocalyptic image about gassed people, with strong images meant to stir emotions. He delivered this speech before the UN report on this issue was made public. Two weeks later, he confirmation of the use of chemical weapons by the UN did not specify that the sarin gas had been used on 21 August 2013 on the rebel-held
23
http://www.brookings.edu/~/media/events/2012/4/25%20rubio/20120425_rubio.pdf , p . 19 http://www.brookings.edu/~/media/events/2012/4/25%20rubio/20120425_rubio.pdf , p . 22 25 http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2013/09/10/remarks-president-address-nation-syria 24
14
Section – Political Sciences
GIDNI
Damascus suburb of Ghouta by the Syrian government. However, before knowing the findings, President Obama suggested that the user was the Syrian government: “The images from this massacre are sickening: Men, women, children lying in rows, killed by poison gas. Others foaming at the mouth, gasping for breath. A father clutching his dead children, imploring them to get up and walk. On that terrible night, the world saw in gruesome detail the terrible nature of chemical weapons”.
Recurrent themes appear in the speech, such as: a) The comparison with the Nazi and WW II, present in American public speeches when the definition of the 21 st century enemy is given as a justification for overseas military action: “In World War II, the Nazis used gas to inflict the horror of the Holocaust”; b) The mentioning of Israel as a strong ally in the Middle East and America’s support for Israel, and of Iran of a potential nuclear threat: “If fighting spills beyond Syria’s borders, these weapons could threaten allies like Turkey, Jordan, and Israel. And a failure to stand against the use of chemical weapons would weaken prohibitions against other weapons of mass destruction, and embolden Assad’s ally, Iran -- which must decide whether to ignore international law by building a nuclear weapon, or to take a more peaceful path”. “…our ally, Israel, can defend itself with overwhelming force, as well as the unshakeable support of the United States of America”.
Exceptionalist tones appear at times throughout President Obama’s speech. He positions America as the saviour of the world, the global leader, thus imposing a relation of authority and power. He describes the US with a metaphor: “the anchor of global security” and stresses that “The burdens of leadership are often heavy, but the world is a better place because we have borne them”. The audience’s perception is that the Syrian issue is a matter of “national security” much more than a matter of international or regional security, and America cannot tolerate this situation. By using key words such as: “to make clear to the world” , “we will not tolerate”, “our leadership”, President Obama expresses authority and domination: “…after careful deliberation, I determined that it is in the national security interests of the United States to respond to the Assad regime’s use of chemical weapons through a targeted military strike. The purpose of this strike would be to deter Assad from using chemical weapons, to degrade his regime’s ability to use them, and to make clear to the world that we will not tolerate their use”. “Our ideals and principles, as well as our national security, are at stake in Syria, along with our leadership of a world where we seek to ensure that the worst weapons will never be used”.
President Obama ends his speech in an apotheosis that places under no doubt America’s exceptional qualities and unique position. He makes a skillful association of the words “humility” and “resolve” which reflect at the same time the intention of multilateral approach, it suggests compliance with international decisions but also America’s intention to preserve its leadership:
15
Section – Political Sciences
GIDNI
“America is not the world’s policeman. Terrible things happen across the globe, and it is beyond our means to right every wrong. But when, with modest effort and risk, we can stop children from being gassed to death, and thereby make our own children safer over the long run, I believe we should act. That’s what makes America different. That’s what makes us exceptional. With humility, but with resolve, let us never lose sight of that essential truth”.
It is to note that, for the first time, unlike George Bush, Margaret Albright, and other producers of more bellicose speeches for military intervention in the past, the tone of a presidential speech making the case for a military intervention sounds balanced between unilateral and multilateral decision. President Obama makes a balance between the bellicose tone and a parental tone. While previous military interventions were based on unilateral decisions, President Obama clearly states this time that he will wait for the diplomatic outcome and take into account the international opinion. Moreover, he mentions consultations with other countries among which Russia and China, two world powers that have been traditionally placed in opposition to the US: “I have, therefore, asked the leaders of Congress to postpone a vote to authorize the use of force while we pursue this diplomatic path. I’m sending Secretary of State John Kerry to meet his Russian counterpart on Thursday, and I will continue my own discussions with President Putin. I’ve spoken to the leaders of two of our closest allies, France and the United Kingdom, and we will work together in consultation with Russia and China to put forward a resolution at the U.N. Security Council requiring Assad to give up his chemical weapons, and to ultimately destroy them under international control. We’ll also give U.N. inspectors the opportunity to report their findings about what happened on August 21st. And we will continue to rally support from allies from Europe to the Americas -- from Asia to the Middle East -- who agree on the need for action”.
President Obama speech must be interpreted at two levels: at the declarative level, it continues the Exceptionalist discourse, it includes communication strategies that create power relations and it reflects America’s desire to remain the hegemon; in between the lines, it betrays for the first time a reserve in taking unilateral decisions, and the involvement of other countries in the decision-taking process that are accepted to express their points of view may cause amendments in America’s strategies about approaching international issues. The authority of the global leader is felt in the statement “We’ll give U.N. inspectors the opportunity to report”. President Obama expresses thereby the relation of power, inherent in the American Exceptionalist discourse, by which he implies that America’s hegemony is unquestionable. Since it cannot be corroborated with actions that prove the contrary, this speech is not susceptible to be viewed as a “double discourse” 26 although it may contain unuttered intentions.
James Petras, „Obama’s Double Discourse”, article on http://www.globalresearch.ca/obamas-doublediscourse-talking-peace-while-making-war/5353886 26
16
Section – Political Sciences
GIDNI
Conclusion: The act of interpreting assertions does not mean simply decoding words from the linguistic perspective. It implies matching the features of the utterance with recognizable interpretations and common sense assumptions which are ideologically shaped by relations of power which proves that language is a means to dominate people. Discourse means exercising power through communication. Discourse is part of the unconscious and conscious mind and emotional life of the subjects they seek to govern. People live unconsciously in realities made up of discursive elements that become recognizable when produced.
BIBLIOGRAPHY: Norman Fairclough, Language and Power, 1989, Longman Inc., NY Donald E. Pease, “The New American Exceptionalism”, 2009, the University of Minnesota Press Frederick Jackson Turner, “The Frontier in American History”, 1996, Dover Publications Inc, USA Senator Marco Rubio’s address to the Brookings Institution, in Washington DC, on 25 April 2012, entitled “Is The American Order Sustainable and Necessary in the 21 st century?”, http://www.brookings.edu/~/media/events/2012/4/25%20rubio/20120425_rubio.pdf Geoffrey Hogdson, “The Myth of American Exceptionalism”, 2009, Yale University Press Siobhan McEnvoy Levy, “American Exceptionalism and US Foreign Policy – Public Diplomacy at the End of Cold War”, 2001, Palgrave, UK Norman Fairclough, Discourse and Social Change Cambridge, 1992, Polity Press Norman Fairclough, „Analysing Discourse : Textual Analysis for Social Research”, 2003,London / New York Routledge NOTE: This paper has been funded from the project: ' Sustainable performance in doctoral and post-doctoral research - PERFORM' co-funded from the European Social Fund through the Development of Human Resources Operational Programme 2007-2013, contract no.POSDRU/159/1.5/S/138963
17
Section – Political Sciences
GIDNI
NEW PARADIGMS OF IMMIGRATION: MULTICULTURALISM, ASSIMILATION AND INTEGRATION OF ISLAM IN EUROPE Alexandra-Violeta Gheorghiu, PhD Candidate, doctoral scholarship in the project POSDRU 159/1.5/133675, Romanian Academy, Iași Branc
Abstract:The recent global increase in cross-border mobility due to the relaxation of immigration laws and the Status of Refugees, unrestricted access to information, global media and transportation networks has increasingly enabled more and more people to leave their homeland and relocate in new, mostly western, host countries. This has lead many of the monocultural Western societies in becoming, voluntarily or not, multicultural, which fueled a mixture of debates and public policies focused mainly on the specificity of cultural behavior as a insuperable prerequisite that renders impossible the occurrence of any harmonious and natural integration of immigrant communities in Western societies. Increased immigration from Muslim source countries, politicisation of Islam and the rising social anxieties directed to Muslim communities have turned these communities into the focal point of discussions on the “risks” of intercultural contact and, negative, and, often biased, media coverage has converted Islam into a symbol of the issues related to ethnic minorities and immigration. In this context, the readiness of Europe to coexist with its Muslim communities, to integrate or assimilate them, or alternatively, to allow them the preservation of their culture is increasingly being discussed and, accordingly, the ability and willingness of immigrants to change or adapt to European standards and host culture is frequently being questioned. This author's intention is to reconsider and propose applicable models of analysis and management, in connection with the post-national contemporary priorities, of how governments can restrict immigrants' rights to engage in cultural or religious practices, often deemed incompatible with the values of the host society, without undermining the civil rights and values that liberal states seek to promote. Keywords: assimilation, civic integration, international migration, multiculturalism, Muslim minorities.
Europe is today deeply transformed by its encounter with contemporary Islam – an Islam that is reappropriated, interpreted, and revitalized in political and cultural terms by a whole new generation of Muslim actors. Similarly, Europe's relationship with its Muslim communities is placed under considerable stress and revaluation, raising important issues for policymakers in terms of cultural diversity and social cohesion. Certainly, we can observe multiple differences of integration and accommodation of Islam, sometimes even in the same country, consequently, is impossible to outline a unified model applicable and valid for all cases (Vertovec, 1998), mainly because the forms of incorporation of immigrants are closely related to colonial history, the emergence of nation states and the policies of inclusion and exclusion on grounds of citizenship and therefore can not be transposed from case to case. However, it is possible for studies to reveal similarities that might help build relevance beyond particular contexts (Carrera, 2006; Doomernik, 1998 Favell & Geddes, 1999; Vermeulen, 1997). Parameters of Change: Europe, Islam and Transnational Migration International migration is a complex subject, the more so, since no country is exempt from its effects. Indeed, virtually every country is either a country of origin or a country of transit or destination, or all three simultaneously, for migrants in search of new opportunities. 18
Section – Political Sciences
GIDNI
Massive displacements of populations due to natural disasters and conflicts, but primarily significant and constant flows of migrants drawn by the prospect of improved economic, political, and social conditions, have led international community and individual states to review existing policies on international migration and generate new ones and along with them, new paradigms for understanding and explaining the phenomenon. International migration is not new – for centuries, people have moved from place to place, in search of a better life and new opportunities but it is only recently that the phenomenon has gained unprecedented relevance (Castles & Miller, 2009). Currently, 214 million people, or roughly 3.1 % of the world population, live outside their country of origin, mainly in the Western world (International Organization for Migration, 2010, World Bank, 2011). This has lead many of the monocultural Western societies in emerging as multicultural. Now, more than ever, diversity is quintessential to global and domestic policy agenda and for day-to-day interactions. In addressing the topic of Muslims in Western Europe, it is common to closely connect the analysis of Islam to the immigration debate, given that most European Muslims are either immigrants themselves or have a background of such nature. With the understanding that this is a nuanced issue, that is in many ways country-specific, in terms of ethnic composition, internal dynamics, cohesiveness and degree of integration into the host society, a rough estimation1 shows that there are somewhere between 15 and 17 million Muslims in Western Europe and about 7.5 million in Central and Eastern Europe (excluding Russia), located mainly in Bulgaria (12%), Belgium, France, Austria, Switzerland, Holland and Germany (57% ) (with small communities also present in Greece, Denmark, Finland and Sweden and certain countries in the Balkans) (Pew Research Center, 2010). With the universal realization of the magnitude and impact of transnational migration upon states, it is important to recognize that Muslim immigration is of necessity a central issue within the broader context of European Islam, for both governments and nationals, and comes with its own set of challenges and opportunities. One of the main challenges relates to the subsequent ethno-cultural plurality and the various ways in which the host societies have chosen to manage the resulting diversity. Although many paradigms of integration have been applied in an attempt to manage the diverse reality of European Islam, most countries have favored either a pluralist-multicultural approach or a republican-assimilationist vision (Castles et al., 2002). But both multiculturalism and assimilation are now questioned in terms of ability to provide a successful frame for managing and integrating Islamic difference in European democracies. While some claim that the French model of assimilation failed (Silberman et al., 2007), others comment on the implicit essentialism of multiculturalism and the prospective risks of cultural, religious and linguistic recognition – the so-called “balkanization”, that is the creation of parallel societies that would limit social cohesion (Barry, 2001; Bauböck et al., 1996; Baumann, 1999; Parekh, 2006; Süssmuth & Weidenfeld, 2004). Lately, as the view that holds multiculturalism as inadequate for managing and integrating diversity gains ground (Barry, 2001; Joppke, 2004; Sartori, 2002; Vasta, 2007), an increasing number of European countries have rejected the multicultural approach – now 1 Given that some European countries do not collect data on the religion of their citizens and that data on Muslim population in Europe are generally extrapolated from statistics on immigration or taken from censuses (UK), there are some significant statistical variations in terms of Muslim demographics.
19
Section – Political Sciences
GIDNI
considered too passive and tolerant of cultural differences – and turned to a variation of “tough” liberalism requiring a more comprehensive acceptance of the norms and institutions pertaining to the host society. Terrorism and urban riots added a security dimension to multicultural relations and further pushed the balance in favor of active integration policies incorporating obligations along with rights. This leaves room for questions about the extent to which governments can restrict immigrants' rights to engage in cultural or religious practices deemed incompatible with the values of the host society, without undermining the very civil liberties and values that liberal states seek to promote (Joppke, 2012). While not incompatible with the values of tolerance and mutual respect for ethnic and cultural and religious diversity, these integrationist policies still mark a departure from the original meaning of multiculturalism which involved support and recognition of the distinctiveness of minority communities. Although it is premature to consider a general withdrawal of multicultural policies in practice, it is obvious that we are witnessing a wave favoring civic integration measures, combined with a strong emphasis on the role of citizenship (Baubock et al., 2006; Bauböck et al., 2007; Castles & Davidson, 2000; De Groot & Vink, 2010; Favell, 2001; Joppke, 2007; Joppke & Morawska, 2003; Modood, 2007; Modood et al., 2006; Parekh, 2006; Soysal, 1994; Weil, 2001). The critique of multiculturalism, even by those who see it as normatively desirable (Koopmans, 2010), and the need to reassess it, and perhaps reform it, as a paradigm of integration (Kelly, 2005), have led, political actors and scholars alike, to reconsider other models applicable in the analysis and management of the new realities. One of them is obviously assimilation, under which, according to researchers who have an interest in this process, we can fit the whole phenomenon of migration and most of its consequences (Alba & Nee, 1997; Brubaker, 2001; Morawska, 1994). But since assimilation is based on the idea of monoculturalism and full adoption of norms and values of dominant society that renders the minority group culturally indistinguishable from the dominant society, it is as open to criticism as it is inapplicable in terms of normativity2. In fact, the abolition of cultural diversity beyond the private sphere implies a failure in acknowledging the complexity of plurality and the fact that individuals visibly subscribe to diverse and multiple identities. Although favors a cohesive and inclusive society, the ideal of cultural homogeneity is basically impossible to attain since the forced concealment of differences may, actually, result in their enforcement (Grillo, 2007; Haddad & Balz, 2006; Silberman et al., 2007). However, there are some who argue that renouncing multicultural policies is of a more declarative nature and the magnitude of “conversion” from multiculturalism is greatly exaggerated (Kymlicka, 2012). And although the word multiculturalism is largely extinct from political rhetoric, this is rather an exercise in avoiding the denomination than a real departure from its principles, as it was replaced with terms like “diversity”, “pluralism”, “intercultural dialogue”, “communitarian cohesion” (McGhee, 2008; Vertovec & Wessendorf, 2010). There are also those who claim that both traditional models of integration are no longer viable, but have evolved along with the post-national contemporary priorities (Carrera, 2006), 2 Assimilation is largely understood as having a utopian finality – basically a society in which members are to be culturally indistinguishable from one another (in terms of nationality, language, attitudes and perception of identity). Practically, the process implies the absorption of immigrants into the host society’s culture, a society supposedly homogeneous prior to the immigration.
20
Section – Political Sciences
GIDNI
into what some call ”neo-assimilationism” or ”neo-multiculturalism” (Favell, 1998; Vasta, 2007), which are nothing but a hybrid multiculturalism with assimilation inferences. Practically, this view is found in the current trend of management models, which, adapted to the particularities of each country or region, reconciles cultural diversity with social, economic and political cohesion (Modood & Werbner 1997), striving to grant immigrants and minorities the same civil rights and socio-economic opportunities as the majority, while capitalizing on critical valorization of diversity. This type of approach is what Parekh proposes when he argues in favor of an idea of identity that is not “defined in terms of rigid and aggressively guarded boundaries” but rather enables a creative and interactive multiculturalism (2006: 372) or, in the terms of Modood (2007), a “civic multiculturalism” (Bloemraad, 2006; Giddens, 2007; Meer & Modood, 2009). As it was previously shown, both perspectives have their supporters and detractors, and while it is necessary to undertake a critical approach towards both positions, we must also be aware that the presence of differences does not necessarily imply inequality and that multiple ethno-cultural affiliations are not incompatible with social cohesion (Grillo, 2007; Modood, 2007 , Meer & Modood, 2009; Parekh, 2006). Therefore, when support for diversity is manifested in a framework of social justice and political equality, and when all members of society are allowed to fully participate in the public space, the result is a more cohesive, yet plural, civic community. Beyond the Migration Discourse: Possibilities for Dialogue and Action As it seems, both multiculturalism and assimilation, as two different forms of integration, have been criticized and challenged due to their inefficiency in managing diversity and achieving social cohesion. On the one hand, the politics of assimilation promise equality of universal rights and entitlements for individual citizens, but the voluntary secular myopia to religious difference and the total lack of support for cultural diversity beyond the private sphere imply a failure to acknowledge the complexity of plurality and have led to a politics of denial, where cultural groups who do not conform to the prescribed national prototype are marginalized and alienated. The “cultural mosaic” model, on the other hand, recognize cultural pluralism, encouraging identity politics, but the absence of a common frame of communication can foster processes of essentialisation and segregation, jeopardizing fundamental principles of equality and social cohesion (Taylor, 1994; Young, 1990 ). As the traditional paradigms are found lacking, alternative and innovative integrative models are brought to the attention of the political and academic world. For some, the answer seems to lie in the form of Euro-Islam, an intellectual construct with integrative finality for the European Muslim minority (AlSayyad & Castells, 2002). Both challenged and approved, Euro-Islam is a concept still under negotiation but worth mentioning and exploring, particularly from the opposing perspectives of Bassam Tibi and Tariq Ramadan. Bassam Tibi's Euro-Islam is a secular approach defined by a call, not for multiculturalism or a monoculture, but for a plurality of cultures. Monoculturalism, as he sees it, leads to assimilation and discrimination, while multiculturalism is based on cultural relativism or nihilism (2002: 45). Tibi argues that change and religious reform, supported unanimously by the European Muslims (2008: 189) and backed by a “de-ethnicization” of European identity, are prerequisites for a feasible Euro-Islam (2002: 32). His version of Euro-Islam is meant to offer 21
Section – Political Sciences
GIDNI
a liberal version of Islam, acceptable to both Muslim immigrants and European societies, an Islam adapted to civic culture and to modern secular democracy (2002: 17). Tariq Ramadan proposes his own meaning of the term Euro-Muslim, advocating for a type of integration of Muslims in Western democracies that allows the full expression and immersion of Islam in the European ethos (Ramadan, 1999; 2004). Integration is a three-way process that involves a substantive interaction between immigrants, the country of emigration and that of immigration. Such process will not only impact on the perspective and lifestyle of immigrants, but will also cause structural changes, both in the country of origin and in the host society, and even though each model has its own merits, the practical implementation should be carefully considered, as its implications are deep and extend beyond the European framework. Now that North African Muslim nations push for democratic change – a movement that has Europe's full support and backup – the “old” continent must show caution in developing its integrative policies in relation to the North African diasporic communities, as both exclusionism and populist politics of assimilation, can lead to a web of hypocrisy and political contradictions on its stated values. It can further be argued that Europe has never been too tolerant of its immigrants and a case could be made that it has a long history of aversion towards the non-European alterity. Meanwhile, the immigrant Muslims are not vastly accustomed to or religious and cultural pluralism, let alone to democratic tolerance. There is, therefore, more than enough room for intercultural misunderstanding and tension that need to be appeased by inspired and timely decisions. Under these circumstances, governments and academia must strive to find the paradigm that best suits the political and social needs of all actors. For this to happen, a genuine consultative process must be employed, in the spirit of a true “dialogue of cultures” that should aim at recognition of both difference and interdependence. In the end, regardless of the discursive manner in which we decide to approach the situation of Muslims in Europe, it is crucial to assume a twofold compromise between host and immigrant population, as to reach a mutually acceptable modus vivendi, through maintaining differences while reducing them to acceptable levels, in a common cultural and legal framework. For, as noted by Nye (2001), to create a truly integrated society is not enough to assign a space for ”the other”, but the transformations that contacts and cultural exchanges are likely to generate must also be accepted. ACKNOWLEDGMENT: This paper is supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU /159/1.5/133675.
BIBLIOGRAPHY: Alba, R. D. & Nee, V. (1997). “Rethinking Assimilation Theory for a New Era of Immigration” in International Migration Review, 31(4) : 826-874. AlSayyad, N. & M. Castells, M. (eds.) (2002). Muslim Europe or Euro-Islam: Politics, Culture, and Citizenship in the Age of Globalization. Lanham: Lexington Books. 22
Section – Political Sciences
GIDNI
Bauböck, R., Heller, A. & Zolberg, A. (eds.). (1996). The Challenge of Diversity: Integration and Pluralism in Societies of Immigration. Vienna: Avebury. Baubock, B., Ersboll, E., Groenendijk, K. & Waldrauch, H. (2006). Acquisition and Loss of Nationality: Policies and Trends in 15 European countries. Amsterdam: Amsterdam University Press. Bauböck, R., Kraler, A., Martiniello, M., & Perchining, B. (2007). “Migrants' Citizenship: Legal Status, Rights and Political Participation” in R. Pennix, M. Gerger, & K. Kraal (eds.). The Dynamics of International Migration and Settlement in Europe: A State of the Art. Amsterdam: Amsterdam University Press. Baumann, G. (1999). The Multicultural Riddle: Rethinking National, Ethnic, and Religious Identities. New York: Routledge. Barry, B. (2001). Culture and Equality: An Egalitarian Critique of Multiculturalism, Cambridge: Polity Press. Bloemraad, I. (2006). Becoming a Citizen: Incorporating Immigrants and Refugees in the United States and Canada. Berkeley: University of California Press. Brubaker, R. (2001). “The Return of Assimilation? Changing Perspectives on Immigration and its Sequels in France, Germany, and the United States” in Ethnic and Racial Studies, 24(4): 531–548. Carrera, S. (2006). A Comparison of Integration Programmes in the EU: Trends and Weaknesses. Brussels: Centre for European Policy Studies. Carrera, S. (ed.) (2006). The Nexus between Immigration, Integration and Citizenship in the EU. Brussels: Centre for European Policy Studies. Castles, S. & Davidson, A. (2000). Citizenship and Migration: Globalization and the Politics of Belonging. Basingstoke: Macmillan. Castles, S, Korac, M., Vasta, E. & Vertovec, S. (2002). Integration: Mapping the Field. Oxford: Centre for Migration and Policy Research and Refugee Studies Centre for the Home Office. Castles, S., & Miller, M. J. (2009). The Age of Migration: International Population Movements in the Modern World. Basingstoke: Palgrave Macmillan. De Groot, R. & Vink, M. (2010). “Citizenship Attribution in Western Europe: International Framework and Domestic Trends” in Journal of Ethnic and Migration Studies, 36(5): 713734. Doomernik, J. (1998). The Effectiveness of Integration Policies Towards Immigrants and their Descendants in France, Germany and The Netherlands. Geneva: International Labour Office. Favell, A. (1998). Philosophies of Integration: Immigration and the Idea of Citizenship in France and Britain. London: Macmillan. Favell, A. (2001). Philosophies of Integration: Immigration and the Idea of Citizenship in France and Britain. New York: Basingstoke. Favell. A. & Geddes, A. (1999). European Integration, Immigration and the Nation State: Institutionalising Transnational Political Action?. San Domenico: European University Institute. Giddens, A. (2007). “No Gving Up on Multiculturalism!” in Over to You, Mr Brown: How Labour Can Win Again. Cambridge: Polity Press. 23
Section – Political Sciences
GIDNI
Grillo, R. (2007). “An Excess of Alterity? Debating Difference in a Multicultural Society” in Ethnic and Racial Studies, 30(6): 979–998. Haddad, Y. Y. & Balz, M. J. (2006). “The October Riots in France: A Failed Immigration Policy or the Empire Strikes Back?” in International Migration, 44 (2): 23-34. International Organization for Migration. (2010). World Migration Report 2010. The future of migration: Building Capacities for Change. Geneva: IOM. Joppke, C. (2004). “The Retreat of Multiculturalism in the Liberal State: Theory and Policy” in British Journal of Sociology, 55(2): 237-257. Joppke, C. (2007). “Beyond National Models: Civic Integration Policies for Immigrants in Western Europe” in West European Politics, 30(1): 1-22. Joppke, C. (2012). The Role of the State in Cultural Integration: Trends, Challenges, and Ways Ahead. Washington, DC: Migration Policy Institute. Joppke, C. & Morawska, E. (2003). Toward Assimilation and Citizenship: Immigrants in Liberal Nation-States. New York: Palgrave Macmillan. Kelly, P. (ed.), Multiculturalism Reconsidered. Cambridge: Polity Press, 2005. Koopmans, R. (2010). “Trade-Offs Between Equality and Difference: Immigrant Integration, Multiculturalism and the Welfare State in Cross-National Perspective” in Journal of Ethnic and Migration Studies, 36 (1): 1–26. Kymlicka, W. (2012). Multiculturalism: Success, Failure, and the Future. Washington, DC: Migration Policy Institute. McGhee, D. (2008). The End of Multiculturalism? Terrorism, Integration and Human Rights. Maidenhead: Open University Press. Meer, N., & Modood, T. (2009). “The Multicultural State We Are In: Muslims, 'Multiculture' and the 'Civic Re-Balancing' of British Multiculturalism” in Political Studies, 57(3): 473-497. Modood, T. (2007). Multiculturalism. A civic idea, Cambridge: Polity Press. Modood, T., Triandafyllidou, A. & Zapata-Barrero, R. (2006). Multiculturalism, Muslims and Citizenship: A European Approach. London and New York: Routledge. Modood, T. & Werbner, P. (1997). The Politics of Multiculturalism in the New Europe:Racism, Identity and Community. London: Zed Books. Morawska, E. (1994). “In Defense of the Assimilation Model” in Journal of American Ethnic History, 13: 76-87. Nye, M. (2001). Multiculturalism and Minority Religions in Britain. London: RoutledgeCurzon. Parekh, B. (2006) Rethinking Multiculturalism: Cultural Diversity and Political Theory. Hampshire: Palgrave Macmillan. Pew Research Center. (2010). Muslim Networks and Movements in Western Europe. Washington, DC: Pew Research Center. Ramadan, T. (1999). To Be a European Muslim: A Study of Islamic Sources in the European Context. Leicester, UK: Islamic Foundation. Ramadan, T. (2004). Western Muslims and the Future of Islam. Oxford: Oxford University Press. Sartori, G. (2002). Pluralismo, Multiculturalismo e Estranei: Saggio sulla società Multietnica. Milan: Rizzoli. Silberman, R., Alba, R., & Fournier, I. (2007). “Segmented Assimilation in France? 24
Section – Political Sciences
GIDNI
Discrimination in the Labour Market against the Second Generation” in Ethnic and Racial Studies, 30(1): 1–27. Soysal, Y. N. (1994). Limits of Citizenship: Migrants and Postnational Membership in Europe. Chicago: University of Chicago Press. Süssmuth, R. & Weidenfeld, W. (eds.) (2004). Managing Integration: European Union Responsibilities towards Immigrants. Brussels: Bertelsmann Foundation. Taylor, C. (1994). “The Politics of Recognition” in Gutmann, A. (ed.). Multiculturalism: Examining the Politics of Recognition. Princeton New Jersey: Princeton University Press. Tibi, B. (2002). “Muslim Migrants in Europe: Between Euro-Islam and Ghettoization” in N. AlSayyad & M. Castells (eds.). Muslim Europe or Euro-Islam, Politics, Culture, and Citizenship in the Age of Globalization. New York: Lexington Books. Tibi, B., (2008). Political Islam, World Politics and Europe: Democratic Peace and EuroIslam versus Global Jihad. New York: Routledge. Vasta, E. (2007). “From Ethnic Minorities to Ethnic Majority Policy: Multiculturalism and the Shift to Assimilation in the Netherlands” in Ethnic and Racial Studies, 30(5): 713–740. Vermeulen, H. ( ed.) (1997). Immigrant Policy for a Multicultural Society. A Comparative Study of Integration, Language and Religious Policy in Five Western European Countries. Brussels: Migration Policy Group. Vertovec, S. (1998). “Multicultural Policies and Modes of Citizenship in European Cities”. in International Social Science Journal, 50(156): 187–199. Vertovec, S. & Wessendorf. S. (eds.) (2010). The Multiculturalism Backlash: European Discourses, Policies and Practices. London: Routledge. Weil, P. (2001). “Access to Citizenship: A Comparison of Twenty-five Nationality Laws” in T.A. Aleinikoff, D. Klusmeyer (eds), Citizenship Today: Global Perspectives and Practices. Washington, DC: Carnegie Endowment for International Peace. World Bank. (2011). Migration and Remittances Factbook 2011. Washington, DC: World Bank. Young, I. M. (1990). Justice and the Politics of Difference, New Haven, CT: Princeton University Press.
25
Section – Political Sciences
GIDNI
THE CRISIS OF CULTURE IN THE POST-COMMUNIST SOCIETY. FROM CULTURE AS FREEDOM TO CULTURE AS UTOPIA Sorin Ivan, Assoc. Prof., PhD, ”Titu Maiorescu” University of Bucharest Abstract: Paradoxically or not, communism was a favourable space for culture, fenced by ideological boundaries. With the existence as a prison, under the pressure of ideology, culture was a form of freedom. Culture as inner freedom and survival mode is a model outlined by totalitarianism. The fall of communism has created a 'shock of freedom', that has caused confusion on social, personal, axiological and cultural levels. Instead of being a state of transition, this confusion became a permanent state. In this context, the space of culture has undergone a reassessment and revision process, in which the aesthetic criterion was undermined by other criteria. Culture fell victim to the axiological relativisation and minimisation. At the same time, the concern for culture decreased significantly on an individual level. The post-communist society faces a crisis of cultural and spiritual values. The crisis of culture, in this complex phenomenology, has serious implications for individuals and society. Starting from the totalitarian model, “culture as freedom”, the “cultural” model in postcommunism risks to become “culture as utopia”. Keywords: communism, culture as freedom, post-communism, confusion, crisis of culture, culture as utopia
Culture, a form of freedom and survival in communism Communism, a tragic dystopia of history, was the territory of the suppression of freedom, of the annihilation of the human being in terms of the fundamental values. Under the pressure of ideology, the communist regime was a space of terror, a huge prison, a framework of treacherous alienation and dehumanization. Ironically and cynically, communism acted on behalf of ”the most advanced” humanist principles and values, of human freedom and the right to happiness. In fact, it was a way of extermination of the individual, by the confiscation of his rights, freedoms and values, of his freedom itself. As a free being, the loss of freedom put the individual into the risk of losing his very spiritual identity. Essentially, all members of society have become the residents of a huge concentration camp, where some, the political elite, were the guards and executioners, and others, the vast majority, the prisoners. The negative utopias of culture, including those of Orwell’s, were outdated by the communist utopia. But, in this dark space, as a vast gulag disguised in the best of all possible worlds, the individual sought forms of freedom to help him survive. Some people found them in faith, humility and trust, others in revolt, others in the silent and tenacious resistance, in hope of the historical justice, others in culture. Most often, the freedom manifested itself in all these forms, as a way of confronting the ideological and political evil and of subsistence at the edge of an absurd history. Some of the prisoners in the communist jails lived freedom exemplarily, as free men beyond the barbed wire, the iron gates and the cell locks. There were people who freed themselves from the forced confinement by faith and culture. They became free men through the intense living, by the ardent and vibrant confession of God, by appealing to culture through the books they had read in freedom. Some of them died for their freedom and for their faith, as true martyrs. “The Saints of the Prisons” defeated the evil by faith and by living apotheotically their inner freedom. Culture helped some of the prisoners transform the 26
Section – Political Sciences
GIDNI
prison cells in “universities” and “academies”, and thus escape from the physical walls, live freedom in thought, in the open spaces of the human spirit. The communist society, the “free” world of a coercive and inhuman system, was itself a vast prison, under the terror of the ideology and regime. As those in prisons, the “free” people were prisoners in a large concentration camp. But people found a way to rescue themselves from the existential morass: books. As a source of knowledge and culture, books became a way of evasion from the world like a prison, a mode of the inner freedom, unrestrained by any ideology. In the first part of the communist regime in Romania, books and culture were severely controlled and censored by ideology. A great “cultural” purge removed the “dangerous” books from the public space. Books were dangerous precisely because they were stimulating the inner freedom, the freedom of thinking and living. Reading prohibited books became, therefore, a subversive and highly risky act, for which the “criminals” were thrown into prison. The political thaw of 1964 allowed a relaxation on the ideological level, which reflected upon the culture too. The banned books began to emerge again into the light from the spiritual darkness, new books appeared, unthinkable in the previous decades. The communist regime, against the background of its national ideology and claim of independence from Moscow, created an opening towards the West and the Western culture. In this time of openness, publishers began printing many good books, some of them prohibited previously, which brought a breath of freedom in Romanian culture. A freedom still controlled by the regime, limited by the servitudes of ideology. Reading became a form of existence, a mode of spiritual survival. People found in books a refuge and a way of escape from the real world, a world of gray, surrounded by walls. A contributing factor of the refuge in the world of books was also the fact that the regime had not created other means of evading from reality. Press, television were controlled by censorship and dominated by political issues under the auspices of the totalitarian regime and of the cult of personality. However, even in these circumstances, there were constantly issued culture magazines. Reading became an essential human activity, a way of dodging from the “every day prison”, of experiencing the inner freedom, a form of survival. However, a fundamental exercise of freedom and survival, reading was also a source of culture. In this context, culture turned into a form of freedom. In communism, culture was not only a matter of consumption, but also a matter of creation, by the writing of books, by other forms of creativity in the world of arts. Romanian literature in the communist period saw a prodigious activity, through the number and quality of the literary works. Censorship produced a special type of literature, subversive, parabolic, double-faced, trying to say what could not be said officially. The other arts expressed in their fields too, theatre, film, music, fine arts etc., in a cultural emulation, within an area that could not be fully controlled, culture. Thus, culture, in all its complexity, became a parallel space of the existence, an alternative to the real world, a means of survival, through the freedom of the spirit, in a closed world. Culture as freedom is the existential model generated by communism and by the totalitarian regime, which turned the world into a vast prison.
27
Section – Political Sciences
GIDNI
The crisis of culture in post-communism and the limits of freedom The fall of communism determined a shock of freedom in a world that had lived half a century in a concentration camp, in an ideological gulag. Freedom came suddenly over a closed society, secluded in dark fears, and this was taken by surprise. In short, freedom was perceived and experienced individually and socially as anarchy, in a world terrorized by dogmas and fear of prisons, under the supervision of an unforgiving Big Brother, in the form of the political police. This shock produced, in the early years of democracy, confusion in the immediate existence, but also on the moral, axiological, spiritual and cultural levels. The man locked in the ideological camp awoke suddenly in a world without walls, without barbed wire, almost without rules, as a huge land left to hazard. If, until then, all the fruits were forbidden to him, from then on he could eat of all, without hindrance. Hence a terrible struggle to recover the lost years, in a kind of revenge on the stage of life and history. The shock of freedom was so powerful that its effects were distributed across the entire society and remained active in the long term. Confusion led to a complex crisis, that swept the fundamental aspects of the individual and social existence. Instead of being a transitory state, this crisis became chronic, a permanent state of a society still torn by the shock of freedom, which has not found yet the sense of its evolution and its identity. In its wide area of coverage, the crisis did also affect, in a major extent, culture. In these circumstances, we can talk, with essential arguments, about the crisis of culture in the post-communist society. Historically speaking, after the fall of communism, the territory of culture began to undergo a comprehensive axiological reassessment and a large review process. Without complying with the “sine ira et studio” principle, the artisans of this approach involved in the research of the cultural area rather extra-aesthetic than aesthetic criteria, particularly ethical, historical, biographical arguments. At the same time, they set new axiological benchmarks in judging value. The process generated new hierarchies, with the passing in shadow of the authentic values, clasicized by history and by the critical reception, and the exaltation of others, outside of any objective axiology. Revisions in culture determined widespread confusion, especially that some entered the school textbooks. In this context, of the relativization and minimization of values, the culture field became a framework of endless disputes, chronic antagonism, rivalry and non-cordial polemics, groups and communities of interests, more or less “cultural”. This caused an axiological fragmentation of this space, a flagrant diversity of approaches, on the background of a permanent tension, unable to build anything, able only to maintain a state of conflict. The crisis of culture has had a major cause in this situation. At the same time, the shift to a new paradigm of existence, the shock that this produced have generated a significant change in the individual, in the order of his existential priorities. If, during the totalitarian era, cultural values played an important role in existence, by the opening and spiritual freedom created by culture, after the fall of communism, in the freedom conditions, the focus began to fall on material values. Man has become the victim of a new ideal, that of accumulation, of the existential progress in the material dimension, leaving aside the ideal of cultural emancipation, as a permanent need of the human being. In these circumstances, the interest for culture of the individual of the post-communist society began to enter into a sharp decline, which, in many cases, turned into a cultural neutrality or indifference. It is a process which occurred over the decades of transition and has not stopped 28
Section – Political Sciences
GIDNI
yet. A very vulnerable area, which it affected significantly, is education. Very serious is the fact that this new approach has generated a mentality regarding culture and, within it, reading. It must be emphasized that reading is the major route to culture, the gateway to the noetic universe of knowledge. This mindset tends not to fully recognize the value of culture in the spiritual development and becoming of the individual, favouring instead the pragmatic values and approaches in the process. It is an uncultured pragmatism, based on utilitarianism, measurable results and benefits, of immediate order. It is obvious that such a mentality leads inevitably to the cultural and spiritual loss of the individual, to an involutive process on the level of the society. The effects are clear and dramatic: the man of today, the average man, but not only him, who was previously attached to books and reading, today reads increasingly less or not at all, and therefore knows lesser and lesser substantially. Progressively and alarmingly, the phenomenon affects the younger generations, especially children, who grow up in this mentality. Technology plays, in this involution, an extremely important role. Based on the new technologies, mass-media and the new media promote an offer hard to refuse to the man of today. It is a fabulous digital and media offer, practically endless, which covers almost his entire existential and spiritual horizon. In this world dominated by the digital technology and mass-media, books can hardly find their place, and, together with them, the concern for intellectual accumulation, knowledge and culture. The book as a source of culture is under the risk to move towards its twilight, under the pressure of the relentless competition of the digital technology. And, with it, culture, as we know it now, in the formula developed over centuries and millennia. Thus we arrive at an infallible formula: to the increasing disinterest in reading and culture, the today's world proposes or, almost, imposes an alternative in computer technology. So the place of culture in the ontological horizon is covered by the illusions and phantasms offered by the new technologies, limited, most of them, to the ludic universe, without intellectual or cultural benefits. A growing mentality, that promotes the separation of culture, is supported by a growing technology, that covers the entire horizon of human existence. It is a step back, in the order of culture and spirit, made by the individual and society in the post-communist era. Undoubtedly, we are dealing with a paradoxical effect of freedom, the effect of the allowed fruit. In the conditions of the ideological constraint, in the world as a gulag, man was desperately seeking his freedom and found it in culture, namely in books. After he won his freedom, the individual departed from the noetic space of books, because it had nothing to “offer” him any longer on the level of the existential urgency. More and more, man lost his interest and curiosity for culture, captured by other priorities. Having all the freedoms, he does not know what to do with his freedom. Such a mentality is harmful to the spiritual being and cultural identity of man. We must look at this regression in the context of today’s time, of the evolution of technology, of the spectacular, unprecedented developments and transformations, which generate a paradigm shift of human existence and knowledge on the history level. The most serious risk refers to the despiritualisation of the human being by deculturalisation, alienation and dehumanisation. It is a risk that should not be ignored either individually or in the social field. In this vast and complex existential framework, modelled by complicated processes and phenomena, under the empire of time, pragmatism and technological progress, the post-communist society is facing a major cultural crisis. This 29
Section – Political Sciences
GIDNI
crisis regards the cultural and spiritual values, models, landmarks and ideals in the personal existence and in the society as a whole. The implications of the cultural crisis, which manifests itself in a complex phenomenology, are severe for the individual and society. Its inexorable sense is the general decline, at least in the classical representation of this notion. But the notion expresses a reality, difficult to refute with any arguments, even technological, because the evaluation of the process is made with the criteria of culture and knowledge. Culture as Utopia and the risk of a Cultural Wasteland Freedom is the sense of Creation and the essence of being. But the freedom which is not given a sense and a meaning leads to confusion, alienation and, ultimately, to waste. Under a totalitarian regime, in this case a communist one, governed by a doctrine of coercion and terror, freedom is a utopia. It is still a tangible utopia: if the physical, apparent freedom is prohibited, there are still chances to achieve and experience a different kind of freedom, the spiritual freedom, the inner freedom. Living this form of freedom, man becomes free, even within the walls surrounded by barbed wire of the totalitarian ideology. The path to this freedom is culture. Because freedom is the essence of human existence, and its absence is equivalent to a form of non-existence, achieving freedom is a matter of survival. Culture thus becomes a way to achieve and live freedom, a way to survive in a hostile world to the free existence and to the human founding values. So freedom ceases to be a mere utopian projection, but becomes possible, a subjective reality, tangible only with the instruments of the spirit. In post-communism, when the walls fall and freedom is a state of being, the state of human normality, freedom itself is no longer a challenge. But, is it real or more an illusion? This is a question to be reflected upon. Culture as a way to freedom loses its stake too. The forbidden fruit becomes the permitted fruit that everyone can pick and spare, so that is why it comes to interest fewer and fewer. The inner dimension of culture, its subversive side disappear. Freedom lived as anarchy gives birth to a mentality and generates a new paradigm of existence. This mentality exalts the material values of the existence overshadowing the spiritual ones. But culture does not exist only in terms of the access it opens to the inner freedom. It would mean that culture should disappear in the eras of freedom and social flourishing. The stake of culture is more complex, however, since it pleads for the spiritual becoming of man, for his fulfilment as a rational being. The aspiration to culture should therefore be a fundamental dimension of the human being, outside of which this is not complete. Culture, in its fabulous diversity, is the specific difference of man in the vast realm of living, the one that gives his identity and defines him before the Creation. However, there are times when the fascination of freedom, lived as anarchy in an anomic society, still in a long and complicated process of genesis and redefinition, not controlled by rules and ideals, covers other basic human aspirations, which open the limits of the being to higher horizons. This explains the decline of culture in the post-communist society. A contributing factor is represented by the process of re-evaluation and revision of the cultural field in the idea of axiological reordering, of achieving a new scale of values. Developed with exterior instruments to the axiological and aesthetic domains, with preconceived judgments, directed in a teleological sense, such a process can only create confusion, generate a relative and minimalist perspective and representation of the culture territory. To these an important 30
Section – Political Sciences
GIDNI
element should be added: technology, that proposes an alternative to reading and culture. Its offer is spectacular and fabulous, endless varieties of nothing in seductive forms, a procession of digital and hologramatic chimeras, which nourish the illusion and make the spirit poorer. The alienation from culture, under the irresistible temptation of the anarchic freedom and of the living in its unlimited space, the process of relativisation and minimisation of the cultural values, the rise and supremacy of technology on human existence, all these generate a phenomenology of the decline of culture in the post-communist society. In these circumstances, culture becomes itself a utopia, a projection increasingly difficult to achieve among so many temptations and siren songs. Culture as utopia is the model created by the chaotic freedom in the post-totalitarian society, under the pressure of the existential and axiological confusion. It is a paradoxical model of freedom, generated by freedom lived without sense and direction. The ultimate risk is that the post-communist society, that lives freedom chaotically and is dominated by the values of an immediate pragmatism, by consumerism and utilitarianism, become a space where the values of culture and spirit disappear from the horizon of existence. A territory governed by axiological emptiness, a cultural wasteland, without boundaries and without limits, but limited by a dominant mindset that privileges the matter to the spirit. Finally, there are more questions, serious questions awaiting answers. Is this risk confined only to the post-communist society? Only the post-totalitarian societies are threatened by the danger of deculturalisation and despiritualisation? Isn’t this risk threatening all societies, regardless of the ideology that governs them, and the whole world today? Answers already exist and they are obvious. We only have to look at the nowadays world, at the processes and phenomena which are remodelling it within the vast and challenging framework of globalisation. Utopias and distopias do not stop with communism and totalitarian experiences. They threaten from the shadow the territory seemingly invulnerable of freedom.
BIBLIOGRAPHY: Anderson, Richard Davis, Postcommunism and the Theory of Democracy, Princeton University Press, 2001 Carey, Henry F., Romania Since 1989: Politics, Economics, and Society, Lexington Books, 2004 Deletant, Denis, Romania Under Communist Rule, Center for Romanian Studies, 1999 Dryzek, John S., Holmes, Leslie, Post-Communist Democratization: Political Discourses Across Thirteen Countries, Cambridge University Press, 2002 Holmes, Leslie, Post-communism: an introduction, Duke University Press, 1997 Light, Duncan, Phinnemore, David, Post-Communist Romania: Coming to Terms with Transition, Palgrave Macmillan, 2001 Marin, Noemi, After the Fall: Rhetoric in the Aftermath of Dissent in Post-communist Times, Peter Lang, 2007 McFaul, Michael, Stoner-Weiss, Kathryn, After the Collapse of Communism: Comparative Lessons of Transition, Cambridge University Press, 2004 Pagan Aguiar, Peter A., Auer, Terese, The Human Person and a Culture of Freedom, CUA Press, 2009
31
Section – Political Sciences
GIDNI
Tismaneanu, Vladimir, Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, University of California Press, 2003 Velkley, Richard, Freedom and the Human Person, CUA Press, 2007 Vianu, Lidia, Censorship in Romania, Central European University Press, 1998
32
Section – Political Sciences
GIDNI
REDEFINING THE CONCEPT OF SECURITY IN THE ”POST-TERRORIST” ERA. THE HERITAGE OF THE COLD WAR Cristian Benţe, Assoc. Prof., PhD, University of the West, Arad
Abstract: Security is, without doubt, one of the most debated and contested concepts of our time. Security meant different things along the history of mankind and it will most certainly change its implications and meanings in the future. The end of the Cold War brought the collapse of the bipolar international system along with the frail stability imposed by it. Although there were numerous voices of scholars that optimistically anticipated the victory of democracy and the prevalence of peace and stability within the international system (i.e. Francis Fukuyama), new challenges to the international security soon arose: ethnic conflicts (i.e. the civil war in Yugoslavia), territorial changes (the split of Czechoslovakia, the disappearance of former Yugoslavia, the division of the former Soviet Union), economic challenges, environmental problems, terrorism etc. The entire framework of security analysis imposed during Cold War had to change dramatically. The 9/11 events revealed terrorism as the major threat to international security. The counter-terrorism era governed the international system until nowadays. The recent events in Ukraine revealed the threatening image of the forgotten heritage of the Cold War. This article is about this new era and the threats that it brings to the international security. Keywords: security, concept, heritage, Cold War, challenges
Principalul scop al acestui articol este de a analiza evoluţia şi transformarea conceptului de securitate în epoca actuală, pe care o definesc ca fiind una „post-teroristă”, succedând perioadei cuprinse între anii 2001-2014, epocă marcată prin excelenţă de ameninţarea teroristă la adresa securităţii internaţionale. Evoluţia evenimentelor din Ucraina, anexarea Crimeii de către Rusia, tensionarea relaţiei dintre Occident şi Rusia, toate acestea ne indică o modificare de substanţă a priorităţilor de pe agenda politicii mondiale. De asemenea, încerc să subliniez legăturile situaţiei actuale din spaţiul ex-sovietic cu trecutul, insistând pe moştenirea „uitată”, dar încă vie a Războiului Rece. Din punct de vedere metodologic, articolul se fundamentează pe o serie de lucrări importante care tratează problema securităţii în general şi a spaţiului rusesc în particular. Datorită actualităţii subiectului am încercat să apelez şi la studii din presa de specialitate dedicate evoluţiilor actuale din politica internaţională. Înainte de a aborda însă problema redefinirii conceptului de securitate în perioada actuală, voi încerca să subliniez câteva probleme pe care le consider importante pentru conturarea cadrului teoretic de analiză. Securitatea reprezintă una dintre problemele fundamentale cu care se confruntă umanitatea, de la începuturile ei şi până în zilele noastre. De la omul preistoric, confruntat în mod dramatic cu problema securităţii personale în lupta sa cu vitregiile naturii şi până la omul zilelor noastre, bântuit de ameninţarea terorismului, a bolilor, a dezastrelor ecologice şi a nenumărate alte surse de ameninţare, problema securităţii a fost, este şi în mod cert va fi şi în viitor una de importanţă crucială. De altfel, este practic imposibil să înţelegem politica mondială fără a ne raporta la această problemă. În fiecare zi, oameni din diferite colţuri ale lumii sunt ucişi, înfometaţi, torturaţi, sărăciţi, întemniţaţi, mutaţi sau li se refuză dreptul la
33
Section – Political Sciences
GIDNI
educaţie, toate acestea în numele securităţii. Conceptul de securitate este prezent până la saturare în societăţile contemporane: politicienii îl folosesc uneori chiar excesiv în discursurile lor, îl regăsim din plin în paginile ziarelor şi în emisiunile radiofonice, iar imaginile securităţii şi ale insecurităţii inundă ecranele televizoarelor şi paginile de Internet aproape în mod constant. Toate acestea fac din securitate o problemă pe cât de fascinantă pe atât de importantă şi urgentă1. Care este însă înţelesul cuvântului securitate şi cum ar trebui cercetată ea? Pentru unii analişti securitatea poate fi asemuită cu frumuseţea: un termen subiectiv şi elastic care înseamnă exact ceea ce semnifică termenul în cauză, nimic mai mult sau mai puţin. În limbajul mai tehnic al ştiinţelor sociale, securitatea reprezintă „un concept fundamental contestat”, în cazul căruia nu poate exista un consens în ceea ce priveşte înţelesurile sale. Dintr-un punct de vedere, această abordare este adevărată, în sensul în care securitatea înseamnă lucruri diferite pentru diferiţi oameni. Cu toate acestea, la un nivel abstract, majoritatea cercetătorilor din domeniul Relaţiilor Internaţionale operează cu o definiţie a securităţii care presupune îndepărtarea ameninţărilor la adresa valorilor comune. Definită în acest fel, securitatea are în mod categoric un caracter politic, în sensul în care aceasta joacă un rol fundamental în deciziile privind ce, când şi cum primeşte fiecare actor de pe scena politică mondială. Studiile de securitatea nu pot reprezenta, astfel, niciodată un demers pur intelectual deoarece acestea sunt generate de nevoia de a asigura securitatea pentru „oameni reali din locuri reale” 2. Această abordare presupune interpretarea trecutului (în mod specific, a modului în care diferitele grupuri umane au înţeles şi au pus în practică conceptul de securitate de-a lungul timpului), înţelegerea prezentului şi încercarea de a influenţa viitorul. Studierea evoluţiei conceptului de securitate de-a lungul timpului reprezintă o sarcină necesară, dar şi interesantă pentru cercetătorul relaţiilor internaţionale. Ceea ce este relevant pentru înţelegerea schimbărilor survenite la nivelul acestui concept în perioada actuală este investigarea cu atenţie şi obiectivitate a perioadei cuprinsă între sfârşitul Războiului Rece şi zilele noastre. Această perioadă poate fi împărţită, la rândul ei, în trei diviziuni istoricotemporale importante (precizez faptul că, această divizare are un scop pur metodologic, de a facilita mai buna înţelegere a evenimentelor actuale, fără a avea pretenţia că este singura posibilă şi având conştiinţa clară că poate fi supusă amendamentelor şi îmbunătăţirilor). Perioada ce a urmat sfârşitului Războiului Rece (anii 1989-1990) până la 11 septembrie 2001, data atacurilor teroriste asupra Statelor Unite ale Americii, reprezintă prima dintre aceste diviziuni. Este o epocă de tranziţie, după cum au calificat-o unii specialişti3, de la sistemul bipolar caracteristic Războiului Rece, la sistemul unipolar, dominat inevitabil de către Statele Unite ale Americii. Este o perioadă de mari aşteptări şi speranţe în ceea ce priveşte securitatea sistemului internaţional în condiţiile victoriei democraţiei şi capitalismului în confruntarea cu sistemul comunist şi economia centralizată şi planificată4. Acestea au fost 1
Paul D. Williams (ed.), Security Studies: an Introduction, Routledge, London and New York, 2008, p. 1. Ken Booth, Theory of World Security, Oxford, Oxford University Press, 2007 citat în Paul D. Williams (ed.), Security Studies: an Introduction, p. 1. 3 Andreas Wenger, Doron Zimmerman, International Relations:From the Cold War to the Globalized World, Lynne Rienner, Boulder, 2003, pp. 1-4. 4 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994. 2
34
Section – Political Sciences
GIDNI
repede spulberate de evoluţiile concrete de pe scena internaţională: războaiele din fosta Yugoslavie – Bosnia (1992-1995), Croatia (1991-1995) şi mai târziu Kosovo (1999), au şocat o Europă care nu mai cunoscuse ororile unor conflicte armate de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. La acestea s-au adăugat războaiele tribale de o violenţă extremă, desfăşurate între triburile Hutu şi Tutsi, la începutul şi mijlocul anilor 1990 în Rwanda şi Burundi5. Iluzia păcii şi stabilităţii securităţii sistemului mondial s-a destrămat iremediabil în faţa acestor realităţi. Stabilitatea relativă a sistemului bipolar a fost înlocuită cu instabilitatea unipolarităţii. Agenda securităţii internaţionale suferea şi ea modificări substanţiale: ameninţarea nu o mai reprezenta înfricoşătorul spectru al distrugerii reciproce asigurate mutually assured destruction (MAD), concept născut din dualitatea specifică Războiului Rece, ci conflictele intra-etnice, instabilitatea economică şi accentuarea discrepanțelor dintre diferitele regiuni ale globului, ameninţarea conflictelor născute între marile falii civilizaţionale6 etc. Aceasta este perioada în care procesul de globalizare a dat un nou avânt ordinii economice neoliberale plasând astfel o putere considerabilă în mâinile corporaţiilor multinaţionale, ceea ce a determinat o diminuare a rolului statelor ca actori cheie ai Relaţiilor Internaţionale. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite ale Americii au marcat sfârşitul acestei epoci de tranziţie de la Războiul Rece şi au determinat intrarea într-o nouă eră, în care terorismul a devenit principala ameninţare la adresa securităţii internaţionale. În acelaşi timp, este perioada în care unipolaritatea relativă a perioadei de tranziţie a făcut loc treptat unei multipolarităţi pe scena internaţională, determinată de creşterea influenţei politice şi economice a puterilor emergente, precum China, India, Brazilia7. Evenimentele de la începutul anului 2014 din spaţiul Rusiei şi Ucrainei au marcat în mod neaşteptat o redefinire a agendei de securitate internaţională. Reîntoarcerea în forţă a Rusiei pe scena politicii mondiale a fost marcată, la începutul acestui an, de două evenimente majore, după cum remarca şi Jean Radvany într-un articol publicat în Le Monde Diplomatique: organizarea Jocurilor Olimpice de Iarnă la Soci, care a avut ca scop principal să demonstreze lumii că Rusia este capabilă să organizeze un eveniment planetar major utilizând mijloacele cele mai moderne; iar după încheierea Jocurilor, criza ucraineană 8. Întrun fel, aceste două evenimente reprezintă cele două faţete ale noii politici externe a Kremlinului: pe de o parte încercarea sa de a transforma Rusia într-o soft power, o „putere blândă”, iar pe de altă parte recursul brutal şi mult mai tradiţional la utilizarea forţei. Acţiunile Moscovei de pe parcursul anului 2014 au bulversat şi reconfigurat priorităţile de pe agenda internaţională. Recursul la forţă a fost sancţionat de comunitatea internaţională, administraţia Barrack Obama subliniind chiar faptul că, Rusia trage lumea înapoi în sec. al XIX-lea prin atitudinea ei. S-ar putea, însă, ca nu ruşii, ci chiar americanii să fie prinşi într-o capcană a timpului, după cum sublinia Eric A. Posner într-un articol publicat în Foreign Policy: „Ei cred 5
Andreas Wenger, Doron Zimmerman, International Relations:From the Cold War to the Globalized World, p.3. 6 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Litera, Bucureşti, 2012. 7 Elinor C. Sloan, Security and Defence in the Terrorist Era: Canada and North-America, McGill Queen’s University Press, Quebec, 2005, pp. 3-12. 8 Jean Radvany, „Moscou entre jeux d’influence et démonstration de force”, publicat în Le Monde Diplomatique, no. 722, mai 2014, accesat la adresa: http://www.monde-diplomatique.fr/2014/05/RADVANYI/50420, 09.05.2014, ora 16.00.
35
Section – Political Sciences
GIDNI
că normele legale promovate de către Statele Unite în timpul scurtei lor perioade de hegemonie globală – care a început în 1991 şi s-a erodat de-a lungul ultimei decade – sunt încă în vigoare. Ei bine, nu mai sunt…”9. În 1990 era posibil să se creadă că o nouă ordine internaţională a înlocuit sistemul bipolar din timpul Războiului Rece. Această „nouă ordine internaţională”, după cum o numea Preşedintele american George H.W. Bush, era caracterizată prin reglementarea paşnică a disputelor prin intermediul curţilor internaţionale şi a respectării drepturilor universale ale omului. Ceea ce prevala era credinţa în reglementările juridice internaţionale şi în aplicarea lor prin intermediul instituţiilor internaţionale abilitate. Poziţia Rusiei în evenimentele de la începutul anului 2014 demonstrează ineficienţa acestui tip de ordine internaţională şi anulează practic o mare parte din câştigurile acumulate pe drumul respectării dreptului internaţional până acum. Apelul la forţa militară şi economică a transformat deja radical priorităţile agendelor de securitate naţională a statelor din zonă. Efectul pe termen scurt va fi reprezentat de o creştere semnificativă a investiţiilor realizate de către aceste state în vederea consolidării securităţii lor naţionale. Efectele pe termen lung sunt mult mai periculoase pentru întregul sistem internaţional: de vreme ce terorismul a încetat să mai reprezinte principala sursă de insecuritate la nivel mondial (cel puţin în această fază), ameninţările de natură mult mai clasică, convenţională, revin în atenţie deşi le credeam demult depăşite şi izolate în paginile cărţilor dedicate securităţii. Spectrul unui nou Război Rece este din ce în ce mai ameninţător, însă trebuie să fim conştienţi de faptul că, un nou război de acest tip nu va mai fi unul limitat la o bipolaritate care inevitabil tinde la un moment dat spre autoechilibrare, ci putem să anticipăm un conflict în care multipolaritatea actuală va impune pe prima scenă a confruntării o serie de actori, ceea ce va complica în mod periculos datele acestui joc. Poziţia Rusiei în cazul crizei ucrainene nu a fost determinată doar de factori imediaţi, ci are rădăcini adânci care pot fi trasate cel puţin până în timpul Războiului Rece. Marcel de Haas, în cartea sa Russia’s Foreign Security Policy in the 21st Century. Putin, Medvedev and beyond, realizează o analiză pertinentă a evoluţiei politicii externe ruseşti, identificând câteva etape importante: perioada 2000-2004, a primului mandat al lui Putin, este marcată de o orientare pro-occidentală a politicii externe ruseşti (cel puţin la nivel declarativ, deşi documentele fundamentale de politică externă continuă să considere SUA şi NATO ca adversari), necesară pentru consolidarea economică a ţării; cel de-al doilea mandat al lui Putin (2004-2008) marchează o schimbare de atitudine faţă de Occident, o reţinere datorată în principal schimbărilor de regim din Georgia (2003) şi Ucraina (2004) şi intenţiei acestor ţări de a se orienta spre Occident. Imensele resurse energetice ale Rusiei i-au dat posibilitatea acestea să îşi consolideze poziţia pe plan regional şi european10. Rusia se află în această perioadă într-un proces amplu de redefinire a poziţiei sale pe scena internaţională. Criza ucraineană a precipitat acest proces, deschizând posibilitatea unor derapaje cu efecte greu de prevăzut pe termen lung. Această nouă confruntare între lumea occidentală şi Rusia (a cărei Eric A. Posner, „Sorry America, the New World Order is Dead”, publicat în Foreign Policy, mai 2014, accesat la adresa:http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/05/06/sorry_america_the_new_world_order_is_dead_russia_ ukraine, 08.05.2014, ora 10.00. 10 Marcel de Haas, Russia’s Foreign Security Policy in the 21st Century. Putin, Medvedev and beyond, Routledge, London and New York, 2010. 9
36
Section – Political Sciences
GIDNI
rezolvare va rămâne, să sperăm, în sarcina exclusivă a diplomaţilor) va genera în mod cert o reconfigurare a politicii mondiale şi va impune o nouă agendă a securităţii. Ne aflăm, de fapt, într-o altă perioadă de tranziţie spre o nouă formă de gestionare a relaţiilor internaţionale, iar aceasta trebuie să reprezinte rezultatul unui compromis între cele două părţi, Occidentul şi Rusia, puse faţă în faţă ca de atâtea ori de-a lungul istoriei.
BIBLIOGRAPHY: Booth, Ken, Theory of World Security, Oxford, Oxford University Press, 2007. Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994. Haas de, Marcel, Russia’s Foreign Security Policy in the 21st Century. Putin, Medvedev and beyond, Routledge, London and New York, 2010. Huntington, Samuel, P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Litera, Bucureşti, 2012. Posner, Eric, A., „Sorry America, the New World Order is Dead”, publicat în Foreign Policy, mai 2014, accesat la adresa: http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/05/06/sorry_america_the_new_world_order_is_d ead_russia_ukraine Radvany, Jean, „Moscou entre jeux d’influence et démonstration de force”, publicat în Le Monde Diplomatique, no. 722, mai 2014, accesat la adresa: http://www.mondediplomatique.fr/2014/05/RADVANYI/50420. Sloan, Elinor, C., Security and Defence in the Terrorist Era: Canada and North-America, McGill Queen’s University Press, Quebec, 2005. Wenger, Andreas; Zimmerman, Doron, International Relations:From the Cold War to the Globalized World, Lynne Rienner, Boulder, 2003. Williams, Paul, D., (ed.), Security Studies: an Introduction, Routledge, London and New York, 2008.
37
Section – Political Sciences
GIDNI
MARITIME PIRACY AND ITS DESTABILIZING EFFECTS FOR THE INTERNATIONAL SPACE Nicolae Melinescu, PhD, ”Andrei Șaguna” University of Constanța Abstract: For more than two decades, now, maritime piracy has no longer been a Romantic story of valiant swordsmen come to the rescue of damsels in distress, oucast by their ungracious fate on some remote Carribean sandy beach. It has grown into tragic and disastrous attacks against commercial vessels that threw maritime trade routes in havoc and challanged several nations to set up a forceful armada to defend whatever could be defended against sea robbery and plunder. Romanian sailors were not left out of tragic experiences in the pirates’ hands. More than sixty seamen out of a total of thirty thousand cerified Romanian navigators suffered the pains and the agony of months of seclusion and the threat of death as captives of the pirates from the Gulf of Aden and the Gulf of Guinea. In full respect of its international committements, Romania and its Navy supported the international intiatives to secure the maritime safety. The Romanian Navy dispatched „King Ferdinand” frigate to join the EUNAVFOR Atalanta anti-piracy operation off the Somali shores to fight this disease that was poisoning the world sea fareing. Some progress has been made recently, but the danger still remains, inspite of soothing reassurances from the US Department of State and EU officals who concluded in February 2014 that no attacks were recorded in the Gulf of Aden since 2012. Consequently, more than a thousand suspects have been in the custody of 21 countries who prosecute them on suspicions of maritime piracy. A threat looms over this apparent resolution of the danger. Pirates and terrorists may join hands to overthrow the world order, endangering the international trade and the development of human society. Keywords: maritime piracy, Somali attacks, Romanian frigate, EU NAVFOR, sea terrorism, hostages
Anul 2014 i-a adus Uniunii Europene, inclusiv României, o răspundere directă în combaterea jafului pe mare, în special în zona atât de agitată şi controversată din vestul Oceanului Indian. Statele Unite au trecut preşedinţia Grupului de Contact pentru combaterea pirateriei către Uniunea Europeană pe anul în curs. Aceasta pentru că Uniunea s-a dovedit un partener activ şi dinamic în abordarea, limitarea şi eliminarea efectelor pirateriei în Golful Aden şi în largul coastelor Somaliei prin acţiunea amplă cu numele de cod Atalanta, la care România a participat cu Fregata „Regele Ferdinand” la operaţiunile de patrularea şi de asigurare a traficului maritim în zonă în ultimul trimestru al anului 2012. Grupul de contact a fost constituit în ianuarie 2009 pentru ca să dea consistenţă numeroaselor eforturi de stopare a unei crize emergente provocată de actele piratereşti ce aveau să devină tot mai frecvente în anul imediat următor cu efecte materiale şi umane îngrijorătoare. Din 4185 de navigatori atacaţi de piraţi în 2010, 1090 au fost luaţi ostatici şi o treime din ei au fost supuşi unor abuzuri. Unii dintre marinarii capturaţi au declarat că au fost folosiţi ca scuturi umane în timpul unor atacuri ulterioare capturării lor. Într-o perioadă de patru ani, din 3500 de ostatici 62 au murit din cauza malnutriţiei iar 25 au fost asasinaţi. In unele cazuri ostaticii au fost torturaţi şi mulţi dintre ei au fost victimele unor traume psihologice prelungite după eliberare1. Unul dintre supravieţuitorii români ai unei captivităţi de patru luni mărturisea: „Piraţii au început să-şi dea seama că agentul îi păcăleşte [în legătură cu achitarea recompensei de trei milioane de dolari, n.a.]. Atunci l-au scos pe cel mai bătrân 1
Jonathan Saul (20 June 2011). 'Deaths of Seafarers in Somali Pirate Attacks Soar'. Reuters.
38
Section – Political Sciences
GIDNI
marinar, care avea cam 62 de ani, l-au târât pe punte, l-au luat la bătaie şi trăgeau pe lângă el. Un glonţ ricoşat din puntea de fier putea să-l omoare oricând. De fapt vroiau să bage groaza în noi. L-au legat pe acest bătrân cu funii şi-l aruncau peste bord, după care-l scoteau din apă mai mult mort decât viu. Acolo era plin de rechini. Eu vedeam câtre trei patru rechini o dată. Erau mari, de cîte patru-cinci metri. Le-am zis piraţilor să împuşte rechinul cel mai mare că nu mai aveam ce să mâncăm şi mi-au zis “nu, să vă hotărâţi să săriţi în apă”. Dacă săream peste bord nu aveam nici o şansă. Au început să ne taie mâncarea, ne-au luat toate ţăgările. Apă nu mai vroiau să ne dea. Ziceau “dacă nu aveţi bani nu vă dăm nimic”2. Grupul de contact s-a dezvoltat într-o arhitectură vitală care a reunit 80 de naţiuni şi agenţii, diferite ministere, organizaţii naţionale şi internaţionale non-guvernamentale, diverse sectoare ale industriilor maritime şi reprezentanţi ai societăţii civile. Ţările participante au masat în zonă o armată impresionantă alcătuită din nave militare de suprafaţă, submarine, avioane de supraveghere de la altitudine înaltă, ambarcaţiuni rapide de patrulare şi au iniţiat contacte cu localnicii care puteau să furnizeze informaţii despre mişcările pe uscat al bandelor şi ale şefilor lor. În 20 februarie 2014, Donna Hopkins, coordonatorul secţiei pentru contra-piraterie şi securitate maritimă din Departamentul de Stat american declara în faţa corespondenţilor acreditaţi la central Presei Străine din Washington: “În largul coastelor Somaliei nu s-au mai înregistrat acte de piraterie din 10 mai 2012 timp de 20 de luni. Aceasta este cea mai scăzută rată a tentativelor de deturnare din ultimii şase ani şi categroric de la vârful crizei în 2011 3”. Oficialul american sublinia cu acelaşi prilej că o mie patru sute de piraţi şi suspecţi de piraterie erau anchetaţi în diverse instanţe sau erau deţinuţi în 21 de ţări4. Este un bilanţ încurajator dar nu şi suficient. De aceea, Grupul de Contact sub preşedinţia Uniunii Europene şi-a propus modificări structurale. Un prim grup de lucru din cadrul Grupului de Contact continuă să acţioneze pentru mobilizarea ţărilor din zonă să participe mai activ cu ajutorul şi asistenţa statelor potente din punct de vedere financiar şi logistic la combaterea şi eliminarea actelor piratereşti. Un al doilea grup de lucru se concentrează pe lărgirea cadrului legislativ de investigare a jafului pe Oceanul Indian, pentru că cel puţin în perioada de început a abordării pirateriei din punct de vedere al dreptului internaţional au existat foarte puţine temeiuri de anchetare şi condamnare a suspecţilor. Până la rezoluţia 1851 a Consiliului de Securitate ONU din 2008, navele de patrulare un aveau permisiunea să intre în apele teritoriale ale Somaliei, deşi acest stat eşuat un mai avea nici o autoritate asupra întregului teritoriu naţional şi cu atât mai puţin asupra zonei litorale5.
Interviu structurat cu Teofil Virgil Creţu, 12 septembrie 2012, Sulina. [email protected] , February, 20, 2014, accesat 20 februarie 2014. 4 Idem 5 Resolution 1851 (2008) Adopted by the Security Council at its 6046th meeting, on 16 December 2008, http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N08/655/01/PDF/N0865501.pdf?OpenElement, accesat 2 aprilie 2014 2 3
39
Section – Political Sciences
GIDNI
Un al treilea grup de lucru se concentrează pe antrenarea tuturor organismelor interesate în elaborarea unei strategii de lungă durată pe care să o distribuie şi în alte zone cum sunt Strâmtoarea Malacca, largul coastelor Braziliei, ale Peru-ului sau Nigeriei. Al patrulea grup de lucru, condus de reprezentanţii Egiptului este conceput ca să promoveze eforturile de combatere a pirateriei şi să mărească receptivitatea publicului faţă de ameninţările pirateriei maritime. Bilanţul anunţat de oficialul american ca şi măsurile organizatorice preconizate de noua preşedinţie a grupului de contact un se pot transcrie ca un punct final în lupta cu această industrie subterană care manevrează sume imense şi care ameninţă libera circulaţie pe marea internaţională în punctele cele mai sensibile ale rutelor de pe oceanul planetar. Faptul că ameninţarea se menţine este dovedit de prezenţa în continuare a navelor militare ale unor state cum sunt Rusia, China, India, Indonezia, Singapore, Malaiezia şi Coreea de sud, în afara celor trei misiuni multinaţionale, EU Navfor Atalanta, Operaţiunea Scutul Oceanului (Ocean Shield) a NATO şi Forţele combinate maritime Task Force 151. Chiar dacă prezenţa pe mare a navelor acestor state este semnificativă, ea rămâne doar o jumătate de măsură. Pentru că în funcţie de presiunea tot mai persistentă a patrulelor internaţionale, ambarcaţiunile piraţilor s-au depărtat tot mai mult de malul somalez şi au ajuns să acţioneze şi la 1000 de kilometri est de uscat. Aceleaşi presiuni i-au împins pe piraţi de-a lungul coastei estice a Africii spre sud, ceea ce a provocat îngrijorarea şi nemulţumirea oficialităţilor unor ţări cum sunt Kenya sau Tanzania. Colonelul Mboje J. K. Kanga, comandantul poliţiei portuare a capitalei tanzaniene Dar es Salam ne-a relatat cu surprindere şi mâhnire episoade în care pescarii şi comercianţii care tranzitau cu marfa de-a lungul coastei au fost atacaţi de piraţi. Parte a eliminării ameninţărilor lor a fost şi prezenţa navelor forţei internaţionale şi a fregatei româneşti. „Ne-am simţit mai în siguranţă când navele militare şiau făcut apariţia în largul litoralului nostru ca să ne ajute să scăpăm de această problemă care nu este numai a noastră. Ea afectează marinăritul pe toată întinderea Oceanului Indian”6. Atacurile piratereşti s-au concentrat în patru zone majore: ▪ Golful Aden, de-a lungul coastei somaleze şi la sud de intrarea în Mare Roşie; ▪ Golful Guineei, în largul coastelor Nigeriei şi în zona Deltei Nigerului; ▪ Strâmtoarea Malacca, mărginită de Indonezia şi Malaiezia; ▪ Apele din jurul subcontinentului indian, în special între India şi Sri Lanka. În 2009 pirateria maritimă a atins nivelul maxim de violenţă din 1992 de când Biroul Maritim Internaţional a început să publice Raportul Anual. În 2008, din patruzeci şi nouă de sechestrări de nave, patruzeci şi două au avut loc în largul Somaliei, inclusiv capturarea unui super tank petrolier, Sirius Star. În 2009, numărul capturilor în aceeaşi zonă a ajuns la patruzeci şi şapte, în ciuda reducerii traficului internaţional în regiunea ameninţată şi a mobilizării unor importante forţe militare navale mandatate să elimine pericolul pirateriei. Atacurile din zona Somaliei au depăşit totalul tuturor celorlalte acţiuni piratereşti de pe glob, mare parte înregistrate în zona continentală a Nigeriei, şi în câteva locuri izolate din largul coastelor Americii de Sud. Nu există o evaluare exactă a pagubelor produse industriei transporturilor maritime care să includă şi sumele de răscumpărare plătite de armatori în acel 6
Interviu structurat cu Colonel Mboje J. K. Kanga, comandantul poliţiei portuare, Dar es Salam, 25 noiembrie 2012
40
Section – Political Sciences
GIDNI
an şi cifrele avansate de diverşi cercetători variază între un miliard şi 16 miliarde de dolari, o cifră dramatică la nivelul individual al pierderilor directe, considerată de unii minoră faţă de valoarea volumului schimbului total de mărfuri la nivelul întregului comerţ mondial pe mare care a fost în anul citat de trei mii de miliarde de dolari7. Nu atât asemenea pagube cât mai ales ameninţarea gravă pe care o reprezenta şi încă o mai prezintă pirateria maritimă au provocat reacţia celor afectaţi de jaful pe mare. Câteva măsuri larg acceptate şi inegal respectate au apărut ca reacţii spontane sau ca operaţiuni comune, toate limitându-se la reducerea efectelor şi nu la rezolvarea cauzelor reînvierii în secolul XXI a unor practici din Evul Mediu. O primă măsura a fost adaptarea navelor comerciale ca să facă faţă unor posibile atacuri: instalarea de furtunuri cu jeturi sub presiune în locurile de acces, desfăşurarea de sârmă ghimpată pe balustrade, instalaţii cu ultrasunete sau electrificarea non-letală a punţii, manevre de eschivare. Din ianuarie 2009 peste treizeci de nave militare din Rusia, Franţa, Marea Britanie, India, China şi Statele Unite au început patrularea unei zone de două milioane şi jumătate de mile pătrate: lor li s-au adăugat operaţiunile EU NAVFOR cu numele de cod „Atalanta” şi contingentul cunoscut sub numele de Combined Task Force 151. În paralel, a apărut iniţiativa constituirii şi echipării cu sprijin internaţional a unei paze de coastă somaleze, un proiect greu de aplicat în condiţiile în care autorităţile guvernamentale provizorii controlau zone restrânse inclusiv în capitală. Fenomenul s-a agravat de-a lungul anilor şi organismele regionale cum este Uniunea Africană, au reacţionat, dar limitele acţiunii lor s-au ciocnit de principiul universal al suveranităţii statelor naţiune din zonă, fără al căror acord o soluţie eficientă este greu de elaborat şi încă şi mai greu de aplicat. Din acest punct de vedere, Somalia este un caz dificil. „Guvernele trebuie să ajungă la putere în urma alegerilor organizate şi desfăşurate conform regulilor democratice, sub supravegherea observatorilor internaţionali. Acestea sunt componentele unor procese preliminare. În cazul rebelilor din Somalia care pretind că apără bogăţiile mării litorale, ei nu au nici un temei legal, nu sunt formaţiuni recunoscute, nu sunt agenţi guvernamentali aşa că încă de la începutul anilor 1990 ei au complicat lucrurile. Problema apelor teritoriale este o controversă de durată, este o chestiune complexă şi dificilă şi grupurile rebele nu pot să aibă un cuvânt de spus pentru că ele se află, pur şi simplu, în afara legii şi prin comportament contravin drepturilor suverane care aparţin doar statului. Este nevoie ca Somalia să se implice într-un proces democratic amplu, să-şi asume prerogativele suveranităţii totale atât asupra uscatului cât şi a platformei continentale. Un guvern recunoscut atât intern cât şi în plan extern este singura autoritatea care ar putea să îşi revendice drepturile ca membru legitim al comunităţii internaţionale”8. Prăbuşirea regimului dictatorial al lui Siad Barre a fost una din cauzele reactivării manifestărilor piratereşti în Golful Aden. Au dispărut odată cu acest regim sistemul de certificare a pescuitului. În perioada premergătoare, pescadoarele din întreaga lume care-şi aruncau năvoadele în zonă ca să recolteze ton şi rechin, cedau zece la sută din captură statului 7
Stephanie Hanson, Combating Maritime Piracy, 7 January 2010, http://www.cfr.org/france/combatingmaritime-piracy/p18376, accesat 12 aprilie 2012. 8 Interviu structurat cu Johnny Moloto, adjunctul şefului Ambasadei Republicii Africa de Sud în Statele Unite ale Americii, 7 iunie 2010, Washington, D.C.
41
Section – Political Sciences
GIDNI
somalez ca parte a contractului cu guvernul de la Mogadiscio. Acesta, la rândul lui, fie comercializa contribuţia primită pe piaţa internaţională ca să-şi sporească veniturile în valută forte, fie suplimenta aprovizionarea pieţei interne, în special în zonele izolate de litoral. Pentru respectarea regimului de pescuit şi a perioadelor de prohibiţie, Somalia îşi dezvoltase un sistem minim de monitorizare şi armata sa avea o marină militară dotată cu nave şi echipamente din Statele Unite şi Uniunea Sovietică. O parte din comandanţii acesteia fuseseră instruiţi în academiile din cele două superputeri în perioada în care Somalia se aflase în zona de influenţă a uneia sau a alteia. Ori tocmai cei care făcuseră parte din marina militară şi paza frontalieră maritimă au animat lumea pirateriei după dispariţia autorităţii centrale pentru că erau antrenaţi în navigaţie, fuseseră recunoscuţi pe plan local şi aveau legături cu şefii de trib sau de clan ale căror comunităţi nu mai puteau face faţă concurenţei predătorii a traulerelor marilor producători şi au fost ademeniţi în primele acţiuni de „pedepsire” şi de compensare a pierderilor şi pagubelor provocate de cei care pescuiau abuziv şi ilegal. Degradarea cronică a autorităţii statului, consolidarea poziţiei unor baroni regionali, apropiaţi ai unor membri influenţi din diaspora, la rândul lor foşti înalţi demnitari ai regimului dictatorial gata să sponsorizeze asemenea iniţiative justiţiariste au inaugurat şi au alimentat o adevărată industrie din care unii au obţinut profituri uriaşe. Prima reacţie a comunităţii internaţionale a fost să substituie exercitarea prerogativelor statului printr-un control militar, cel puţin pe cuprinsul apelor internaţionale limitrofe. O prezenţă militară masivă şi bine dotată nu a rămas fără efecte spectaculoase uneori, şi succesele înregistrate au fost mediatizate şi cu scopul de a crea impresia că lupta împotriva pirateriei chiar parcurge o cale victorioasă. Ziarul britanic The Independent informa despre acţiunea unui grup de nave din Task Force 151, sub comandă britanică (de unde şi ecoul în presă) care au reuşit să blocheze două skiffuri la 500 de mile nautice est de malul somalez. Percheziţionarea ambarcaţiunilor suspecte a dus al arestarea a nouă piraţi şi la distrugerea bărcilor lor de atac. Comandorul Jeremy Blunden din marina regală declara emfatic: „Este un rezultat excelent. Forţa multinaţională pe care o conduc a localizat rapid şi a neutralizat acest grup de piraţi somalezi9 şi a trimis un mesaj clar că pirateria nu mai face bani”. Ceea ce nu înseamnă că pericolul a fost eliminat, el a fost redus doar. În plus, succesul a fost asigurat de un număr neprecizat de nave (pentru păstrarea consemnului) aparţinând mai multor ţări (iarăşi, neidentificate) care au reuşit după o urmărirea de trei zile şi o supraveghere aeriană executată de elicopterele Seahawk ataşate navei de sprijin Fort Victoria să găsească şi să reţină două skiffuri cu nouă suspecţi la bord. E adevărat că lupta împotriva pirateriei este asimetrică şi se duce împotriva unui inamic atipic, dar disproporţia este, totuşi foarte mare. Pentru că esenţa problemei şi rezolvarea ei nu se află pe întinderile de apă, ci, în mod paradoxal, pe uscat, acolo unde mizeria, foametea şi un trai lipsit de orice perspectivă nu dă nici o şansă a zilei de mâine comunităţilor care trăiesc la marginea oceanului. E adevărat că nici jaful şi sechestrarea navelor comerciale nu poate fi soluţia tolerabilă pentru comunitatea internaţională, dar simpla vânătoare a posibililor piraţi înseamnă abordarea efectelor şi nu atacarea cauzelor care au încurajat şi menţin ameninţarea actelor piratereşti. Pe uscat se află 9
Ellen Branagh, „Suspected Somali pirates captured by Navy-led forces after attack on supertanker”, The Independent, Monday, 21 October 2013.
42
Section – Political Sciences
GIDNI
cei care conduc, controlează şi beneficiază de dezvoltarea industriei sechestrărilor de nave şi de obţinere a recompenselor. Un raport al Naţiunilor Unite a prezentat mecanismul de distribuire a veniturilor obţinute din actele de piraterie. „Grupul de atacatori care ajung la bord primeşte 30 la sută din suma obţinută pentru eliberarea echipajului şi a navei; grupul de sprijin de la ţărm care reţine alte nave sechestrate şi care menţine legătura cu cei din larg are dreptul la 10 procente. Şefii clanurilor litorale şi oficialii mărunţi au şi ei parte de 10 la sută, finanţatorii îşi retrag 20 de procente din suma finală iar sponsorul acţiunii primeşte partea leului de 30 de procente”10. Este un mecanism care a perpetuat această practică, pornită iniţial la sfârşitul anilor 1990 de la amenzi modice de câteva sute de dolari aplicate unor vase care pescuiau ilegal în apele teritoriale somaleze şi a ajuns la cifre impresionante de ordinul milioanelor şi chiar al zecilor de milioane cerute pentru nave valoroase sau cu încărcătură foarte scumpă. Cercetări minuţioase şi persistente nu au reuşit niciodată să stabilească suma exactă plătită pentru eliberarea unei nave cu echipaj şi încărcătură cu tot. Ceea ce explică în parte de ce unele companii preferă să plătească recompensa şi să nu mai urmărească pedepsirea autorilor unor atacuri chiar dacă aceştia sunt prinşi şi identificaţi ca atare. În timpul unei escale a Fregatei „Regele Ferdinand” în portul Djibuti, un ofiţer de legătură român ne-a arătat la malul oceanului un perimetru ultra luxos al oraşului, care altfel poartă în majoritatea cartierelor urmele unei sărăcii prelungite, provocată şi de numărul mare de refugiaţi somalezi, care şi-au găsit un adăpost departe de războiul civil declanşat în patria lor după căderea regimului dictatorial al lui Siad Barre în ianuarie 1991. Vile apărute parcă dintro altă lume, aliniate pe străzi amenajate impecabil, vegetaţii luxuriante în grădini împodobite cu piscine azurii decupate atent din gazonul de un verde proaspăt contrastau izbitor cu micile bazaruri în care negustori anemiaţi mestecau khat11 şi aşteptau câte un muşteriu la fel de necăjit ca şi ei. Acest paradis al baronilor pirateriei era doar o parte a răspunsului la întrebarea: unde se duc banii din recompense? O altă parte se regăseşte în localităţile din cornul Africii cum sunt Garowe, Hobyo sau Eyle unde au apărut reşedinţe de lux între colibe şi case modeste învecinate cu ţarcul câtorva capre şi al unei cămile. „În aceste orăşele sau sate de pescari prăfuite de pe coasta Somaliei s-au deschis câteva restaurante în faţa cărora parchează într-un nor de nisip maşini luxoase cu tracţiune integrală. Pistolari adolescentini îşi etalează armele plini de mândrie, însoţindu-i pe intermediarii negocierilor pentru recompense, îmbrăcaţi în costume luxoase mereu agăţaţi de telefoane mobile scumpe. Aproape toţi vorbesc fluent engleza, franceza, araba, swahili sau somali. Aceştia sunt o parte din oamenii care au câştigat între 35 şi 85 de milioane de dolari în 2008. Nici un cent nu a ajuns în comunităţile pe care le sfidează. Au păstrat banii adunaţi prin jefuirea şi suferinţa altora ca săşi alimenteze capriciile”12. Constarea cercetătorului britanic citat poate să pară patetică dar… „Pe mecanicul [nostru] şef l-au luat şi l-au izbit cu capul de balustradă, i-au spart arcada şi l-au ameninţat că-l duc la mal şi-l abandonează în munţi să moară de sete şi de soare. Unul 10
John C. Payne, Piracy Today, Sheridan House, Dobbs Ferry New York, 2010, p. 93. Plantă uşor halucinogenă, care aplatizează simţurile şi reduce senzaţia de foame. Obiceiul mestecării frunzelor de khat/ghat este răspândit pe toată coasta estică a Africii din Etiopia până în Mozambic. 12 Nigel Cawthorne, Pirates of the 21st Century, John Blacke Publishing Ltd, London 2009, pp. 145-146. 11
43
Section – Political Sciences
GIDNI
dintre somalezi i-a spus şefului lor că mecanicul ascunsese rezervele de apă potabilă. Ne-au ameninţat pe mai mulţi că ne duc la mal, ceea ce era moarte curată. Nu ne mai găsea nici dracu’. O dată ne-au scos în cupa castelului [puntea de comandă, n.a.] şi ne-au ameninţat că este ultima şansă, că nu ne mai lasă să ne spălăm, ne lasă în soare afară. Asta a fost la ultimul telefon, când a fost şi zarva puţin mai mare. Ne-au ameninţat că ne omoară, şi tot trăgeau focuri în aer ca să înţelegem că aveau de gând să ne termine. Tot timpul beau ceaiuri şi mestecau buruiana aia a lor. Uneori tăiau pentru ei câte o capră, noi mâncam orez fiert în apă de mare. Am slăbit 40 de kilograme în patru luni”13. Asemenea situaţii şi ameninţările la care au fost expuşi navigatorii români din echipaje internaţionale au adus pirateria aproape de casele şi familiile românilor, au decupat-o din atmosfera carnavalescă a filmelor de aventuri cu plaje însorite, juni spadasini şi domnişoare romanţioase. Potrivit statisticilor, treizeci de mii de navigatori români sunt încadraţi în echipaje internaţionale. „Principalele ţări furnizoare de marinari experimentaţi sunt Filipine, Indonezia, Rusia, Ucraina, Polonia, China, India, Grecia, Coreea de sud, Croaţia şi România. Există o concurenţă strânsă pentru că salariile sunt relativ bune pentru majoritatea dintre ei”14. În mod paradoxal, nu de puţine ori s-au întâlnit oameni care aveau în comun dorinţa de a câştiga mai bine pentru ei şi familiile lor. Mijloacele de atingere a acestui scop îi deosebeau fundamental: pentru unii însemna muncă, efort şi risc la mii de kilometri distanţă de casă, pentru alţii jaf, teroare şi chiar omucidere. Pe 5 mai 2009 nava Victoria încărcată cu 10 mii de tone de orez a fost atacată şi ocupată la 75 de mile marine sud de ţărmul yemenit. Între cei 11 navigatori români se aflau mecanicul şef şi fiica lui, ofiţer de punte. “Eram eu şi mecanicul prim, în camera de comandă din sala maşinii şi la un moment dat Ruxandra, ofiţer de punte, era în cart. Ne-a dat telefon şi ne-a spus că ne urmăreşte o şalupă. Am întrebat ce fel de şalupă şi mi-a spus “e clar! Sunt piraţi”. Între timp, până să ne dezmeticim noi ei deja au urcat la bord deşi nava era pregătită cumva împotriva unui atac pirateresc. Au urcat până sus pe comandă, comanda era încuiată şi au tras într-un geam. Au spart geamul şi ce puteam să mai facem? Puntea de comandă are pereţii din sticlă. Aşa că au descuiat uşa şi au intrat. Toţi erau înarmaţi. Ăştia care au urcat la bord erau cu Kalshinkov. Unul din ei care era probabil şeful avea un revolver şi mai era unul care avea un tub din ăla lansator de grenade”15. Nava sechestrată a fost dusă în apropiere de localitatea Eyl unde au început negocierile pentru răscumpărare şi eliberare navei şi a echipajului. “În momentul în care am fost sechestraţi am apăsat butonul de securitate de la companie, când piraţii se aflau deja la bord, a sunat telefonul prin satelit, şi am fost întrebaţi dacă nu era cumva o glumă. Bineînţeles că răspunsul a fost negativ, totul era real. După ce am ajuns la Eyl, au venit la vapor mai mulţi piraţi, printre care şi comandantul piraţilor şi un negociator din partea lor. Toate discuţiile au fost purtate pe telefonul prin satelit, şi la sfârşit au fost şi câteva e-mailuri, dacă nu mă înşel pentru stabilirea recompensei. Am stat sechestraţi timp de 77 zile, timp în care am mâncat ce aveam la vapor, în cambuză”16 Interviu structurat înregistrat pe 17 septembrie 2012 la Constanţa cu Adrian Gîlcă, timonier pe cargoul Buccaneer, ostatic din 11 aprilie până în 9 august 2009. 14 ***”Flags of Peace”, The Economist, 13 September 2003. 15 Interviu structurat înregistrat la Constanţa pe 6 septembrie 2012 cu Hartim Sarchizian, şef mecanic, pe nava Victory. 16 Interviu structurat realizat prin e-mail pe 26 septembrie 2012, cu Ruxandra Sarchizian, ofiţer de punte pe nava Victory. 13
44
Section – Political Sciences
GIDNI
Vasul a fost eliberat pe 17 iulie după ce a fost plătită o răscumpărare de un milion opt sute de mii de dolari, sumă adusă la bord cu un remorcher local17. Prin situaţii asemănătoare au trecut şi alţi navigatori români, fiecare purtând cu sine o traumă sufletească pe care nu o poate alina nimeni şi nimic. Tragedii similare au cunoscut mii de navigatori din toată lumea într-un război nevăzut, atipic şi incredibil. Civilizaţiile care au pornit în aventura spaţială, care au făcut din comunităţi despărţite de mări, oceane şi continente un sat global, care au dus lumina cărţii şi a cunoaşterii în cele mai izolate locuri de pe planetă s-au dovedit impotente în faţa unei industrii orchestrate abil care a reuşit să stoarcă nu numai sume uriaşe cu acordul şi cu contribuţia unor corporaţii de tip mafiot, ci şi o îngenunchere în faţa agresiunii atipice. Constatări de genul celei evocate de coordonatoarea operaţiunilor americane împotriva pirateriei şi pentru securitatea maritimă18 nu poate să fie decât un somnifer comfortabil pentru cei care mai cred că jaful pe mare este un act romantic, care se petrece uneori, dar nu foarte des, undeva departe, în afara acestei lumi prea modernizate şi digitalizate pentru ca aşa ceva să provoace interes şi cu atât mai puţin îngrijorare. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Situaţia de pe uscat dovedeşte profunzimea crizei. Somalia este un stat eşuat şi, ca încă 19 ca ea, domină anumite zone nu prin forţa ci tocmai prin slăbiciunea sa, pentru că lipsa de autoritatea asupra teritoriului naţional19 permite dezvoltarea unor organizaţii şi grupări extremiste, teroriste şi de crimă organizată. În zona sa litorală de ani de zile omenirea a fost martoră, de multe ori, neputincioasă la abuzuri extreme pentru care autorii lor ar fi fost aduşi în faţa justiţiei şi condamnaţi în mod exemplar în condiţiile unui stat realmente suveran cu răspunderi asumate în plan internaţional. Nigeria, al doilea perimetru frământat de atacuri şi reţineri de ostatici, s-a plasat de-a lungul anilor în rândul statelor în curs de eşuare: guvernul federal controlează o parte din teritoriul naţional, dar zone de interes economic naţional, inclusiv apele teritoriale se află practic sub administrarea unor bande separatiste cum ar fi Organizaţia pentru Supravieţuirea Populaţiei Ogoni, Mişcarea pentru Emanciparea Deltei Nigerului sau Comunităţile Federale Ijaw din Delta Nigerului. Acestea au sechestrat nave şi lucrători ai companiilor petroliere internaţionale sub pretextul unui justiţiarism care nu are legătură cu abuzurile sau brutalităţile cărora le-au fost supuşi ostaticii. Resursele de petrol20 şi veniturile generate de acestea i-au creat guvernului federal, mai ales în perioadele de dictatură militară, o capacitate sporită să intervină în disputele locale de ordin etnic. Nigeria, este cea mai aglomerată ţară africană, cu o populaţie de aproximativ 170 de milioane de locuitori din 500 de etnii care vorbesc 200 de limbi şi dialecte diferite. „Înfrângerea elitei regionale tradiţionaliste le-a creat politicienilor din capitala federală o nouă capacitate de manipulare a bandelor rivale regionale: foştii baroni locali au fost măturaţi în mare parte, iar cei care au rămas la putere au devenit vasalii unor interese străine comunităţilor lor. Aşa au apărut
17
John C. Payne, op.cit., p. 115. Vezi pg. 1, §2 şi pg. 2, nota de subsol 3 19 Jeffrey Young, Failed State Foster Terrorism, November 6, 2006, http://www.voanews.com/english/archive/2006-11/failed2006-11-09-voa3.cfm, accesat 23 august 2012. 20 Nigeria este al 8-lea mare exportator din lume potrivit World Bank list of economies. http: www.worldbank.org. January 2011, accesat 6 aprilie 2014. 1818
45
Section – Political Sciences
GIDNI
miliţiile locale cum este Congresul Poporului Oodua în 1994, protejat de notabilităţile din tribul Yoruba, cu un rol important în organizarea unei rezistenţe rebele faţă de autorităţile federale”21. De ce Nigeria? Pentru că aici industria obţinerii de sume mari de bani în schimbul unor ostatici proveniţi de la companii petroliere puternice este mai mare. Corporaţiile au interese majore în zonă, dispun de mijloace financiare semnificative, deci se măreşte şansa achitării rapide a recompenselor cerute de răpitori, iar zona de acţiune a miliţiilor „vigilantes” este parţial desprinsă de autorităţile federale şi locale. În plus, o parte din cei puşi să monitorizeze şi să preîntâmpine luările de ostatici dacă nu sunt părtaşi direcţi au legături cu răpitorii şi, deci, şi cu banii obţinuţi din recompense. „Miliţiile nigeriene caută să fie conectate cât mai strâns cu elitele locale susţinute de cercurile din capitala federală. În Anambra, Bayelsa şi Statele Deltei miliţiile relevante au legături semnificative cu politicienii care au fost spirjiniţi la rândul lor fie de regimul Abasha (1993- 1998) şi au obţinut controlul asupra resurselor locale şi au înarmat tineretul ca să supravieţuiască frământărilor politice, fie de politicienii care încă se mai bucură de susţinerea unor facţiuni din capitala Abuja”22. Se adaugă motivaţia aşa-zis politică. 90 la sută din profitul realizat de Nigeria din exporturile de petrol ajunge în visteria guvernului federal, acuzat că îl împarte inegal şi inechitabil, lăsând zone afectate de poluare şi otrăvirea mediului din perimetrele de exploatare să moară lent în izolare sau să-şi caute singure de grijă. Principiul legal al dreptului federal de proprietate asupra resurselor naturale datează din perioada colonială (independenţa, 1 octombrie 1960) consolidat în timpul războiului civil când câmpurile petrolifere au fost cucerite ca un teritoriu al învingătorului. În prezent doar 12 procente din veniturile obţinute din extracţia de ţiţei revin autorităţilor locale şi numai 13 la sută ajung în statele petrolifere ale federaţiei 23. În plus, corupţia şi violenţa se adaugă pagubelor provocate de industria petrolieră din Delta Nigerului. Cele mai recente analize economice au înregistrat o modificare treptată a situaţiei economice a Nigeriei, dar efectele unei creşteri modeste au nevoie de timp pentru ca ele să influenţeze în bine viaţa comunităţilor din deltă şi să descurajeze actele violente executate sub pretextul unor revendicări justiţiare. Pentru că asemenea acte nu i-au ocolit nici pe unii compatrioţi de ai noştri. Marian Pârjol, pe când se afla la post în Nigeria în calitate de ambasador al României a aflat în februarie 2009 de la colegii din corpul diplomatic, nu de la autorităţile române, şi nici de la cele nigeriene, că un lucrător român angajat pe un petrolier al unui armator grec a fost luat ostatic24. Nicolae Popa, victima unui atac al extremiştilor din Delta Nigerului, om trecut de prima tinereţe, bolnav cronic a fost ţinut ca un animal în laţ timp de trei luni. „Mărturisesc că am fost şocat pentru că am trecut prin multe situaţii delicate în viaţă, dar nu înveţi niciodată cum să negociezi eliberarea unui om răpit într-o ţară africană şi a trebuit să iau totul de la zero şi să mă descurc în situaţia asta. Am fost absolut singur în acest demers. În asemenea situaţii informezi ministerul de externe, informezi structurile de securitate. În 99 la sută din cazuri oamenii sunt 21
Oyelye Oyediran, The Reorganization of Local Government in Transition Without End: Nigerian Politics and Civil Society under Babadinga, Boulder, Lynne Reiner Publishing, 1997, p. 193. 22 William Reno, „Protectors and Predators” în Louise Andersen, Bjǿrn Mǿller, Finn Seputiat, Fragile States and Insecure People?, Palgrave Macmillan, New York 2007, pp. 104-105. 23 John Campbell, Nigeria. Dancing with the Devil, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, Boulder, New York, Toronto, Plymouth UK, 2011, p. 26. 24 Interviu structurat cu Marian Pârjol, fost ambasador al României în Nigeria, 13 ianuarie 2011, Washington D.C.
46
Section – Political Sciences
GIDNI
răpiţi pentru recompensă. În Nigeria, din păcate, totul se face cu oarecare întârziere, noţiunea de „timp” fiind relativă. Într-o situaţie ca aceasta exista riscul ca răpitul să fie executat, căci în final sa dovedit că pentru cetăţeanul român armatorul care nu-l mai recunoştea ca angajat al său, nu era dispus să plătească nici un fel de recompensă. Astfel că eu trebuia să acţionez repede, singur de fapt, simţindu-mă responsabil pentru viaţa acestui cetăţean român”25. În ultima clipă ostaticul a fost recuperat prin diligenţa şi abilitatea diplomatului român, care s-a prezentat doar ca o rudă îndepărtă a acestuia, a evitat pretenţiile exorbitante de răscumpărare şi a putut negocia, prin intermediari locali, eliberarea compatriotului său. Preţul repunerii în liberate a unui muribund, fără valoare pentru gardienii săi a fost o sticlă de palincă făcută cadou nigerianului care a funcţionat ca interfaţă cu răpitorii. „M-am dus la Port Harcourt, la sediul serviciilor secrete. Acolo l-am găsit pe românul meu. Era un om răvăşit, traumatizat, cum este şi firesc după trei luni de stat cu teama morţii în fiecare clipă. Cred că la un moment dat nici nu mai conştientiza că poate să moară. Era dezorientat şi un pic rupt de realitate după detenţie”26 Dramatismul situaţiei nu a interesat, se pare, pe nimeni cu excepţia ambasadorului român care l-a îngrijit la reşedinţa sa nigeriană câteva zile până când fostul ostatic Nicolae Popa a fost în stare să se deplaseze şi să revină în ţară cu un bilet de avion subvenţionat tot de diplomatul român. În schimb, presa senzaţionalistă din ţara noastră s-a dovedit extrem de sensibilă faţă de soarta unor ostatici de pe alte meleaguri, e adevărat, dramatică în felul ei; oamenii sunt oameni, şi suferinţa nu are grade de comparaţia în situaţii extreme. Producţia hollywood-iană „Căpitan Philips” a animat pentru scurt răgaz interesul faţă de pirateria maritimă şi un tabloid românesc, altfel popular, a preluat recent experienţa unui comandant de vas, relatată iniţial de canalul de televiziune Foxnews din SUA27. Povestea căpitanului Wren Thomas s-a întins pe optsprezece zile, urmată de pleiada de mărturisiri şi relatări dramatice, niciuna trecută sub tăcere de ziarul românesc. Pentru zecile de ostatici români din golful Aden şi alţii din Golful Guineei nu a mai rămas nici spaţiu şi nici compasiune, sechestrarea de ostatici români, devenind la apogeul crizei un fapt banal care nu aducea creşteri de tiraj. Este nu numai o atitudine inumană, este o atitudine tolerantă faţă de un fenomen grav, o atitudine la fel de compromiţătoare ca şi anunţurile triumfaliste care relatau că din 2012 nu s-au mai înregistrat atacuri. Totuşi, aproape cincizeci de ostatici se mai află încă în mâinile somalezilor în momentul în care este redactată această prezentare. Soarta lor este cu atât mai incertă în condiţiile în care crima organizată din mediul maritim este constrânsă să cedeze. Şefii bandelor par mai hotărâţi ca oricând să joace ultima carte: sfidarea extremă a cererilor comunităţii internaţionale şi mărirea mizei pentru eventuala răscumpărare. Pentru că atât cauzele pirateriei maritime cât şi soluţiile eliminării acesteia se află pe uscat, acolo unde domină nedreptatea, sărăcia şi banditismul tribal. Pentru români ameninţările navigaţiei în mările rechinilor de uscat înseamnă nu numai pericolul imediat al sechestrării, suferinţei şi chiar al pierderii vieţii, înseamnă şi pagube economice, faţă de care autorităţile sunt mult mai sensibile. „România indirect suferă, suferă chiar şi portul Constanţa. De când s-au accelerat aceste atacuri piratereşti, după 2006-2007, portul Constanţa suferă pentru că sunt mai puţine curse care vin direct din Orientul îndepărtat în 25
Ibidem. Ibidem. 27 Foxnews,”U.S. ship captain recounts 18-day ordeal as hostage of crack-smoching Nigerian pirates”, www.focxnews.com/world/2014/04/04/us-ship-captain-recounts-18-day-ordeal-as-hostage-crack-smokingnigerian/?intcmp-latestnews, accesat 6 aprilie 2014. 26
47
Section – Political Sciences
GIDNI
Constanţa acum când trebuie să facă diferite traversări pe la sud de Africa şi au luat-o pe altă rută de navigaţie, fapt ce a crescut costul transportului, nu a mai fost sustenabil pentru comerţul direct cu porturile din Marea Neagră. Transportatorii au aplicat alte variante pentru a putea să ducă mai departe în alte zone mărfurile şi să nu le mai tranziteze pe la noi. Este mai avantajos ca mărfurile să le distribui în Europa pe Dunăre, pe calea ferată sau auto venind cu nava din India prin Suez decât să treci pe la sud de Africa. Dar pericolul jafului pirateresc obligă folosirea altor ţări pentru tranzit, ţări care sunt pe drumul cel mai scurt al navei. Există deci anumite implicaţii, dar nemijlocit şi cea mai directă suferinţă care ne afectează în mod grav este cea îndreptată împotriva navigatorilor noştri”28. Pirateria maritimă a luat amploare într-un anumit context caracterizat de: - slăbirea sau prăbuşirea controlului statului în ţările eşuate şi în curs de eşuare asupra regiunii costaliere de uscat şi de apă; - creşterea masivă a traficului comercial pe mările şi oceanele planetei; - congestionarea, în consecinţă, a unor puncte obligatorii de trecere în care navele sunt nevoite să reducă viteza de deplasare sau chiar să staţioneze în aşteptare; - prelungirea efectelor crizelor financiare din Asia de sud est, în anii 1990, şi în America de Nord şi Europa în 2007-2008; - scăderea capacităţii şi a interesului pentru supravegherea mării internaţionale după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, în urma cărora statele s-au concentrat mai ales asupra propriei securităţi; - mărirea volumului mărfurilor tranzitate în porturi şi scăderea capacităţii de urmărire şi protejare a acestora la ţărm; - corupţia şi vidul legal, precum şi complicitatea unor membri ai administraţiilor chemate să vegheze la securitatea în apele teritoriale; - proliferarea comerţului ilegal cu arme uşoare şi înarmarea bandelor din zona litorală. Marele pericol al pirateriei maritime este asocierea bandelor de jefuitori pe mare cu teroriştii de pe uscat care intenţionează să saboteze navigaţia maritimă şi să folosească întinsul oceanului pentru actele lor criminale, în condiţiile în care numeroase state şi-au intensificat măsurile de protecţie anti-teroristă a teritoriilor lor naţionale. Schimbul este foarte simplu. Piraţii somalezi i-au antrenat pe militanţii islamişti din al Shabaab în navigaţia pe mare, iar aceştia, la rândul lor, i-au antrenat pe piraţi în tehnica de atac, în mânuirea armelor şi a explozivilor. Această ameninţare tot mai mare se poate descifra şi în aparenta acalmie şi în actualul curs descendent al pirateriei în zonele tradiţionale. Este posibil ca presiunea internaţională să fi descurajat jaful pe mare ridicat la rangul de industrie bănoasă a economiei subterane. Este posibil, însă, ca aceasta să fie şi liniştea dinaintea furtunii în care se pregătesc noi forme de atac şi de extindere geografică a zonelor de acţiune ale piraţilor/teroriştilor maritimi.
BIBILIOGRAFIE: Branagh, Ellen, „Suspected Somali pirates captured by Navy-led forces after attack on supertanker”,
The Independent. Interviu structurat cu Adrian Mihălcioiu,, Inspector, Sindicatul Liber al Navigatorilor, Constanţa, 6 septembrie, 2012. 28
48
Section – Political Sciences
GIDNI
Campbell, John, Nigeria. Dancing with the Devil, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, Boulder, New York, Toronto, Plymouth UK, 2011. Cawthorne, Nigel, Pirates of the 21st Century, John Blacke Publishing Ltd, London 2009. Hanson, Stephanie, Combating Maritime Piracy, 7 January 2010, http://www.cfr.org/france/combating-maritimepiracy/p18376 Oyediran, Oyelye, The Reorganization of Local Government in Transition Without End: Nigerian Politics and Civil Society under Babadinga, Boulder, Lynne Reiner Publishing, 1997. Payne, John C., Piracy Today, Sheridan House, Dobbs Ferry New York, 2010. Reno, William, „Protectors and Predators” în Louise Andersen, Bjǿrn Mǿller, Finn Seputiat, Fragile States and Insecure People?, Palgrave Macmillan, New York 2007. Saul, Jonathan (20 June 2011). 'Deaths of Seafarers in Somali Pirate Attacks Soar'. Reuters. Young, Jeffrey, Failed State Foster Terrorism, November 6, 2006, http://www.voanews.com/english/archive/2006-11/failed2006-11-09-voa3.cfm
49
Section – Political Sciences
GIDNI
THE CULTURE OF THE EUROPEAN ACCESSION NEGOTIATIONS Simion Costea1 Assoc.Prof. PhD., „Petru Maior” University of Tirgu-Mures Abstract: The accession negotiation has an external and an internal dimension. It is about transposition of the EU acquis, implementation, building the necessary administrative capacity, with human and financial resources, about drafting directive specific implementation plans as basis for negotiating realistic transitional periods. The success of accession negotiations allow to a candidate country to become MS. The transitional periods are agreed by the Commission and MS on the basis of the good planning, with targets and deadlines and strong arguments. The transitional periods allow to the country to progressively implement the relevant EU legislation. A chief negotiator should successfully negotiate internally with the stakeholders and externally with the Commission, Member States, And European Parliament. Keywords: EU, negotiations, institutions, procedures, stakeholders
For a successful accession negotiation: good and early preparation Europe needs a stronger and wider EU. At a time when the EU faces major global uncertainty and gains new momentum for economic, financial and political integration, the enlargement policy continues to contribute to peace, security and prosperity on our continent. Previous enlargements of the EU have brought economic benefits to both the acceding countries and the EU as a whole. Therefore, EU enlargement policy continues to be valid for the future. The current EU enlargement agenda covers Western Balkans and Turkey. The EU enlargement process is built on strict but fair conditionality and addresses the fundamentals first, including the economic governance.2 The success of accession negotiations allow to a candidate country (CC) to become Member State (MS). The EU acquis organized in 35 chapters must be transposed in national legislation and implemented. We choose the chapter 27 as a test case. This is a relevant example, as it is widely recognized as a very difficult chapter, with a huge volume of acquis and resource-intensive, but not politically sensitive. Good and early preparations are indispensable. Human and financial resources are key issues. Involvement of all concerned stakeholders is essential. The Chapter 27 Environment and climate change, is large, complex and resource intensive. The acquis in this chapter comprises over 200 legal acts covering 10 areas: horizontal legislation, water and air quality, waste management, nature protection, industrial pollution control and risk management, chemicals, noise, civil protection and climate change. Compliance with the acquis covered by this chapter requires significant investments. Moreover, a strong and well-equipped administration at national and local level is imperative for its application and enforcement.3 The candidate countries and potential candidates must cooperate with the EU on the environment long time before the opening of accession negotiations. E.g.: SAA Albania (2006), Article 108 –Environment: '1. The Parties shall develop and strengthen their 1
The responsibility for the information and views set out in this article lies entirely with the author. The content of this article does not reflect the official opinion of any institution he works for or he collaborates with. 2 EU Annual Enlargement Strategy and Main Challenges 2013-2014 3 EU Screening report Montenegro - Chapter 27 - Environment and climate change, Bruxelles 2013 (part 1)
50
Section – Political Sciences
GIDNI
cooperation in the vital task of combating environmental degradation, with the aim of promoting environmental sustainability. 2. Cooperation shall mainly focus on priority areas related to the Community acquis in the field of environment.'4 Stages and substance of negotiations The main Stages of accession negotiations are: the accession application is submitted to the Council; the Commission (COM) publishes an OPINION on possibility to start negotiations; the Council decision to start negotiations; the Screening process is developed by the Commission; the Accession negotiations take place (chapter by chapter, with OBMs and CBMs, technical meetings, monitoring from the Commission); each chapters should be opened, negotiated and closed; post-closure monitoring; the European Council decision on the finalization of negotiations; drafting and signing the Accession Treaty; ratification. 5 What is the substance of the accession negotiation? The CC must: accept EU law; adopt and transpose the EU law; Implement and enforce the EU law; Build the administrative capacity; Commission must verify and monitor. The EU may agree to requests from the Candidate Country 'transitional measures provided they are limited in time and scope, and accompanied by a plan with clearly defined stages for application of the acquis'.6 What is required for a successful accession process: Solid work at home on alignment with the acquis; Political will and resources; Efficient coordination between the stakeholders; Clear, unambiguous positions from the Candidate Country (CC); Ability to provide to the COM clear, supplementary information rapidly. The roles of the Prime Minister, Ministry of Finance, the designated competent authorities for Environment, Parliament (ensure sufficient scrutiny) are important. Cross-party consensus and broad stakeholder consultation + civil society are crucial. The Negotiating Framework is a general framework, crucial for opening and closing the accession negotiation. It establishes principles, substance and procedures of negotiations. Once agreed, overall negotiations can begin. Example: 'In all areas of the acquis, Serbia must ensure that its institutions, management capacity and administrative and judicial systems are sufficiently strengthened with a view to implementing the acquis effectively'7 The Screening Process This is an analytical examination of the acquis. There are 3 stages. The first stage is the explanatory screening meeting: the COM experts make a detailed and systematic 4
Stabilisation and Association Agreement between the European Communities and their Member States, of the one part, and the Republic of Albania, of the other part, Brussels 2006, http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/albania/st08164.06_en.pdf 5 Puşcaş, Vasile (2003-2005), Negotiating with the European Union, Bucharest, Editura Economica, 2005 (4 volumes). Puşcaş, Vasile (2013), EU accession negotiations. A handbook, Vienna: Hula and Co Human Dynamics. Puşcaş, Vasile (2014) ‘EU Decisional Process and the EU Accession Negotiations’, Multi-country workshop on preparations for accession negotiations on Chapter 27, Bruxelles, 2014, http://ec.europa.eu/enlargement/taiex/dyn/taiex-events/library/detail_en.jsp?EventID=56217 6 EU Negotiating Framework Serbia 2013 http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&t=PDF&gc=true&sc=false&f=AD%201%202014%20INIT 7 EU Negotiating Framework Serbia 2013 http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&t=PDF&gc=true&sc=false&f=AD%201%202014%20INIT (Art. 35)
51
Section – Political Sciences
GIDNI
presentation of the EU legislation in the Chapter 27 in front of the candidate country experts (4-8 February 2013 for MNE, 15-21 September 2014 for Serbia). The second stage is the bilateral screening meeting: the candidate country experts make a detailed and systematic presentation of their level of legislative alignment, implementation and administrative capacity on the Chapter 27 (18-22 March 2013 for MNE, 17-21 November 2014 for Serbia). In the third stage, the COM elaborates the Screening Report on Chapter 27 and presents it in front of the 28 MS diplomats in the Council (November-December 2013 for MNE) The COM is the natural ally of the candidate country during the entire Accession Process. The COM evaluates the country's level of preparedness. The COM presents the case in front of the Council (28 MS). The COM offers guidance, advice and financing to the candidate country. The candidate country should help the COM help it. The CC should convincingly present its case. Mutual trust & transparency is a key. Partnership is better than confrontation. Good technical preparation counts, not political clout or arms-twisting. However there is a political negotiation and a political decision at a high level. The CC should think of itself as a (future) Member State The Screening Report includes 4 parts: I. Chapter content; II. Country alignment and implementation capacity = a descriptive part, based on info provided by the Candidate Country; III. Assessment of the degree of alignment and implementing capacity = COM evaluation; IV. Conclusions and recommendations on Opening Benchmarks (OBM) = COM propose them, the Council decides. What information is included in the Screening Report? Here is a real example from a real Screening Report: 'The country stated that it is at a very early stage of alignment with Directive 2008/105/EC on water quality standards. Full alignment is envisaged for the end of 2015, through the adoption of the amendments to the Law on Waters and related implementing legislation. A deadline and a detailed plan for full implementation have not yet been determined. The competent authorities are in place (Ministry of Agriculture), but need further strengthening in terms of human and financial resources.'8 What info should the country provide during the bilateral Screening meeting? Information should be well presented using the structure which is needed for the EC analysis: directive by directive; legislative alignment (transposition), institutional development, implementation and enforcement, foreseen problems (challenges). Planning documents are needed where they are required by the acquis: waste management plans, river basin management plans, etc. Also, Directive specific implementation plans (DSIPs) will be needed also to support transitional periods. The country should pay special attention to: alignment with the horizontal legislation and the framework directives first (Waste, Air, and Water Framework Directives); the directives which are related to high cost and possible transitional periods (UWWT); the directives which require substantial data collection (Birds & Habitats). The CC should solve several institutional issues: Clear allocation of responsibilities for transposition, implementation, enforcement; Systematic approach to monitoring, enforcement and inspection capacities (description of systems); Identification of institutional gaps; Elaboration of institutional development plan. 8
EU Screening report Montenegro - Chapter 27 - Environment and climate change, part II
52
Section – Political Sciences
GIDNI
The legislative alignment with and implementation of the EU Directives is very time and resources demanding. It should not be underestimated. What was not done before to open the chapter will need to be done during negotiations; thus it will slow down negotiations process.9 The OBM for Chapter 27, approved by the Council, for Turkey mentions the main requirements. Screening process was completed for the Chapter 27 in 2006, and two opening benchmarks have been set for the opening of the accession negotiations in this chapter: 1. Turkey presents to the Commission its comprehensive strategy for the gradual, wellcoordinated transposition, implementation and enforcement of the acquis in this chapter, including plans for building up the necessary administrative capacity at national, regional and local level and required financial resources, with an indication of milestones and timetables. 2. Turkey fulfils its obligations as regards the implementation of applicable environment acquis in line with the relevant EC-Turkey Association Council Decisions.10 Opening the chapter COM presents the Screening Report to MS, to the Council, including recommendation to set Opening Benchmarks for the chapter 27. The 28 Member States (in the Council) discuss and agree the final text. Presidency letter is sent to the Candidate Country on OBM. Then the CC submits to the COM the Action Plan for fulfilment of the OBM: the plan for transposition, implementation and strengthening the administrative capacity. Then the COM elaborates the OBM Assessment Report and presents it to the 28 MS in the Council. MS agree the Report and invite CC to submit its negotiating position. The CC must elaborate and submit its negation position. Then the COM elaborates the EU Draft Common Position (DCP), which includes the Closing Benchmarks (CBM), and presents it to the MS in the Council. MS discuss and agree on the opening EU Common Position which includes the Closing Benchmarks. The Council agrees (in unanimity) a Common Position (EUCP) on Chapter 27, which is based on the DCP elaborated by the COM. It responds to the Candidate Country’s negotiating position. It may request further information. It sets closing benchmarks (CBM, for closure of the chapter). The Commission monitoring continues through the whole process until accession by: Progress reports (in October each year); Monitoring reports (+ RENA/ECRAN); Peer reviews (COM missions on the field); Sub-committee meetings each year (first semester) and ad-hoc meetings; Technical meetings during the negotiations. The Country's progress must be achieved in “real life”, not just on paper! Closing a chapter and adopting the Accession Treaty There are several stages in closing a chapter. CC submits to COM information on fulfilment of CBMs and closing Negotiating Position. Then the COM elaborates the draft closing EU Common Position (DCP) including an assessment of CBMs and presents it to MS,
9
Lithuania’s example in RENA Turkey - Minister for EU Affairs: http://www.abgs.gov.tr/index.php?p=92&l=2.
10
53
Section – Political Sciences
GIDNI
in the Council. MS agree on closing EU Common Position (EUCP). Then the Chapter is provisionally closed. There were 6 closing benchmarks for Turkey. This chapter may only be provisionally closed once it is agreed by the EU that the following benchmarks are met: Cooperation with all its neighbours ('… implementation of the Additional Protocol to the Association Agreement'); Horizontal and framework legislation including its transboundary aspects; Water quality: Turkey establishes River Basin Protection Action Plans; implementing legislation; Industrial Pollution Control and Risk Management; Nature protection and waste management and the remaining sectors; Administrative capacity.11 There were 4 closing benchmarks for Croatia: Water Quality; Industrial Pollution; Horizontal, air, waste, nature, chemicals, noise; Administrative capacity. The Closing EUCP must say whether chapter can be closed – or not. The Chapter 27 can be closed when: High level of preparation was achieved; Closing Benchmarks are met; Transitional measures are agreed. Commitments are not enough! Implementation and administrative capacity must be proved. Negotiations are closed once all chapters are closed ('Nothing is agreed until everything is agreed'). The length of the negotiation process is difficult to predict. In the case of Croatia it took almost 6 years. The final steps to accession are: Monitoring until accession; Accession Treaty signature (4-6 months after closure of negotiations); Ratification (12-18 months); Adjustment of financial framework; Accession of the country to the EU. Conclusion: The accession process is a process of transformation12 of the country, at legislative level, institutional, economic and societal level. The entire EU legislation must be implemented. This is in the benefit of the citizens. The accession to the EU is a big challenge and a great chance for modernisation and sustainable development in the benefit of the citizens.
BIBLIOGRAPHY: Documents: EU Annual Enlargement Strategy and Main Challenges 2013-2014 http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key_documents/2013/package/strategy_paper_2013_en.p df EU EU Negotiating Framework Iceland 2010 http://eu.mfa.is/media/esb/27072010-ESBstatement-en.pdf
11
Turkey - Minister for EU Affairs: http://www.abgs.gov.tr/index.php?p=92&l=2). Dempsey Judy (2013), ‘The Transformative Power of EU Enlargement: An Interview With Štefan Füle’, Carnegie, November 28, 2013. 12
54
Section – Political Sciences
GIDNI
EU Negotiating Framework MNE 2012http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/st20002_05_mn_framedoc_en.pdf EU Negotiating Framework Serbia 2013 http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&t=PDF&gc=true&sc=false&f=AD%201 %202014%20INIT EU Negotiating Framework Turkey 2005http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/turkey/st20002_05_tr_framedoc_en.pdf EU Screening report Montenegro - Chapter 27 - Environment and climate change Iceland negotiating position http://eu.mfa.is/media/ESB/samningskaflar/27/NegPosICEch27_FINAL.pdf Stabilisation and Association Agreement between the European Communities and their Member States, of the one part, and the Republic of Albania, of the other part, Brussels 2006, http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/albania/st08164.06_en.pdf Books and articles: Börzel, Tanja (2010) ‘The Transformative Power of Europe Reloaded: The Limits of External Europeanization’. KFG Working Paper 11 (Berlin: Kolleg-Forschergruppe (KFG) ‘The Transformative Power of Europe’). Ciot, Gabriela M. (2012), Modelul negociatorului (indiosincrazii în procesul decizional al politicii externe), Cluj—Napoca: Eikon. Danzer, A. M. and Dietz, B. (2014) ‘Labour Migration from Eastern Europe and the EU's Quest for Talents’. JCMS: Journal of Common Market Studies, 52: 183–199. Dempsey, Judy (2013), ‘The Transformative Power of EU Enlargement: An Interview with Štefan Füle’, Carnegie, November 28, 2013. Dempsey, Judy (2014), ‘How the EU Brought Serbia and Kosovo to a Deal’, Carnegie, 2 February 2014. Epstein, R. A. and Jacoby, W. (2014) ‘Eastern Enlargement Ten Years On: Transcending the East–West Divide?’ JCMS: Journal of Common Market Studies, 52: 1–16. Fouéré, Erwan, (2014), ‘Bilateral Disputes – A dark cloud over the Balkans’, CEPS Commentaries, 24 January 2014 Füle, Štefan (2014), ‘New Europe and enlargement in a new political context’, SPEECH/14/323, (2014) Prague, http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-14323_en.htm?locale=en Meerts, Paul (2013), ‘The European Union as a Process of Negotiation’, in Studia Universitatis Babes-Bolyai. Studia Europaea, 4 / 2013, p.85-124 (109). Nye, J. (2004), Soft Power: The Means to Success in World Politics, New York: Public Affairs. Puşcaş, Vasile (2003-2005), Negotiating with the European Union, Bucharest, Editura Economica, 2005 (4 volumes) Puşcaş, Vasile (2013), EU accession negotiations. A handbook, Vienna: Hula and Co Human Dynamics. Puşcaş, Vasile (2014) ‘EU Decisional Process and the EU Accession Negotiations’, Multicountry workshop on preparations for accession negotiations on Chapter 27, Bruxelles, 2014, http://ec.europa.eu/enlargement/taiex/dyn/taiex-events/library/detail_en.jsp?EventID=56217 55
Section – Political Sciences
GIDNI
Stratulat, Corina (2013), ‘EU enlargement to the Balkans: shaken, not stirred’, EPC, 4 November 2013. Verheugen, Günter (2013), ‘EU Enlargement policies. Results and Challenges’ in Studia Universitatis Babes-Bolyai. Studia Europaea, 4 / 2013, p.23-42.
56
Section – Political Sciences
GIDNI
KUMBH MELA 2013. RELIGIOUS RITUALS AND PERFORMANCE FACING MEDIA COLONIALISM. Traian Penciuc, Assist. Prof., PhD, University of Arts, Târgu-Mureș
Abstract: Kumbh Mela is a pan-Indian religious gathering. It is considered by Hindus to be the oldest religious festival known in the World History. Undoubted, it is the biggest: according to the Indian officials more than 100 millions people attended the 2013 Kumbh Mela. The devotee’s main purpose is to acquire a strong purification of karma through bathing in the Ganges River in some auspicious days. But Kumbh Mela has been always a religious fair also, a place where believers are searching for their gurus and “holy men” are gathering their followers flock. Anything goes here and everything is transformed in a performance: lepers, fakirs laying on barbed wire, sadhus reciting the puranas by hard, yogis meditating – all are performing in public forming what BBC has named “the greatest show on Earth”. In the last two decades, media attention and aggression on the Mela festival has raised, due to his exotic potential to the Western audience, but also because of the increased usage of media means by the religious leaders and organisations in their communication and advertising. Today Kumbh Mela is under media siege. Televisions, documentary producers, and tourists, eager to capture every moment, aggress pilgrims’ privacy. Monastic congregations’ use media for advertising and, even the pilgrims and sadhus themselves, capture memorable religious moments on their smart phones. The paper is presenting the influence of the global media intrusion on this archaic event in the purpose to appreciate in what aspects, and how far, the deep religious mentality and mind of the Hindu believer has been changed. Keywords: Religious performance, media, Hindu music, religious ritual, globalisation
The religious legacy Kumbh Mela is the oldest religious gathering in the world. Its main purpose is associated with the ritual of bathing and the worship of the Ganges as goddess, known as Ganga Devi - the Ganges Goddess or Ganga Maa - Mother Gange. The bathing as ritual is very old: Historian S.B. Roy1 indicates it's presence before 10,000 BC. Bathing is mentioned as an important purifying method from the early Vedic texts, being describes in many ways. It is compulsory to all excepting ill peoples. The Vedas and Upanishads advise the married people to take bath twice daily and require Saints for bathing thrice a day. Failing to perform this ritual, one remains impure and all his activities will be impure, so he cannot do any Deity worship. He is a sinner in the influence of lower planets. Besides the daily bathing, dipping in sacred water on special days was considered also very auspicious. The existence of the river melas or bathing gatherings were mentioned in the early Buddhist writings at 600 BC. Roy places at about 300 AD the actual mela configuration based on the myth about the dropping of the nectar of immortality at the four sacred sites2. The melas are taking place every year in a different site alternating between Prayag, at the confluence of the rivers Ganga, Yamuna and the mythical river Sarasvatī, Nashik, on the banks of Godavari, Ujjain, on the banks of Shipra and Haridwar, where the Ganga leaves the Himalayan mountains. Some of them are special melas, considering the enhanced auspicious time and year: Ardha Kumbh Mela, held at Haridwar and Prayag every 6 years, Purna Kumbh Mela held only at Prayag every 12 years, 1 2
S. B. Roy, Prehistoric lunar astronomy, [19000-3100 B.C.], Institute of Chronology, 1976. The Mahabharata, vol. I, Oriental Publishing Co., Calcutta, p. 65.
57
Section – Political Sciences
GIDNI
and the most important one, the Maha Kumbh Mela held only at Prayag, every 144 years. The first note on Kumbh Mela in Prayag is due to the Chinese Buddhist pilgrim Xuanzang, who attends mela at about 635 AD3. The first that organised the Kumbh Mela was Hindu sage Adi Sankara, who also founded in the ninth century the first religious orders – akhara s, dividing the ascetics in two large categories: astradhari or weapon-holders, and shastradhari or scripture-holders. He popularized mela among the common people, and since then ascets and believers have come in increasing larger numbers every year. Now the participation is huge: 30 million attendants were estimated at the main bathing day on 10 February 2013 and over 5000 ashrams hosted them4. Foreign conquers of India could not ignore such a large gathering and interfere with it. During his campaign in India general Timur Leng, after defeating the sultans army at Delhi, ordered the slaughter of the Haridwar Kumbh Mela attendants because the reigning sultan was 'too tolerant' with Hindus5. The emperor Akbar changed the name of the city Prayag into Allahabad - The City of God, claiming to esteem the holy place, but politically giving to one of the most venerated Hindu town a Muslim name. In 1780, 1938 and 1940, the British administration established rules for bathing, rules that are followed even today. All these interference had their political purpose because, due to its religious importance and large attendance, Kumbh Mela gained also a Hindu political and nationalist importance, becoming important to preserving the Hindu nation and identity. Today, Indians are aware o this force. 'Khumba weaves our nation into one' says Mahant Ganga Puri leader of the Mahanirvani Akhara religious movement6. The media interest on Kumbh Mela Following we will consider the mirroring in media of this huge gathering. There are no statistics for media interest in Kumbh Mela but we can make an estimation considering the statistics regarding the search for the keyword 'kumbh mela' on Google using the Trends tool7 which has available data from 2004 until present time. The Regional Interest pole shows 100 points8, witch is always 100 for India, followed by United Arab Emirates with 20 points. Any other country does not exceed 4points. Considering that the searches from United Arab Emirates are made also by the large Indian expatriates community that works there, we can conclude that the media interest is wide larger in India than in the rest of the world. Due to this big discrepancy between indigene Indian and global searches frequency, we will studz these two communities separately. The following graph shows the interest over time in India for the keyword 'Kumbh Mela':
T. W. Rhys 1843-1922 Davids et al., On Yuan Chwang’s travels in India, 629-645 A.D., Royal Asiatic Society, London, 1904, p. 361. 4 „Kumbh Mela 2013 at a glance”, Official Website of Kumbh Mela 2013, http://kumbhmelaallahabad.gov.in/english/kumbh_at_glance.html, accessed 13 May 2014. 5 Meirs Henry Eliot, „The Mahomedan Period as Described by its Own Hystorians”, în Hystory of India, vol. V, The Grolier Society, London, p. 225. 6 From the Editors of Hinduism Today, Himalayan Academy Publications, What Is Hinduism?: Modern Adventures Into a Profound Global Faith, Himalayan Academy Publications, 2007, p. 244. 7 http://www.google.com/trends/, 8 Numbers shows relatives to the highest value. 3
58
Section – Political Sciences
GIDNI
The peaks (points K, I and B) represent the high interest during the Kumbh Mela festivals in 2007, 2010 and 2013. Comparing them, results a doubling of the interest at every festival. We can also see that the media interest in 2013 is five times higher than in 2007. Does this mean that the interest of the Indian people has grown so considerable in this period? To appreciate this only the number of search is not relevant, because in this seven years the Hindus access to Internet has also grown. According to Internet World Stats9 the number of Internet users rise from 42,000,000 in 2007 to 137,000,000 in 2013 which is a rate at 3,2 to 1. Both indices have aproximative the same grown so we can infer that the five time growth of the interest for the electronic media about Kumbh Mela is mostly due to a technologic development. Not the same are the conclusions for the Western world. Considering the same sources results that the number of searches for ‘Kumbh Mela’ in USA has increased four times while the number of Internet user had only a little growth. In other western countries the situation is the same. In conclusion, comparing India with the Western world, we observe that the media interest for the Mela had a sensible 4/1 grown in both regions, but this grown infers a rise of the human interest only in West. Reactions to the media coverage The growth of the interest in media about Kumbh Mela has caused an intensification of the media production on the subject. In 2013 almost every major television network had filmed in Allahabad and all the major travel channels had produced a substantially documentary on Mela. The electronic media is also considerable: Google returns 1.150.000 pages and Youtube contains 53,600 video clips related to the subject. Some of the Youtube videos have over 1.000.000 views. There are eve 13 Android applications featuring the festival. Selling rights to such a media event could be a considerable income for the Indian State. The Economic Times estimated the amount to 12k crore rupees (aprox. 200 millions USD)10, but the real numbers were not made public. However, money does not mean everything, even in a country that struggles poverty, so voices rose against the commodification of the Kumbh Mela. Indian religious leaders have reacted angrily to a proposal to sell broadcast and advertising rights to BBC in 2013 arguing 9
http://www.internetworldstats.com/asia/in.htm „UP may earn Rs 12K cr revenue due to Maha Kumbh Mela: Assocham”, The Economic Times, http://articles.economictimes.indiatimes.com/2013-01-11/news/36280025_1_maha-kumbh-foreign-touriststourists-arrivals, accessed 14 May 2014. 10
59
Section – Political Sciences
GIDNI
that commercialising Kumbh Mela would be highly offensive and the fair, being a place where different cultures come together, one organisation can not monopolise it.11 Even private people can become aggressive when they are annoyed by media. The photographer Daniel Berehulak narrates: 'At one stage, I was standing on a fence to shoot from an elevated position. From one side, a policeman began hitting my legs with his heavy wooden lathi stick and on the other, a Hindu holy man hit me with a metal rod. As I climbed down from the fence, a Sadvhi, or holy woman, clocked me in the head with a sandal. Some of the sadhus loved to get the attention of the photographers, while others made it their mission and felt it was their duty to whack anyone who came within reach.'12 However arguments against the excessive media had less to deal with the mythical purpose of the gathering. Although Kumbh Mela is religious gathering, selling media rights is not against its spirit. In fact, traditionally, Mela is also a fair. You can find here all traditional commodities: bowls, items of worship, fresh foods and vegetables, beads for meditation and pray, incense, inexpensive blankets, every type of traditional Indian clothes. It is a fair for religion too: every sadhu and akhara is advertising itself trying to enlarge its believers flock. Further, Hindus use religion as agent in advertising. You can see Lord Shiva featured in a detergent add13 or a women embracing a Shiva Lingam in a head pain relief medicine add14. A reason for the Hindu reluctantcy was the fact that Indians perceived Westerner media production less interested about the profoundly religious topics that the Mela offer and emphasising on shallow facts like overcrowded area, poverty, dirtiness and the nudity of the naga babas. As a result the Haridwar 2010 Kumbh Mela Administration has required Journalist Visa to issue media pass, hoping to sift the media participants. Still, the results were disappointing: even the senior media person did not respect rules and expect preferential treatment some of them being arrogant15. An other motif is that filming or making photos can interfere with the intimacy of the religious act. In many times, Western media persons or tourist, while exploring religious curiosities, do not understand the human situation they are recording and, willing to capture more, they disturb the religious rituals or the attendants peace. This disturbance was perceived and by the ascetics too. In 2013 the Juna Akhara congregation banned the access of the foreigners in their akhara s because they 'pollute the atmosphere'16. Even non participants to the mela were affected by the media footage. Indians and Indians in the UK in particular, have complained about a Channel 4 footage showing naked people and sadhus at the ritual bath. They accused the TV channel producers of „Row over Kumbh Mela rights plan”, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-19424592, accessed 14 May 2014. 12 Daniel Berehulak, „The Kumbh Mela in 2013: One Photographer’s View”, Time, http://lightbox.time.com/2013/03/11/the-kumbh-mela-in-2013-one-photographers-view/#1, accessed 14 May 2014. 13 Namit Arora, River of Faith, Shunya Production, 2013, http://www.youtube.com/watch?v=cQNoimABjMQ&feature=youtube_gdata_player, accessed 14 May 2014. Time 33:06 14 Ibidem. Time 33:16. 15 Ashok Kumar Sharma, „J-Visa, International Journos and Kumbh Mela”, http://indianblogger.com/j-visainternational-journos-and-kumbh-mela/, accessed 14 May 2014. 16 Piyush Srivastava, „UP: Juna Akhara bans entry of foreigners : Lucknow, News - India Today”, India Today, http://indiatoday.intoday.in/story/juna-akhara -bans-entry-of-foreigners/1/211516.html, data accesării 14 May 2014. 11
60
Section – Political Sciences
GIDNI
'immorality' and asked the Kumbh Mela commissioner to ban their access in the fair. Although this did not happened, TV crews were restricted to film from fixed points and photography and filming were strictly banned at the bathing site.17 Media as religious platform Such a huge gathering is an opportunity for the religious congregations and holy men to promote their activity a religious believes. Kumbh Mela is a fair and every religious community is trying to attract new followers. In this purpose they build large tents for prayers, garnished with sumptuous adorn, and the akhara entrance is marked with huge gates garnished with colourful banners and flags. Also meals are offered to the poor mela participants. Some of them organise religious theatre performance or Indian devotional music sessions. However, the main way to attract people is promoting their holy men, the sadhus and naga babas. In fact this is one of the main and deep reason of the Kumbh Mela: the people want to be in the presence of the sadhu's and nagas, to watch them performing rituals, or to listen their wise words and to purify by bathing in the same place they did bathe. Every one of these holy mens is relatively well known for his recognised powers or qualities, and every sadhu is a very wise speaker. Naga babas are famous for their resilience in enduring pain and bearing penances due to intense yogic training. Though they are public persons, most of them wants to distinguish himself visually, using clothing accessories, weapons, or specific headdress, some uncommon even for the Hindus. Shri Panchayati Mahanirwani wears a huge black hat, and Pilot Baba a black beret reminding his former army pilot career. The use of modern media only enhances their traditional means of promotion. Sadhus are participating to press conferences with a star worthy easiness and eloquence, and some naga are eager to show of their skills in front of the camera. Sometimes these means are used in extreme. Luminous light adorns richly attached to the massive gates make the mela night landscape very similar to Las Vegas. Sound amplified to the limit, competes with the neighbour’s sonority in an innocent cacophony. Cars equipped with countless speakers accompany sadhu's chariots spreading his recorded speeches or songs at an intensity close to the pain level. But not all the gurus accept foreign media because it can be used against him. One well known case is the use of footage with Sai Baba to advocate that his miracles were fraud18. For this reason many sadhus and guru produce their own featuring movies, being able to control the footage information. Like most of us, sadhus and nagas are aware of the presence of the camera. While sitting sober on the throne in his chariot, a sadhu suddenly smiles and waves when passing near a camera. Nagas dress themselves for interviews explaining that nudity is not necessary in some social work they are involved in. Sadhu Shri Panchayati Mahanirwani answers the reporter’s questions letting himself photographed. Although they may come from remote Himalayan ashrams or reclusion, they quickly adopt a proper public person’s behaviour. They are also careful to avoid misunderstandings and sometimes evasive. Being interviewed on the caste subject – a sensitive issue in India – a Mahanirvani Akhara sadhu promptly interrupts and admonishes a follower who comments his statement: 'Stop! Stop! Be quiet. Or maybe Luke Harding, „Channel 4 faces expulsion from the Kumbh Mela”, The Guardian, 19 January 2001, http://www.theguardian.com/media/2001/jan/19/channel4.broadcasting, accessed 14 May 2014. 18 There is even a blog designated to this purpose: http://saibabaexposed.blogspot.com. 17
61
Section – Political Sciences
GIDNI
only you should talk! Don't you see that video is recording on!' Further he explains to the reporter: 'He doesn’t know since he is not a Sadhu, right?' His attitude arouse reporter’s suspicion who depict sadhu’s statement as “evasive statements”19. It less probable that these people, trained in long meditation, and determined to dedicate their life to God, where deeply changed by the media interference. They just adapted to these new means. But do this adaptations change the way they express, their speaking? Talking to the camera is different than talking to the audience. Because the feedback of the audience’s understanding and attention is missing, gurus are more thoughtful in front of the camera. Their speech is more structured but less rich in knowledge, as they sacrifice digressions to explaining the basic notions. Also many of the sadhus are delivering speeches in English. The reason is that Hinduism has become an international religion. Ashrams are kept all over the world. Westerners come to India for learning and meditation and gurus often are invited to West for lectures or to teach yoga or puja. Juna Akhara the oldest congregation has members from China, Japan, and USA. There are non Indian sadhus and there is even an American Kumbh Mela although no drop of immortality nectar fell there. India exports Hinduism so it has to be adapted to the needs and understanding of the consumer. Paramahamsa Nithyananda is leader of the Nithyananda Mission an organisation alleging that it has 10 millions followers and 1000 centres in 150 countries. The organisation has also its own daily Web TV broadcast featuring his guru frequently20. In his 2009 book, Bliss Is the Goal and the Path Nithyananda supports the theory of the holy water bringing as argument Masaru Emoto's researches on this substance.21 He also explains the source of this miracle as thought in Taittiriya Upanishad. Citing the fragment form the Upanishad22 he translates the word Brahman with 'cosmic energy'. It works brilliantly: the two sources are intelligible and conclusive connected to explain the phenomena to Westerners. But the mystic sense of the Taittiriya Upanishad is changed into a New Age causality. Curiously, he surrenders to the need for fabulous facts falsifying Emoto's data: he claims that when water was exposed to readings from Koran the crystals took the imprint of Holy Kaaba 23. In a previous version of this statement, a speech at Haridwar Kumbh Mela in 2007, speaking to an Indian audience he emphasised his emotions about the subject, and being a good speaker he determined the listeners to empathise with him. But in an even older speech, the 2006 Californian version, being in front of an American audience, he limited his argue to the facts and did not used the Koran example. There are and others gurus who had adopted Western terminology to explain Indian religious facts. This led to a shift of the Hindu terminology into a New Age discourse witch pollute the media religious discourse in English language. Naga Sadhus, the Smoking Superstars The most publicized participants at the Kumbh Mela are the naga babas. In fact almost any news mentions them every documentary contains a section on this subject. Interviews are 19
Namit Arora, River of Faith, Time 51:35. www.nithyananda.org 21 Paramahamsa Nithyananda, Bliss Is the Path and the Goal, Life Bliss Foundation, 2006, p. 217. 22 Swami Sharyananda, Taittiriya Upanishad, The Ramakrishna Math, Madras, 1921, p. 53. 23 Paramahamsa Nithyananda, Bliss Is the Path and the Goal, p. 216. 20
62
Section – Political Sciences
GIDNI
a must but the questions are the same. If the interview is not possible, some footage are inserted, usually featuring bizarre and exotic aspects of their life. Nagas were in the centre of attention at Kumbh Mela for long before media. In fact mela is their gahering too. Here the akharas meet to elect their leaders and to perform the ritual of initiation for new members. Their emergence is mystically linked to the sage Adi Sankara. He would have formed these orders as an army of yogis to defend the Hindu people and monasteries against Muslims. Historians24 trace them back to the 15h century after Timur Leng ordered the mass slughter in 1399. Naga babas or nagas sadhus had entered the collective mind as ascetic warriors, feared and respected for their magic powers gained in yogic training. Their code of living sustained this image: always naked, as a sign of renunciation to the materialistic world, and covered with ash like their patron, Lord Shiva, they were always caring weapons, being very well trained in martial arts. As a result of their yogic training they were fearless and capable to endure tremendous pains, and they use to perform fairyism numbers to show their superpowers. In the eyes of the people they were supermen, ready to defend the Hindu religion.25 Their condition did not change during the British Raj and they played an important role in spreading the Non-cooperation movement to the masses.26 The warriors time of the naga sadhus ended tragically at the 1954 Kumbh Mela. During their traditional armed rush to the bathing site, they swooped over the crowd causing a stampede. In panic thousand of pilgrims crushed themselves underfoot while trying to escape. Over 800 lives were estimated to have been lost. The police inquire found the nagas responsible for their reckless behaviour. Nagas were already notorious for their aggressively and fights for supremacy between akharas, which determined British to issued a law in 1780 establishing the bathing order for the akharas. But in 1954 the naga aggression was against the pilgrims, against the Indian people. From defenders they become villains. 'Sadhu means perfect, excellent, good, virtuous, pious, righteous.' was state in the report and sadhus were far from this standard.27 Since then, akharas are trying to change, or at least to present, the nagas as in the above cited definition. The new generation of nagas, many of them with high Scholl and some with bachelors studies, seem more bound to the wise yogi model than to the warrior side. But is hard to change a six hundred years tradition. This contradiction shows up and in their media appearance. They talk about peace and surrender to God, but keep their fierce appearance. Akharas claim that only wrestling is thought to nagas, but they do astonishing martial arts demonstration with all kind of curious weapons. And old issues did not vanish. When talking
24
David Gordon White, Sinister Yogis, The University of Chicago Press, Chicago and London, 2009; Meirs Henry Eliot, „The Mahomedan Period as Described by its Own Hystorians”; William R. Pinch, Warrior Ascetics and Indian Empires, Cambridge University Press, 2006. 25 Such descriptions of naked warrior yogis from travellers in the 15 th century are cited by David Gordon White in the sixth chapter of his book, Sinister Yogis. 26 William R. Pinch, Warrior Ascetics and Indian Empires, p. 243. 27 Kamalakanta Verma, Report of the Committee appointed by the Uttar Pradesh Government to enquire into the mishap which occurred in the Kumbha Mela at Prayaga on the 3rd February 1954, Allahabad, 1955, pp. 106107.
63
Section – Political Sciences
GIDNI
about the order in which the akharas bath in the river, a sadu infers with a threatening tone that fights could occur if someone breaks it.28 Many Nagas refuse to be filmed or photographed, but are a lot of them who love it. In fact, they are performing the same spectacle they traditionally did for the pilgrims. They are not embarrassed to appear naked in front of the cameras, body painted in ash and wearing all kind of curious garnishes and strange head cuts. Many of them are willing to show of their powers or martial arts skills. Nagas are making the show at Kumbh Mela. Media producers, seduced by their exoticism, give them the leading part in the Kumbh Mela media show, but 'casting' them in Western stereotypes. We se nagas as martial artists like Kung Fu films characters, but less disciplined and more aggressive. Reporters act like the interviewed naga could suddenly become dangerous. In my opinion, made after taking to several nagas, they use deliberately an aggressive attitude to intimidate and impress. An other kept on misunderstanding is the one about the sexual performances of the nagas. Many documentaries or footage depict sadhus performing circus like numbers, as holding weights hanging from his genitalia. One naga pulls a car with his penis.29 Although, this performances are not meant to show his sexual powers, but, on the contrary, its numbness as a sign of the nagas renunciation at sexual life. An other stereotyped typology is the doped naga. Reporter underline the fact that nagas are smoking hashish, questionings themselves how the authorities allow that. Some of them film themselves smoking the dope with the interviewed sadhu, pretending that they do this 'sacrifice' to gain his sympathy. Rarely is explained that between nagas, this illegal habit is, or it should be, kept only by advanced yoga practitioners and at guru's advice. Conclusions “What's the kind of fun that you can, perhaps, find in Alahabad?' asked the presenter the reporter in the Kumbh Mela site30. This confusion between divertissement and ritual is symptomatic for the media view about Kumbh Mela. Other examples can be added: akharas processions are described only as 'a riot of colours'31, nagas presented as 'the main attraction'32 and their meditation and penances featured under the label 'Endurance test help attain Nirvana'. Waching those news you have the impression that Kumbh Mela is an immense and overcrowded amusement park, a kind of religious Disney Land. Mass media, avoids systematic the profound religious themes, restricting its subject to an introduction or shallow exotic facts. All the documentaries and footage I watched, reiterate the same information or opinions:
28
Namit Arora, River of Faith. Time 16min. 40s Worlds Biggest Festival Kumbh Mela, National Geographic, 2013, http://www.youtube.com/watch?v=MIyfGOorgzw&feature=youtube_gdata_player, data accessed 16 May 2014. 30 „Maha Kumbh Mela Begins in Allahabad With Piety, Fervor”, http://www.youtube.com/watch?v=Bwl_zeTqRiM&feature=youtube_gdata_player, data accessed 17 May 2014. Time 00:55 31 „Maha Kumbh: The Holy Dip”, http://www.youtube.com/watch?v=y2am_4nBzD4&feature=youtube_gdata_player, data accessed 11 May 2014. Time 21:30 32 Ibidem. Time 23:00 29
64
Section – Political Sciences
GIDNI
      
Kumbh Mela is an ancient religious festival; pilgrims come here in cohorts so is the place is crowded; huge numbers describing Kubh Mela are presented as bizarre facts Indian government makes huge efforts to manage this festival; naga sadhus are a kind of supermen but they smoke hashish naga sadhus are naked; Gange is over polluted, still believers bathe there and, more, they drink that toxic water;  taking a bath here is a ticket to Nirvana. It is difficult to go deep to the essential layers of such a huge religious events. There is a politic level to pierce through and under it the impermeability of every religion to the exterior eye. And, stronger then these are the instinctive human need to religious intimity. By all the answers to the milligrams gave to question 'why do you come to Mela?' I learned, most complete is the one a woman who gave me in the Allahabad Railway Station: 'Because we have to bathe'. Her answer is as simple as essential. For the Hindu believer going to Kumbh Mela is an impulse of a religious instinct. It symbolise the difference between pilgrimage and tourism. For the time being mass media confuses this pilgrimage site with a tourists destination. However, for the moment media does not affect the piligrims perception of Kumbh Mela. They are attached to traditions and believe. They are inside the event, having a guru nearby, while mass media is outside, on the side of the video camera. If this rapport is going to change in the future, is hard to predict.
BIBLIOGRAPHY: ARORA, NAMIT, River of Faith, Shunya Production, 2013, http://www.youtube.com/watch?v=cQNoimABjMQ&feature=youtube_gdata_player, data accesării 14 mai 2014. BEREHULAK, DANIEL, „The Kumbh Mela in 2013: One Photographer’s View”, Time, http://lightbox.time.com/2013/03/11/the-kumbh-mela-in-2013-one-photographers-view/#1, data accesării 14 mai 2014. DAVIDS, T. W. RHYS 1843-1922; BUSHELL, STEPHEN W. 1844-1908; SMITH, VINCENT ARTHUR; THOMAS, WATTERS, On Yuan Chwang’s travels in India, 629-645 A.D., Royal Asiatic Society, London, 1904. ELIOT, MEIRS HENRY, „The Mahomedan Period as Described by its Own Hystorians”, în Hystory of India, vol. V, The Grolier Society, London. HARDING, LUKE, „Channel 4 faces expulsion from the Kumbh Mela”, The Guardian, 19 ianuarie 2001, http://www.theguardian.com/media/2001/jan/19/channel4.broadcasting, data accesării 14 mai 2014. NITHYANANDA, PARAMAHAMSA, Bliss Is the Path and the Goal, Life Bliss Foundation, 2006. PINCH, WILLIAM R., Warrior Ascetics and Indian Empires, Cambridge University Press, 2006.
65
Section – Political Sciences
GIDNI
ROY, S. B., Prehistoric lunar astronomy, [19000-3100 B.C.], Institute of Chronology, 1976. SHARMA, ASHOK KUMAR, „J-Visa, International Journos and Kumbh Mela”, http://indianblogger.com/j-visa-international-journos-and-kumbh-mela/, data accesării 14 mai 2014. SHARYANANDA, SWAMI, Taittiriya Upanishad, The Ramakrishna Math, Madras, 1921. SRIVASTAVA, PIYUSH, „UP: Juna Akhara bans entry of foreigners : Lucknow, News - India Today”, India Today, http://indiatoday.intoday.in/story/juna-akhara-bans-entry-offoreigners/1/211516.html, data accesării 14 mai 2014. TODAY, FROM THE EDITORS OF HINDUISM; PUBLICATIONS, HIMALAYAN ACADEMY, What Is Hinduism?: Modern Adventures Into a Profound Global Faith, Himalayan Academy Publications, 2007. VERMA, KAMALAKANTA, Report of the Committee appointed by the Uttar Pradesh Government to enquire into the mishap which occurred in the Kumbha Mela at Prayaga on the 3rd February 1954, Allahabad, 1955. WHITE, DAVID GORDON, Sinister Yogis, The University of Chicago Press, Chicago and London, 2009. Worlds Biggest Festival Kumbh Mela, National Geographic, 2013, http://www.youtube.com/watch?v=MIyfGOorgzw&feature=youtube_gdata_player, data accesării 16 mai 2014. The Mahabharata, vol. I, Oriental Publishing Co., Calcutta. „Kumbh Mela 2013 at a glance”, Official Website of Kumbh Mela 2013, http://kumbhmelaallahabad.gov.in/english/kumbh_at_glance.html, data accesării 13 mai 2014. „UP may earn Rs 12K cr revenue due to Maha Kumbh Mela: Assocham”, The Economic Times, http://articles.economictimes.indiatimes.com/2013-01-11/news/36280025_1_mahakumbh-foreign-tourists-tourists-arrivals, data accesării 14 mai 2014. „Row over Kumbh Mela rights plan”, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-asia19424592, data accesării 14 mai 2014. „Maha Kumbh Mela Begins in Allahabad With Piety, Fervor”, http://www.youtube.com/watch?v=Bwl_zeTqRiM&feature=youtube_gdata_player, data accesării 17 mai 2014. „Maha Kumbh: The Holy Dip”, http://www.youtube.com/watch?v=y2am_4nBzD4&feature=youtube_gdata_player, data accesării 11 mai 2014.
66
Section – Political Sciences
GIDNI
THE PUBLIC IMAGE OF ROMANIAN-RUSSIAN RELATIONS IN THE EARLY 90S Miruna Mădălina Trandafir, PhD, ”Petru Maior” University of Târgu-Mureş
Abstract: Aligned to the axiomatic premise that the Romanian-Russian universe has always been regarded as a peculiar constellation of bilateral interference, in the present research paper we have undertaken the bold engagement to examine the manner in which the public image of the RomanianRussian bilateral dimension, configured in the early 90s, has been perceived. In other words, the paper aims within an interdisciplinary research attempt, subsumed to an approach from the perspective of the historic semantics and hermeneutics, to highlight the manner in which the Romanian society-the official politicians as well as the public opinion- has reacted and has acted with regards to the bilateral reality of relations. Thus, in order to reveal the nodal vein of the paper, the present research attempt has a methodology configuration based on a diachronic, interpretive and comparative technique. Integrally, the research paper aims to reveal the episode tributary to the reconfiguration of the Romanian-Russian’s public image, mainly the episode that marks the odyssey of a particular vision in relation to the bilateral dimension. Keywords: Romanian-Russian’s public image, bilateral interference, public opinion, official politicians, particular dimension.
Indiscutabil şi neîndoielnic, pentru majoritatea publicului avizat în domeniu şi nu numai, constelaţia insolită de contraste specifică algoritmului bilateral româno-rus, a suscitat dintotdeauna un magnestism ştiinţific major. În mod recurent şi constant, numeroşi analişti, experţi, specialişti dar şi persoane neavizate, s-au angajat cu temeritate în epopeea sondării unui univers bilateral fascinant- zugrăvit în lumini şi umbre-, tocmai din dorinţa de a conferi portanţă şi substanţă unor raporturi bilaterale de importanţă considerabilă în repertoriul relaţiilor internaţionale. Fiind practic conştienţi de elementul inedit şi de aerul provocator pe care îl incumbă orice abordare de fond aferentă tandemului bilateral româno-rus, diverşi specialişti dar şi reprezentanţi ai mediului academic au depus eforturi considerabile cu scopul de a reda realităţile existente în dimensiunea raporturilor bilaterale. În acest sens, interesul acestora s-a focalizat îndeosebi asupra aspectelor definitorii tributare toposului bilateral româno-rus, respectiv asupra acelor chestiuni ce ţin de registrul istoric, ,,stadiul şi perspectivele relaţiilor româno-ruse, de clarificarea problemelor existente în relaţiile bilaterale care au obstaculat dezvoltarea normală a raporturilor politice, economice, sociale şi culturale dintre cele două state, de identificarea unor elemente care ar putea contribui la normalizarea şi dezvoltarea respectivelor relaţii, şi nu în ultimul rând de formularea unor propuneri în acest sens”1. Totuşi dincolo de aceste uzuale şi clasice formule de abordare a problematicii raporturilor bilaterale, fascinantul univers româno-rus poate fi sondat în profunzime şi printr-o nouă grilă de analiză, respectiv prin intermediul grilei de percepţie a marelui public. Pornind astfel de la premisa axiomatică că toposul bilateral româno-rus, prin natura complexităţii sale Vezi mai multe informaţii pe marginea acestui subiect în ,,România- Rusia. Realităţi şi percepţii după Praga”, In Occasional Papers, Casa Nato, Bucureşti, 2003, p. 37. 1
67
Section – Political Sciences
GIDNI
inerente, continuă să constituie un rezervor tematic şi ştiiţific inepuizabil, prezentul demers îşi propune să exploateze acest potenţial investigativ valoros şi să urmărească maniera în care algoritmul bilateral româno-rus se prefigurează ca imagine publică la începutul anilor ’90. Această problemă constituie baza demersului nostru analitic. Revoluţia Română din Decembrie 1989-reper cardinal în reconfigurarea imaginii publice a raporturilor bilaterale româno-sovietice Incontestabil, dincolo de latura violentă şi tainică care a individualizat şi abstractizat evenimentele româneşti din Decembrie 1989 faţă de cele din emisfera central şi esteuropeană, Revoluţia Română rămâne consemnată ,,în categoria actelor istorice majore pe care le-a cunoscut naţiunea română în evoluţia sa statală”2 cu atât mai mult cu cât a generat mutaţii considerabile la nivelul tuturor palierelor societăţii româneşti. A-i exacerba dimensiunea confuză, informă şi controversată şi a-i diminua efectele pe care le-a reverberat la nivelul statului român, semnifică a-i anula componenta masivă de oameni, care sub impulsul unor sentimente revanşarde, şi-a sacrificat viaţa pentru un viitor mai luminos şi mai bun. Prin victoria sângeroasă a poporului român asupra celui mai dur, inuman şi ilegal regim care s-a conservat străruitor timp de 45 de ani, România şi-a redobândit dreptul legitim de intendenţă politică, economică şi socială care îi fusese abuziv şi discreţionar prohibit. Concomitent, realitatea eliberării statului român de sub tiparele clasice ale ideologiei comuniste, i-a conferit României ocazia recursului la exerciţiul libertăţii atât de râvnite. În pofida enormei bruscheţi cu care s-a oficializat tranziţia de la falimentara societate de tip comunist la cea de tip capitalist, România şi-a recâştigat totodată şansa de a se înrola în rândul ţărilor în care statul de drept şi democraţia prevalua şi primau. Revoluţia din Decembrie 1989, graţie anvergurii sale, a deschis noi orizonturi pentru România, orizonturi care de altminteri fuseseră umbrite şi încremenite de spectrul comunismului de tip sovietic. Prin urmare şi în atari circumstanţe, au început să se întrevadă perspective îmbucurătoare în privinţa restructurării sectorului economic şi social. În sfera politică, un obiectiv pe cât de imperios, pe atât de salutar, a vizat destructurarea partidului-stat şi reconfigurarea unui sistem democratic pluripartidist. Timid, au început să se opereze schimbări în vederea realizării statului de drept prin separarea celor trei puteri. Cristalizarea unui cadru de manifestare a drepturilor şi libertăţilor civile nu mai constituia un obiectiv pur declarativ, ci o realitate cât se poate de palpabilă. În acelaşi timp, procesul reformării complexe nu a omis nici măcar dimensiunea politicii externe româneşti, acolo unde principiul axiomatic şi director a vizat ieşirea statului român din izolarea patologică în care se afla şi reinserţia acestuia în lume. Cu alte cuvinte, solstiţiul revoluţionar a marcat o cotitură majoră şi în planul politicii externe româneşti, acolo unde s-a oficializat trecerea de la paradigma dogmatică şi vădit ideologizată tributară logicii comuniste, la resurecţia şi repoziţionarea temerară a României în rândul entităţilor statale decidente de pe eşichierul internaţional. Postulând ca principiu diriguitor al politicii externe româneşti ,,deschiderea către lume” 3, noua elită politică de la Bucureşti a demarat un proces radical de schimbare în orientarea Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere. 1989, Prima guvernare Petre Roman, Bucureşti, Rao, 2006, p. 9. 3 Ion Iliescu, Momente de Istorie II. Documente, Alocuţiuni, Comentarii, (iunie 1990-septembrie 1991), Bucureşti, Enciclopedică, 1996, p.18. 2
68
Section – Political Sciences
GIDNI
internaţională a României, prin intensificarea conlucrării cu partenerii tradiţionali, în baza respectului reciproc, a înţelegerii, egalităţii în drepturi şi în concordanţă cu normele dreptului internaţional, marcând, neîndoielnic, prin această orientare redefinită, sfârşitul praxisului izolaţionist propriu inferenţei vechiului regim. Cu alte cuvinte, ,,sensul deschiderii era acela că România urma să se deschidă către lume, să se reintegreze într-o lume normală, evident în lumea democratică şi să redevină parte a lumii occidentale”4. Sensul aprecierii era însă şi unul dihotomic. ,,Schimbarea pe plan extern simboliza deschiderea României către lume, dar şi deschiderea lumii către România”5. Era în fond şi la urma urmei vorba de un privilegiu biunivoc. În acelaşi timp nu este mai puţin semnificativ că algoritmul preliminar era unul cât se poate de logic, mizând pe proiectul de revitalizare, sub toate formele posibile, a politicii externe româneşti, politică profund stigmatizată de faza de retrogradare în care o propulsase regimul Ceauşescu. Într-o perioadă şi într-un context istoric excepţional, România avea şansa unei schimbări de macaz în spectrul relaţiilor internaţionale, o şansă unică care îi conferea dreptul de a-şi reexersa atuurile excepţionale pe care şi le câştigase în perioada interbelică. Sigur că ne putem întreba ce loc ocupau relaţiile româno-sovietice în acest construct redefinit de politică externă românească sau mai bine zis cum anume se reconfigurau aceste raporturi ca imagine publică în noul context geopolitic prefigurat. În mod firesc şi oarecum previzibil, după revoluţia anticomunistă din 1989, noua grilă de percepţie a relaţiilor bilaterale româno-ruse s-a subsumat unui calcul la nivelul căruia a prevalat dezideratul imuabil al unei relaţii bilaterale deschise, pragmatice şi constructive cu omologii de la Kremlin. Declaraţiile oficiale din acea perioadă, ale fostului preşedinte Ion Iliescu, potrivit cărora „se punea problema unor relaţii fireşti, normale cu Uniunea Sovietică”6, atestă în mod unanim această dorinţă. De altminteri, această realitate incontestabilă a fost întărită şi de conversaţia telefonică pe care Ion Iliescu, Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale a avut-o cu Preşedintele Sovietului Suprem, Mihail Gorbaciov, la data de 27 decembrie 1989, convorbire telefonică în cadrul căreia, Preşedintele Consiliului, ,,în semn de amenitate şi gratitudine la adresa mesajului de prietenie, de solidaritate şi de sprijin transmis de Mihail Gorbaciov, şi-a reafirmat angajamentul de a dezvolta relaţiile bilaterale româno-sovietice pe baze noi, trainice şi sănătoase”7. În asentimentul păstrării aceluiaşi climat favorabil contiguităţii în plan bilateral, s-a înscris şi vizita la nivel înalt întreprinsă de Ministrul de Externe al Uniunii Sovietice, Eduard Şevardnadze la data de 6 ianuarie 1990 în România, vizită în cadrul cărora au fost „examinate, în mod stringent, problemele raporturilor bilaterale, exprimându-se hotărârea reciprocă de dezvoltare a acestora pe o bază sănătoasă, eficientă, în interesul ambelor părţi implicate, pornind de la respectarea principiilor de independenţă, suveranitate, egalitate în drepturi şi încredere mutuală”8.
Interviu realizat la data de 1 noiembrie 2011 cu Petre Roman, fost Prim-Ministru al României în perioda 19891991 şi Ministru de Externe între 22 decembrie 1999-28 decembrie 2000. 5 Interviu realizat la data de 12 mai 2011 cu Adrian Năstase, fost Ministru al Afacerilor Externe al României în perioada 1991-1992 şi fost Prim-Ministru în perioada 2000-2004. 6 Interviu realizat la data de 11 mai 2011, cu Ion Iliescu, fost preşedinte al României, în perioada 19901996/2000-2004. 7 ,,România Liberă”, 28 decembrie 1989. 8 ,,Adevărul”, 7 ianuarie 1990. 4
69
Section – Political Sciences
GIDNI
De altminteri, sub deziva unor obiective de anvergură şi în spiritul unei înţelegeri depline s-a desfăşurat ulterior şi vizita de lucru întreprinsă de Ministru de Externe al României în Uniunea Sovietică, vizită formulată la invitaţia lui Eduard Şevardnadze în data de 8 martie 1990. Cu prilejul convorbirilor derulate într-o atmosferă de inerentă apropiere şi de concordie reciprocă ,,şefii diplomaţiilor celor două state au reafirmat hotărârea României şi a Uniunii Sovietice de a dezvolta relaţiile mutuale pe o bază nouă, sănătoasă, reciproc avantajoasă, pornind de la respectarea principiilor independenţei, suveranităţii, egalităţii în drepturi, neamestecului în treburile interne, integrităţii teritoriale, încrederii reciproce şi a libertăţii de opţiune”9. Confluenţa bilaterală complexă şi de anvergură care s-a evidenţiat pregnant în cadrul convorbirilor din data de 8 martie 1990 a deschis ulterior o pagină nouă şi o fereastră inedită de oportunităţi pentru conlucrarea în sfera culturală, acolo unde primele semnale în privinţa unor posibilităţi reale de colaborare au fost sesizate cu ocazia vizitei oficiale pe care ministrul culturii, Andrei Pleşu a întreprins-o la Moscova. Potrivit informaţiilor parvenite la nivel oficial, obiectivul central al vizitei întreprinse de către demnitarul de stat român în URSS, a vizat ,,semnarea Protocolului de colaborare între ministerele culturii din România şi Uniunea Sovietică pe anul 1990”10 dar şi adâncirea colaborării culturale la nivel bilateral, sub toate modalităţile şi formele posibile. Astfel, cu scopul unor progrese iminente în registrul cultural, părţile implicate, au convenit, în cadrul discuţiilor avute la cel mai înalt nivel, să pregătească în cel mai scurt timp posibil, ,,un protocol şi mai îndrăzneţ, şi mai compact, cu multe propuneri de colaborare pe un an, de o diversitate aparte dar şi un protocol care să confere realmente o altă anvergură relaţiilor culturale dintre cele două ţări”11 . În cadrul acestui proces accelerat de reconvertire a naturii raporturilor românosovietice şi implicit de reconfigurare a dimensiunii publice aferente registrului bilateral s-au circumscris ulterior şi o serie de acţiuni menite să revizuiască activitatea de colaborare în plan militar dar şi să revitalizeze cooperarea în acest segment de interes major pentru ambele state. În acest sens, ,,s-a reluat pregătirea cadrelor militare şi a diplomaţiilor în academiile şi institutele de la Moscova din dorinţa evidentă de a se pune bazele unei solide colaborări în domeniul militar”12. Hotărârea comună de adâncire a colaborării în dimensiunea militară a fost afirmată, totuşi, cu ocazia convorbirilor pe care Ministrul Apărării Naţionale al României, generalul –colonel Victor Stănculescu le-a avut în cadrul unei vizite de lucru întreprinsă în Uniunea Sovietică. Potrivit informaţiilor parvenite la nivel oficial, ,,în cadrul vizitei care s-a desfăşurat în zilele de 9-10 aprilie 1990, Ministrul Apărării Naţionale s-a întâlnit şi a avut convorbiri cu Ministrul Apărării al Uniunii Sovietice, general de armată Dimitri Iazov dar şi cu comandantul şef al Forţelor armate unite ale Tratatului de la Varşovia, general de armată, P.G.Luşev, convorbiri în cadrul cărora au fost abordate probleme de interes reciproc dar şi aspectele curente ale colaborării bilaterale”13. Concret, cu ocazia acestui moment emblematic, s-a evidenţiat, intenţia ambelor părţi de a depăşi cadrul uzual al colaborării militare şi Interviu realizat la data de 5 martie 2011, cu ambasadorul Sergiu Celac, fost ministru de Externe al României, între 28 decembrie 1989-28 iunie 1990. 10 ,,Lumea Azi”, 13-29 martie 1990. 11 Ibidem. 12 Pentru mai multe informaţii legate de acest subiect vezi Armand Goşu, ”Politica Răsăriteană a României :1990-2005”, In Contrafort, nr. 1(135), ianuarie 2006, http://www.contrafort.md/old/2006/135/958.html. 13 ,,Adevărul”, 11 aprilie 1990. 9
70
Section – Political Sciences
GIDNI
dezideratul comun de a se conferi o nouă calitate raporturilor în segmentul militar, pornind de la libertatea deplină de opţiune a celor două state. Totuşi, joncţiunea de interese care a caracterizat evoluţia binomului operaţional româno-sovietic pe tronsonul său postdecembrist a dobândit valenţe mult mai complexe odată cu întrevederea pe care Ion Iliescu, preşedintele CFSN-ului a avut-o cu Mihail Gorbaciov cu ocazia ,,Reuniunii de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al Statelor participante la Tratatul de la Varşovia care s-a desfăşurat la data de 7 iunie 1990”14. Dialogul politic la nivelul preşedinţilor celor două ţări desfăşurat în spiritul unei înţelegeri depline şi în concordanţă cu dorinţa comună de a relansa acele momente care au pecetluit bunele relaţii la nivelul ambelor state, a reuşit prin forţa efectelor sale, să confere un plus de substanţă registrului bilateral. În plus, ,,într-un climat de sinceritate şi de comprehensiune reciprocă, intelocutorii s-au informat asupra procesului de profunde transformări politice şi socialeconomice care aveau loc în România şi Uniunea Sovietică pe calea democraţiei pluraliste, a statului de drept şi a economiei de piaţă, exprimându-şi în acelaşi timp satisfacţia în legătură cu perspectivele care se deschideau, în noile condiţii, în privinţa dezvoltării raporturilor româno-sovietice, caracterizate de înţelegere, prietenie şi colaboarare reciproc avantajoasă”15. Prin urmare şi în atari circumstanţe, se poate aprecia într-o notă rezumativă că Revoluţia din Decembrie 1989 a generat o schimbare de fond în orizontul de percepţie a raporturilor bilaterale româno-sovietice. Practic, ,,având în vedere că România a trebuit să se poziţioneze în relaţia cu vecinul de la Răsărit atât pentru a diminua riscurile generate de eventualele politici agresive ale acestuia, cât şi pentru a valorifica eventualele deschideri oferite de Moscova”16, imaginea publică a relaţiilor bilaterale a fost configurată de-a lungul anului 1990 sub faldurile necesităţii de a se elabora cele mai optime modalităţi şi procedee de restabilire a unui modus vivendi în dimensiunea bilaterală. Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie – vector decisiv în transformarea imaginii publice a relaţiilor bilaterale Neîndoielnic, iniţiativa materializării unui nou tratat bilateral a fost demarată în primul rând din necesitatea de a se revedea tipul de relaţii dintre Uniunea Sovietică şi România cât şi din dorinţa ambelor state de a revizui elementele juridice care până în acel moment Reuniunea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al Statelor participante la Tratatul de la Varşovia care s-a desfăşurat în data de 7 iunie 1990 şi la care au participat şefii de stat şi de guvern, precum şi miniştrii de externe şi ai apărării din ţările membre ale organizaţiei, a reprezentat un moment de cotitură pentru evoluţia acestei structuri în oglindă a Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia sa s-a adoptat o declaraţie oficială care stipula angajamentul statelor membre ale organizaţiei de a revizui caracterul, funcţiile şi activităţile Tratatului de la Varşovia. În acelaşi timp, cu ocazia consfătuirii de la Moscova au fost abordate şi alte chestiuni stringente şi de utimă oră, de interes major pentru statele participante precum: prezentarea rezultatelor întâlnirii la nivel înalt sovieto-americană de la Washington, dezbaterea procesului general-european, a aspectelor privind dezarmarea, întârirea securităţii şi a încrederii pe continentul european, abordarea problemei unificării celor două state germane, abordarea modalităţilor de integrare a celor două blocuri militare opuse în cadrul sistemului de securitate general-european dar şi găsirea acelor modalităţi şi soluţii optime care să contribuie la dezvoltarea şi adâncirea procesului de destindere, de consolidare a stabilităţii şi securităţii în Europa. Detalii suplimentare pe marginea scopului şi a obiectivelor dar şi a importanţei pe care a exercitat-o la momentul respectiv Reuniunea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al Statelor participante la Tratatul de la Varşovia vezi în ,,Tineretul Liber”, 8 iunie 1990. 15 ,,Adevărul”, 8 iunie 1990. 16 Şerban Filip Cioculescu, Terra incognita? Repere pentru cartografierea haosului din relaţiile international contemporane, Bucureşti, Militară, 2010, p. 332. 14
71
Section – Political Sciences
GIDNI
conferiseră soliditate şi consistenţă acestor raporturi. În acelaşi timp nu este mai puţin semnificativ însă că filozofia Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie a coincis unui algoritm geopolitic care la momentul respectiv nu putea fi omis şi care demonstra în mod evident că în proximitatea strategică a statului român exista un stat care avea toate caracteristicile şi predispoziţiile unei mari puteri. Tocmai din acest raţionament, în 1991 era absolut necesar ca relaţiile dintre România şi marele Vecin de la Răsărit să reintre pe făgaşul inerentei normalităţi şi evoluţii politice dar şi să fie reglementate corespunzător. Altfel spus, era indispensabil ca în raporturile dintre România şi Uniunea Sovietică să se contureze o strategie clară a tipului de relaţii care trebuiau să dicteze registrul bilateral dar şi să se asigure că la temelia acestor noi raporturi urma să acţioneze un principiu cardinal, principiul respectării interesului naţional. Astfel, ,,dacă este adevărat faptul că noul tratat era absolut necesar, apare tot atât de adevărat că acesta nu putea fi acceptat în orice formulă”17. Conform directivelor emise la nivel guvernamental, noul tratat trebuia să stipuleze o serie de obiective şi principii favorabile interesului naţional al României. Potrivit acestora, noul acord juridic trebuia: ,,1). să asigure României posibilitatea de a-şi alege liber aliaţii, precum şi de a intra în orice alianţe, independent de raporturile existente între URSS şi respectivii aliaţi sau de interesele URSS faţă de acele alianţe; 2).să prevadă un sistem de garanţii mutuale privind securitatea naţională a României şi a URSS, astfel încât agresiunea sau ameninţarea cu forţa să fie excluse din raporturile reciproce, ambele ţări nemaiavând a se teme de atacuri lansate de pe teritoriul uneia împotriva celeilalte; 3). să lase cel puţin deschisă calea- dacă nu chiar să creeze un mecanism-pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre România şi URSS, anume retrocedarea teritoriilor româneşti ocupate prin ameninţare cu războiul, în baza ultimatumurilor sovietice din iunie 1940, sprijinite de prevederile Pactului RibbentropMolotov, şi restituirea tezaurului României depozitat la Sankt-Petersburg în 1917 şi confiscat apoi abuziv de guvernul bolşevic condus de V.I.Lenin; 4). să fie în toate celelalte privinţe identic cu tratatele similare pe care exact în aceeaşi perioadă le negociau cu URSS alte ţări ale fostului bloc sovietic, anume Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia, astfel încât să nu se lase impresia că orientarea României către modelul democraţiilor occidentale şi către integrarea în spaţiul euroatlantic ar fi mai slabă, mai îndoielnică”18. În mod cu totul paradoxal, indicaţiile expres prevăzute de către cabinetul primului ministru nu au figurat ca o prioritate pe agenda negocierilor demarate în privinţa noului tratat bilateral şi nu au constituit obiectul unor discuţii de substanţă pe tot parcursul iniţiativelor de materializare a noului acord bilateral. În plus, minimizarea acestor instrucţiuni enunţate de către membrii executivului românesc, sub pretextul că asemenea indicaţii nu ar fi fost precis formulate în cadrul unui document scris, ci din contră, ar fi fost amintite doar în cadrul unor discuţii lapidare, au condus la situaţia în care ,,documentul a fost încheiat fără o viziune coerentă a obiectivelor strategice prevăzute, precum şi a naturii tipului de relaţii pe care Uniunea Sovietică şi România trebuia să le deţină la momentul respectiv”19. Astfel, „dincolo de retorica preambulului, acordul nu modifica cu nimic tradiţionalele tratate dintre România şi Uniunea Sovietică. Acesta nu conţinea nici o referire la contenciosul istoric dintre cele două Adrian Severin, Lacrimile dimineţii. Slăbiciunile guvernului Roman, Bucureşti, Scripta, 1995, p. 153. Ibidem, p.154. 19 Gabriel Andreescu, Adrian Severin, Locurile unde se construieşte Europa, Iaşi, Polirom, 2000, p. 195. 17 18
72
Section – Political Sciences
GIDNI
state, ci, dimpotrivă, relua afirmaţiile stereotipe şi uzuale regăsite şi în tratatul încheiat în epoca luj Dej, şi în cel – practic identic cu primul – încheiat de Ceauşescu”20. Mai grav, tratatul conţinea prevederi restrictive în privinţa posibilităţilor viitoare ale României de a-şi alege aliaţii21. „Clauza inserată în articolul 4 al tratatului statua interdicţia ambelor părţi de a participa la orice tip de alianţe militare percepute drept ostile de către oricare dintre părţile semnatare”22. În fapt, era obstrucţionat dreptul legitim al României de a opta pentru structurile de securitate dezirate, ceea ce contravenea interesului naţional. În plus, în baza unei clauze distincte, care preconiza posibilitatea unui contact direct cu republicile unionale „se bloca cadrul legal care ar fi putut sta la baza modificării prin mijloace paşnice, în conformitate cu adevărul istoric şi principiile formulate la Helsinki, a graniţelor dintre cele două ţări”23. În asemenea circumstanţe, „tratatul punea o lespede de plumb peste eforturile incipiente ale adepţilor unionişti”24, preferându-se o politică a interferenţei economice şi culturale, îndrituită de existenţa a două state româneşti. Documentul consfinţea, de facto, renunţarea României la orice pretenţii teritoriale legitime şi existenţa celui de-al doilea stat românesc în Europa: Republica Moldova. În ansamblu, tratatul a fost receptat atât de opinia publică românească, cât şi de o parte a elitei politice drept „o imensă eroare de ordin tactic şi strategic”25, în detrimentul României. „Semnarea sa a condus la o avalanşă de intervenţii în care atât istorici, politicieni cât şi oameni de cultură au depus eforturi intense pentru a demonstra inoportunitatea lui (documentul constituia primul act juridic pe care Uniunea Sovietică îl semna cu unul din foştii săi aliaţi din lagărul socialist, eveniment considerat a fi în dezavantajul României” 26. Miza şi implicaţiile veridice ale documentului au condus, cu celeritate, la renegocierea sa „mai exact la renegocierea acelei clauze imprecise, care limita dreptul legitim al României de a se asocia la formatele de securitate dorite, gest care nu a produs un efect spectaculos la nivelul societaţii româneşti”27. Situaţia particulară de renegociere în viteză a unui nou tratat, similar cu documentele juridice ale celorlalte ţări est-europene şi fără absolut nici o referire de substanţă şi profunzime în privinţa chestiunilor litigioase dintre cele două ţări, la cererea imperativă şi intransigentă a vocii prezidenţiale, a determinat în cele din urmă, semnarea tratatului la 4 decembrie 1991, cu exact câteva zile înainte ca Uniunea Sovietică să îşi înceteze existenţa 28. Cert este însă, că „destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat fără obiect tratatul bilateral cu România, documentul nemaifiind ratificat vreodată”29 . Prin urmare şi în atari condiţii, documentul care ar fi trebuit să transforme radical logica parametrilor în baza cărora evoluau raporturile româno-sovietice la momentul respectiv Interviu realizat la 28 noiembrie 2011, cu Emil Constantinescu, fost preşedinte al României, în perioada 19962000. 21 Vartan Arachelian, Faţă în faţă cu Petre Roman. 9 convorbiri cu Vartan Arachelian, Bucureşti, Cartea Românească, 1996, p. 46. 22 Janusz Bugajski, Pacea rece. Noul imperialism al Rusiei, Bucureşti, Casa Radio, 2005, p. 284. 23 Adrian Pop, Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene, Bucureşti, Enciclopedică, 2010, p. 359. 24 Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Bucureşti, Curtea Veche, 2009, p. 263. 25 „Jurnal Internaţional”, 29 iunie 1991. 26 Domniţa Stefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor: decembrie 1989decembrie 1994, Bucureşti, Maşina de Scris, 1995, p. 138. 27 „România Liberă”, 15 octombrie 1991 28 Adrian Severin, Lacrimile dimineţii, l.c., p.158. 29 Ion M. Ioniţă,”Unde dai lovitura de stat şi unde crapă”, In Historia, an XI, nr. 116, august 2011, p. 5. 20
73
Section – Political Sciences
GIDNI
dar care s-a dovedit a fi în cele din urmă problematic, a reprezentat vectorul principal aferent transformării imaginii publice a raporturilor bilaterale româno-ruse. Practic, atât din prisma existenţei unor elemente de factură restrictivă cât şi a inexistenţei unor prevederi clare care să permită soluţionarea aspectelor problematice la nivel bilateral, deci implicit din perspectiva ambiguităţilor şi a incoerenţelor sale, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie a generat mutaţii de fond la nivelul modului de percepţie a raporturilor cu Uniunea Sovietică. Aşa se face practic că în timp ce pentru majoritatea conducerii FSN-iste acordul bilateral reprezenta garantul unei optici de percepţie pozitive în raport cu URSS, pentru majoritatea partidelor de tradiţie şi implicit pentru membrii opoziţiei, Tratatul de colaborare, bună vecintătate şi amiciţie constituia principalul releu al imagini negative atribuite Uniunii Sovietice. În plus, pentru reprezentanţii societăţii civile româneşti, iniţiativa tratatului bilateral a fost receptată încă de la bun început şi până la sfârşit cu vădită ostilitate, ceea ce nu a făcut decât să alimenteze o percepţie completamente defavorabilă şi negativă vis-a-vis de URSS. Concluzii Indubitabil, odată cu Revoluţia din Decembrie 1989 şi implicit la scurt timp după destrucţia eşafodajului comunist în România, imaginea publică a dimensiunii bilaterale s-a reconfigurat sub semnul unui registru cât se poate de firesc şi de normal. De altfel, toate demersurile de început specifice anului 1990 converg în această direcţie, respectiv în direcţia materializării unei percepţii pozitive atribuită Uniunii Sovietice. Totuşi, odată cu semnarea Tratatului de colaborare, bună vecintătate şi amiciţie, situaţia se schimbă considerabil deoarece acordul bilateral se dovedeşte a fi elementul decisiv care îşi aduce aportul la transformarea dimensiunii publice a raporturilor bilaterale şi implicit factorul capital care face ca imaginea publică aferentă cadrului să se prefigureze pe tot parcursul anului 1991 dar şi ulterior, sub semnul unor formule dilematice şi difuze.
BIBLIOGRAFIE: Literatură de specialitate: Bugajski, Janusz, Pacea rece. Noul imperialism al Rusiei, Casa Radio, Bucureşti, 2005; Cioculescu, Şerban Filip, Terra incognita? Repere pentru cartografierea haosului din relaţiile international contemporane, Militară, Bucureşti, 2010; Cioroianu, Adrian, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Curtea Veche, Bucureşti, 2009; Pop, Adrian, Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene, Enciclopedică, Bucureşti, 2010; Stefănescu, Domniţa, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor: decembrie 1989-decembrie 1994, Maşina de Scris, Bucureşti, 1995; Stoenescu, Alex Mihai, Din culisele luptei pentru putere. 1989, Prima guvernare Petre Roman, Rao, Bucureşti,2006. Memorialistică: Andreescu, Gabriel, Severin, Adrian, Locurile unde se construieşte Europa, Polirom, Iaşi, 2000; 74
Section – Political Sciences
GIDNI
Arachelian, Vartan, Faţă în faţă cu Petre Roman. 9 convorbiri cu Vartan Arachelian, Cartea Românească, Bucureşti, 1996; Iliescu, Ion, Momente de Istorie II. Documente, Alocuţiuni, Comentarii, (iunie 1990septembrie 1991), Enciclopedică, Bucureşti, 1996; Severin, Adrian, Lacrimile dimineţii. Slăbiciunile guvernului Roman, Scripta, Bucureşti, 1995; Publicaţii periodice: ,,Adevărul”; „Jurnal Internaţional”; ,,Lumea Azi”; ,,Tineretul Liber”; „România Liberă”. Studii şi articole : Goşu, Armand, ”Politica Răsăriteană a României :1990-2005”, In Contrafort, nr. 1(135), ianuarie 2006, http://www.contrafort.md/old/2006/135/958.html; Ioniţă, Ion M.,”Unde dai lovitura de stat şi unde crapă”, In Historia, an XI, nr. 116, august 2011; ,,România- Rusia. Realităţi şi percepţii după Praga”, In Occasional Papers, Casa Nato, Bucureşti, 2003. Mărturii Orale: Interviu realizat la data de 5 martie 2011, cu ambasadorul Sergiu Celac, fost ministru de Externe al României, între 28 decembrie 1989-28 iunie 1990; Interviu realizat la data de 11 mai 2011, cu Ion Iliescu, fost preşedinte al României, în perioada 1990-1996/2000-2004; Interviu realizat la data de 12 mai 2011 cu Adrian Năstase, fost Ministru al Afacerilor Externe al României în perioada 1991-1992 şi fost Prim-Ministru în perioada 2000-2004; Interviu realizat la data de 1 noiembrie 2011 cu Petre Roman, fost Prim-Ministru al României în perioda 1989-1991 şi Ministru de Externe între 22 decembrie 1999-28 decembrie 2000; Interviu realizat la 28 noiembrie 2011, cu Emil Constantinescu, fost preşedinte al României, în perioada 1996-2000.
75
Section – Political Sciences
GIDNI
POLITICAL EXTREMISM AND THE ECONOMIC CRISIS IN THE TIME OF GLOBALIZATION: THE CASE OF ROMANIA Mihai Berţi, PhD Candidate, ”Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca
Abstract: The Romanian and international mass-media have frequently brought into our attention that the extremist parties are going to be the main winners of the deteriorated economic climate. This idea is largely based on the assertion that the Great Depression was a key factor in the rise of National Socialism in the Weimar Republic, which also helped the development of political extremism in Interwar Europe. This paper aims to analyze the relation between political extremism and the economic crisis in Romania over the last few years, highlighting the fact that this political phenomenon has undergone a constant erosion process. In this sense we are going to argue that the direct correlation between an economic crisis and the rise of political extremism is an overrated theory. Although extremist parties gain electoral support in times of economic depression, the argument of Nazi Germany cannot serve as a generally valid example. More than that, the rise of political extremism is stimulated by a series of complex factors, such as the democratic background of any given state, the development of the civil society, the degree of corruption within that state, and the most important of all, the external political climate. Keywords: economic crisis, political extremism, Nazi Germany, far right parties, democratic erosion.
Scrutarea viitorului se realizează de prea multe ori privind înapoi. Cunoaşterea trecutului este, în mod evident, imperios necesară, dar trebuie spus că lecţiile învăţate din trecut nu se repetă întocmai. Viitorul nu poate fi prezis cu acurateţe studiind lecţiile istoriei. De prea multe ori s-a atras atenţia în ultimii ani asupra efectelor pe care criza economică le-ar putea avea. Predicţiile, care mai de care mai pesimiste nu s-au adeverit, lăsând în urma lor câţiva ani marcaţi de o veritabilă psihoză în ceea ce priveşte efectul crizei economice asupra vieţii politice mondiale sau europene, spaţiul de care ne vom ocupa în cele ce urmează. Articolul de faţă va evidenţia faptul că relaţia cauzală dintre criză economică şi extremism politic nu este direct proporţională, iar spaima totalitarismului nu se poate instaura doar prin simpla existenţă a unei depresii economice. Recenta criză economică s-a făcut resimţită pe întreg mapamondul. Cele mai grave repercusiuni au fost resimţite, fără îndoială, de către statele dezvoltate şi de către cele în curs de dezvoltare. Este de la sine înţeles faptul că în interiorul economiilor dezvoltate, cetăţenii au resimţit cel mai acut depresiunea economică, din cauză că aceştia au fost obişnuiţi cu un stil de viaţă mai mult decât decent. Astfel, tulburările economice care au condus la scăderea veniturilor şi la pierderea locurilor de muncă, au dus imediat la diminuarea standardului de viaţă pentru o însemnată parte din rândul cetăţenilor statelor dezvoltate. Deloc întâmplător, statele care au o economie dezvoltată, conduc în topul încrederii în sistemul democratic. Relaţia dintre dezvoltarea capitalistă şi democraţie nu mai constituie doar o simplă speculaţie sau bază pentru argumentaţie în cursele politice. De mai multe decenii, relaţia cauzală dintre cele două a fost supusă unui proces sistematic de cercetare, fie că vorbim de domeniul sociologiei, al istoriei sau al filosofiei politice1. Contextul în care
1
Rueschemeyer, D., Stephens, E. H., Stephens, J. D, Capitalist development and democracy. Cambridge, Marea Britanie, p. 243
76
Section – Political Sciences
GIDNI
această cercetare a înflorit, a fost întrecerea ideologică între cele două sisteme economice şi politice care au dominat războiul rece. Un lucru este cât se poate de cert, democraţia şi dezvoltarea economică reprezintă cea mai de succes combinaţie atunci când vorbim de succesul unei societăţi. Examinând statele lumii ajungem la concluzia că democraţiile conduc spre dezvoltare economică într-un mod mai eficient decât alte forme de guvernare politică, precum dictaturile, autocraţiile ori soluţiile mixte. Analizarea relaţiei dintre creşterea economică şi sistemul politic din ultimii 40 de ani, ne relevă faptul că democraţiile au avut o creştere economică anuală superioară celorlalte forme autoritariste.2 Lucrurile devin mai interesante dacă luăm în considerare relaţia dintre creşterea economică şi sănătatea sau stabilitatea sistemului democratic. Studii recente au indicat că există o relaţie indirect proporţională între creşterea economică şi sprijinul pentru soluţiile politice extremiste.3 Cu alte cuvinte, ideea susţinută de Brückner, Markus şi Hans P. Grüner, este că, extremismul politic nu are şanse de dezvoltare în statele democratice unde avem de-a face cu creştere economică. Autorii respectivi conchid cu certitudine că, în lipsa unor scăderi economice comparabile cu Marea Depresiune din perioada interbelică, statele nu se vor confrunta cu majorităţi parlamentare obţinute de partide de extremă dreaptă.4 Conform unor calcule, o scădere economică de 3 procente s-ar transpune printr-un aport de sub 2% în alegeri pentru un partid de extremă dreaptă. În aceste condiţii chiar şi o recesiune severă nu ar fi capabilă să producă efecte notabile la urne în favoarea extremiştilor.5 Cu toate că aceste studii empirice aduc un aport de optimism pentru societăţile democratice lovite din plin de criza economică, noi vom argumenta în cele ce urmează că factorul economic, deşi important, are un rol mult mai mic în ceea ce priveşte rezultatul electoral. Trebuie spus în mod clar că, subiectul ridicării extremismului politic este mult mai complex şi mai dificil de exprimat decât ceea ce propun autorii citaţi prin simpla ecuaţie: -3% PIB = +2% la urne. De altfel, este dificil de cuantificat la nivel general ce efect are criza economică asupra subiectului în cauză. Opinăm că situaţia trebuie tratată fie pe paliere restrânse, fie în cazuri particulare. Un prim argument pe care îl putem aduce împotriva acestei teorii economice şi efectele sale asupra spectrului politic este situaţia Austriei. Luăm aici exemplul Partidului Libertăţii din Austria. Acesta a urcat de la 22,5% în 1994 la alegerile parlamentare, la 26,91% în 1999.6 În acest răstimp, economia statului austriac a înregistrat creşteri anuale situate între 2,2% şi 3,8%,7 concomitent cu o creştere electorală a acestui partid de extremă dreaptă, sugerând fie că teoria discutată mai sus este invalidă fie universal inaplicabilă. Mass-media s-a făcut responsabilă de răspândirea fobiei extremiste în anii ultimei crize economice. Deşi ideea în sine, faptul că o criză economică ajută la ridicarea extremismelor politice, este parţial corectă, informaţiile trunchiate, spaţiul editorial restrâns în 2
http://www.cfr.org/democratization/relationship-between-democracy-development-implications-policy/p5778, accesat 09.05.2014 3 Pentru mai multe detalii, vezi Brückner, Markus şi Hans P Grüner, Economic Growth and the Rise of Political Extremism: Theory and Evidence, CEPR Discussion Paper 7723 şi Friedman, Benjamin (2005), The Moral Consequences of Economic Growth, Knopf, New York, 2005 4 http://www.voxeu.org/article/global-crisis-and-political-extremism 5 Brückner, Markus şi Hans P. Grüner, op. cit., p. 16 6 http://www.nsd.uib.no/european_election_database/country/austria/, accesat 12.05.2014 7 http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.KD.ZG?page=3, accesat 12.05. 2014
77
Section – Political Sciences
GIDNI
care trebuie să se încadreze şi tendinţa păcătoasă a senzaţionalismului, a făcut ca până şi cele mai respectate canale media să cadă în eroarea propagării în masă a unei idei incorecte şi inflamate. Spaima că statele Uniunii Europene vor eşua inevitabil în zodia totalitarismului, a fost transmisă şi actualizată săptămânal în funcţie de previziunile privind evoluţia economică la nivel european. Scenarii peste scenarii au fost dezbătute şi vândute ca fiind credibile. Pe toată durata crizei economice, o bună parte din canalele media s-au întrecut în previziuni sumbre, în special în preajma diverselor alegeri de pe bătrânul continent. Cu toate că în aceştia ani câteva partide de extremă dreaptă sau stângă au câştigat notorietate prin insignifiante scoruri electorale, democraţiile nu au fost influenţate de firavele creşteri la urne ale acestor partide. Se poate chiar afirma că, în loc să asistăm la o creştere notabilă a extremismului politic (lucru valid în marea majoritate a statelor europene cu puţine excepţii), Europa a descoperit cu surprindere că, marginal fenomenului politic mainstream, mai existau (şi accentuăm aici nuanţa) şi o serie de partide din ambele extreme, partide care până acum au fost trecute cu vederea de mass-media europeană. Astfel, ele au fost scoase la lumină şi au fost amintite constant în presă, încercându-se să se valideze astfel ipoteza (profeţia) că anii 1930 sunt pe cale de a se repeta. Acestea, au primit într-adevăr câteva procente în urma alegerilor din perioada crizei economice, dar notorietatea de care s-au bucurat începând cu debutul recesiunii a fost amplificată peste măsură de către canalele media, dar şi de către politicienii partidelor mainstream. Răsfoind prin mormanul de ştiri şi analize privitoare la soarta continentului bântuit de recesiune, trebuie să recunoaştem că cele mai sumbre ipoteze vin sub forma unui cocktail care conţine minim 3 elemente esenţiale: Dr. Doom, lecţiile trecutului, nazismul şi evident Marea Criză economică a perioadei interbelică. În urmă cu 2 ani, Der Spiegel, publica în ediţia electronică a publicaţiei un articol elaborat sub titlul “Pericolele ignorării istoriei: de data aceasta, Europa, este pe margine”8(marginea prăpastiei n.n.). Comentariul semnat de Niall Ferguson şi Nouriel Roubini, prezintă situaţia Europei de la acea dată ca fiind aproape de catastrofă. Motivul este unul simplu. Toată argumentaţia se bazează pe paralela trasă în raport cu Marea Depresiune şi ascensiunea nazismului. Substratul articolului pe care ar trebui să îl reţinem este că, germanii trag învăţăminte din cele întâmplate şi semnalează restului Europei că acest lucru ar trebui evitat. Din păcate, scurta paralelă are la bază kilometri liniari de studii ştiinţifice, o cantitate informaţională mult prea vastă pentru a fi rezumată într-o singură frază. Păcatul mai mare al ziariştilor care pătrund pe domeniul ştiinţelor umaniste, care sunt prin excelenţă inexacte, este că transmit cu grad de certitudine teorii neprobate şi inexacte, lucruri care sunt acumulate de cititori şi perpetuate la rândul lor mai departe în societate. În linii mari, acesta este traseul propagării isteriei în masă din ultimii ani. Conform celor de la Der Spiegel, şi în concordanţă şi cu alte voci media din ultimii ani, motivul pentru care Europa stă pe prăpastie din cauza crizei economice este paralela făcută cu situaţia Germaniei de la începutul anilor 1930. Şomajul ridicat şi falimentul sistemului bancar european interbelic sunt arătaţi ca factori care au condus la instalarea nazismului în Germania şi la ridicarea altor partide de extremă dreaptă din Europa, care în opinia editorialiştilor, s-ar fi „descurcat bine” în ţări precum România sau Ungaria. De reţinut că autorii omit faptul că în 8
http://www.spiegel.de/international/europe/the-germans-have-learned-nothing-from-history-a-838429.html, accesat 12.05. 2014
78
Section – Political Sciences
GIDNI
România, extrema dreapta a fost insignifiantă electoral în anii crizei şi a obţinut rezultate notabile abia la sfârşitul anului 1937, în timp ce Ungaria era dominată de un regim autoritar de dreapta, revizionist şi revanşard încă de la încheierea primului război mondial. Mai are rost să menţionăm că Italia a inventat fascismul în absenţa unei crize economice, într-un stat învingător şi din cu totul alte motive decât ridicarea nazismului din Germania? Aceste fapte nu fac decât să dovedească faptul că o criză economică este insuficientă pentru a produce rezultate electorale solide pentru extremişti. De altfel, extremismul interbelic a fost generat de mixtura dintre tranziţia spre modernitate şi efectele Primului Război Mondial, precum şi apropierea celui de-al doilea. Rezultă de aici că Marea Depresiune a jucat un rol minor în această afacere şi doar în puţine cazuri, cel al Germaniei fiind de referinţă, putem să îl luăm în considerare ca fiind un factor major. Continuând lectura, regăsim faimosul dicton care face referire la repetarea istoriei. Ca să fie clar, istoria nu se repetă, iar dacă unele evenimente similare pot avea efecte similare, asta e o cu totul şi cu totul altă poveste. În încheierea articolului, cei doi editori mai atrag atenţia asupra faptului că liderii politici actuali sunt pe punctul de a repeta istoria.9 Aceste veritabile profeţii nu au darul de a realiza un lucru pozitiv, întrucât induc în societate o presiune care nu este necesară. Spaima nazismului nu trebuie înviată de fiecare dată când capitalismul dă semne de slăbiciune, întrucât rezultatul este departe de a fi fructuos. Rolul acestor tipuri de articole din mass-media, reprezintă mai degrabă un protest la adresa politicii de austeritate promovată de Uniunea Europeană decât o analiză cel puţin serioasă la riscurile presupuse de criza economică. În media românească, teoria resurgenţei extremismului de dreapta a fost prezentată în cel puţin 3 maniere. În primul rând, se poate constata o reţetă copiată după modelul occidental, similar articolului din publicaţia germană prezentată mai sus. În cel de-al doilea rând, putem observa o reacţie a editorialiştilor naţionalişti români, care trag un semnal de alarmă în legătură cu ridicarea extremismului de dreapta din Ungaria şi pericolele care ar decurge de aici pentru unitatea României10. Situaţia aceasta ar putea părea paradoxală, dar ne arată că retorica extremistă, în estul Europei, nu s-a schimbat deloc în ultimul secol, relevând totodată faptul că nu există o unitate în ceea ce priveşte extremismul de dreapta din Europa. În ultimul şi cel de-al treilea rând, vocile din stânga spectrului ideologic atrag şi ele atenţia asupra câştigurilor politice ale extremei drepte. Sub titlul Extrema dreaptă profită de criză,11Critic Atac ne oferă o versiune proprie asupra ridicării extremei drepte, făcând apel la bibliografia academică. Citând o lucrare veche de jumătate de secol a lui Robert Paxton despre fascism, autorul articolului preia o frază scurtă care spune sec: “în vremuri de criză economică, democraţia este în pericol.” Astfel, această idee este neargumentată, iar autorul nu explică de unde ar veni pericolul. Remarcăm şi în cazurile autohtone o retorică similară cu presa occidentală, dar scrisă pe de poziţii variate. Poate cele mai nepotrivite astfel de intervenţii vin din partea politicienilor. Fostul premier italian Enrico Letta a declarat la începutul anului trecut situaţia economică hrăneşte 9
http://www.spiegel.de/international/europe/the-germans-have-learned-nothing-from-history-a-838429-2.html, accesat 13.05.2014 10 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/extremismul-europa-secolului-xxi-pericolul-reveniriianilor-30, accesat 13.05.2014 11 http://www.criticatac.ro/16084/extrema-dreapt-profit-de-criz/, accesat 13.05.2014
79
Section – Political Sciences
GIDNI
“forţele extremismului, urii şi intoleranţei în Italia”12. Declaraţia, corectă de altminteri, a fost remisă presei în scop electoral evident, folosindu-se de nemulţumirile populaţiei direcţionate spre conducerea Italiei, pentru a lovi în partidele care i s-ar fi opus în alegerile disputate în februarie 2013. Am numit astfel de declaraţii nepotriviteîntrucât ele nu au în mod evident menirea de trage un semnal de alarmă împotriva extremismului ci sunt făcute cu scopul de a încuraja populaţia să voteze cu partidele mainstream, chiar dacă soluţiile acestora nu sunt atrăgătoare pentru electori. De altfel, soluţiile practice oferite de partidele de la guvernare din Europa lipsesc aproape cu desăvârşire. Excepţie face aici Grecia, unde sistemul judiciar duce o luptă pentru interzicerea parlamentarilor partidului Zori de Aur implicaţi în diverse activităţi extremiste.13 Şi totuşi, criza nu a readus extremismul la scară mare în Europa. Poate doar a ajutat la ştergerea prafului de pe el, în timp ce pe alocuri a dus la câteva procente în plus. Cel mai mare succes electoral al vreunui partid de extremă dreaptă din Uniunea Europeană s-a produs în 1999 în Austria, într-un climat economic mult mai bun decât cel din ultimii ani. Anterior anilor crizei economice, Europa a cunoscut extremismul în două feluri. În primul rând notăm existenţa unui extremism vest-european, pe alocuri violent (Irlanda de Nord sau Ţara Bascilor) sau intolerant (Franţa sau Olanda). În cel de-al doilea rând, Uniunea Europeană a făcut cunoştinţă cu noi formaţiuni politice extremiste odată cu integrarea în Uniune a mai multor state est-europene (Bulgaria sau Ungaria fiind singurele cazuri notabile). Aşadar, fenomenul a existat şi înainte de criză în Europa democratică. De remarcat este faptul că regimurile politice democratice au rezistat ”asalturilor” extremiste14, şi trebuie subliniat că aceste partide au profitat de climatul economic, modelându-şi discursul politic într-o retorică anti-sistem şi anti-UE pentru a-şi mări bazinul electoral. În cele ce urmează vom trece în revistă situaţia partidelor de extremă dreaptă şi stângă şi efectele pe care le-a avut criza asupra scorurilor electorale obţinute de către acestea. Trebuie subliniat faptul că este necesar să facem o distincţie clară, când analizăm spectrul extremismului politic continental, între extremismul din statele Occidentale (dezvoltate economic) şi cel Central şi Est-European. În vestul Europei marii câştigători ai crizei au fost euroscepticii moderaţi şi nicidecum partidele extremiste (deşi parţial eurosceptice şi ele). În Portugalia extremismul politic este reprezentat doar de comunişti. Criza nu a produs modificări semnificative, putând doar semnala o urcare a Blocului de Stânga de la 5 procente la 9 procente în alegerile din 2009, pentru a reveni ulterior de unde a plecat15. În Spania notăm doar existenţa unui partid catalan care militează pentru independenţă ca fiind beneficiarul crizei. Însă în acest caz nu avem de-a face cu extremism de dreapta sau de stânga ci cu o mişcare naţionalistă. Pe perioada crizei, Partidul Convergenţă şi Uniune s-a ridicat de la 1% la 4%16, acest lucru petrecându-se într-unul din cele mai greu încercate state de criză. În Franţa, naţionalismul a avut cel mai mult de câştigat în materie de imagine şi procente. Frontul Naţional, partidul condus de Jean Marine Le Pen a urcat de la 10 procente în 12
Associated Press, English Worldstream, 12/01/2013 http://www.aljazeera.com/news/europe/2014/05/greek-court-clears-golden-dawn-eu-vote201451253115538966.html accesat 13.05.2014 14 http://www.presseurop.eu/en/content/article/2444741-europe-isn-t-turning-extremist , accesat 13.05.2014 15 http://www.nsd.uib.no/european_election_database/country/portugal/ , accesat 13.05.2014 16 http://www.nsd.uib.no/european_election_database/country/spain/parliamentary_elections.html, accesat 13.05.2014 13
80
Section – Political Sciences
GIDNI
2007 la 17,9% în 201217, înregistrând totodată rezultate notabile în ultimele alegeri municipale, candidaţii frontului câştigând 14 municipalităţi, o premieră în istoria acestui partid.18Cu toate că media europeană a trăit într-o stare de frenezie, posibilitatea ca Frontul Naţional să câştige o notorietate sporită, clamând că extremismul este la putere în Franţa, în fapt, acest partid are puţine în comun cu fascismul, deci cu extremismul politic în ansamblul lui. Partidul lui Marine Le Pen nu militează pentru demantelarea sistemului politic democratic, nu vizează un sistem corporatist economic şi nu doreşte o ordine socială dictată de Darwinismul social. Acest partid ne arată foarte bine modul în care a evoluat o parte a extremei drepte europene, adoptând o abordare centristă.19 Marea Britanie se face remarcată la capitolul euroscepticism, unde notăm creşterea puternică a Partidului pentru Independenţa Marii Britanii. Promovând o retorică anti-UE şi militând în favoarea ieşirii din Uniune, acest partid performă foarte bine în alegerile europarlamentare unde a obţinut 16% din voturi fiind al doilea după conservatori. Cu toate acestea, în alegerile legislative interne, PIMB nu a reuşit să obţină mai mult de 3 procente20. Trebuie să precizăm faptul că nu trebuie să surprindă reuşita acestui partid populist eurosceptic, într-un stat care întotdeauna şi-a manifestat reticenţa vizavi de UE, indiferent de culoarea premierului. Olanda a înregistrat cel mai mare succes al unui partid de extremă dreaptă. Partidul pentru Libertate condus de emblematicul Geert Wilders, a înregistrat una dintre cele mai spectaculoase creşteri electorale pe perioada crizei, câştigând aproape 10 procente pe perioada crizei. Euforia din jurul acestuia a scăzut, astfel că la alegerile din 2012 a înregistrat o repoziţionare la 10% faţă de cele 15% comparativ cu alegerile legislative din 2010. Frontul Naţional, Partidul pentru Independenţa Marii Britanii şi partidul lui Wilders sunt campioanele populismului european. Succesul lor este datorat accentului pus în faţa electoratului pe oprirea imigraţiei ilegale sau chiar a imigraţiei ca întreg. Se pare că aceasta este singura reţetă de succes pentru partidele de extremă dreaptă sau naţionaliste din vestul Europei. Retorica tipică naţionalistă se pare că nu mai funcţionează în acest spaţiu (în opoziţie cu situaţia din estul continentului). Germania nu se confruntă la rândul ei cu probleme în domeniul extremelor politice. Societatea germană continuă să respingă la urne soluţiile radicale, astfel că, cu excepţia notabilă a stângii comuniste care se menţine sub 8 procente, nu putem vorbi de radicalism politic îngrijorător. Dacă în domeniul politic Germania stă bine, în sfera socială se prefigurează o potenţială situaţie îngrijorătoare. În ultimii ani, opinia publică germană asistă la ridicarea unui curent islamofob, condus de membri ai partidelor de extremă dreaptă. Acest lucru nu ar trebui să surprindă, asta dacă e să ne luăm după modul în care islamul a fost perceput în perioada post 11 septembrie, sau dacă luăm în considerare faptul că 56% dintre germani au o părere proastă despre această religie, considerând-o a fi arhaică şi incapabilă de
17
http://www.nsd.uib.no/european_election_database/country/france/presidential_elections.html, accesat 13.05.2014 18 http://www.rfi.ro/stiri-politica-48703-stanga-franceza-pamant-alegerile-municipale, accesat 13.15.2014 19 Aniruddh Mohan, The Breakthrough of Neo-Fascism in Europe: A Case of Mistaken Identity, Foreign Policy Journal, 22 aprilie, 2014, pp. 9-10 20 http://www.nsd.uib.no/european_election_database/country/uk/european_parliament_elections.html, accesat 13.05.2014
81
Section – Political Sciences
GIDNI
adaptare la normele societăţii moderne.21 De altfel, cei peste 4 milioane de musulmani de pe teritoriul Germaniei, par a fi în mijlocul unei societăţi Occidentale tot mai reticentă în ceea ce priveşte imigraţia sau prezenţa musulmanilor în acest spaţiu. Extrema dreaptă europeană veritabilă, în sensul aderenţei la trecutul politic extremist interbelic, se regăseşte în Europa Centrală şi de Est. Ungaria, Bulgaria şi Grecia sunt exemplele cele mai bune. Extrema dreaptă a urcat în procente constant la ultimele alegeri, în urma unei poziţionări anti-europene, împotriva clasei politice actuale, anti-rroma sau antisemite. Jobbik, Ataka şi Zori de Aur, ultimul trecând printr-un sinuos proces de interzicere în Grecia, sunt partidele care pot produce fiori pe scena politică est-europeană. Deşi aceste state au fost printre cele mai greu încercate, partidele politice mainstream şi-au păstrat, deşi diminuate, procentele. Situaţia României este oarecum particulară pentru această regiune. Extremismul politic, fie el de stânga, fie de dreapta lipseşte cu desăvârşiredin Parlament. Deşi există o serie de partide sau grupări informale de extremă dreaptă şi stângă, acestea nu contează practic pentru lupta politică. Cu toate acestea, recent, preşedintele Traian Băsescu a atras la rândul lui atenţia că 'după ce Europa a trecut prin drama Holocaustului, astăzi, pe fondul unei crizei economice prelungite, vedem că extremismul de stânga şi de dreapta, neofascismul, prind iarăşi rădăcini în Europa'.22 Declaraţia vine pe fondul unei întâlniri cu reprezentanţi de vârf ai comunităţii evreieşti, însă preşedintele ar fi trebuit să se limiteze la a semnala pericolul ridicării sentimentului antisemit din Europa, lucru care a devenit o problemă importantă în Europa Centrală, şi nu la a face remarci incorecte privind situaţia neofascismului în Europa. Ultimii 10 ani au adus în România o schimbare în ceea ce priveşte evoluţia eşichierului politic. În mare vogă în anii 1990, naţionalismul şi extremismul de dreapta s-au dezintegrat treptat în timpul guvernării Adrian Năstase. Motivul pentru care am asistat la acest fenomen este procesul de aderare al României la structurile euro-atlantice, în special la Uniunea Europeană. Aderarea a presupus în principal adoptarea unui sistem de valori politice democratice, fapt ce a dus la disoluţia grupărilor extremiste. Boom-ul economic din preajma aderării a dus la un sentiment de mulţumire a populaţiei vizavi de traseul European pe care s-a încadrat România. Acest lucru a permis ca unele probleme economice ale ţării, în special şomajul, să fie evitat de către exodul masiv al muncitorilor români pe piaţa europeană a muncii. În absenţa unui procentaj masiv al şomajului, extremismul nu a putut prospera, aşa cum o făcuse în anii 1990. Adoptarea modelului politic Occidental este aşadar motivul pentru care România nu se confruntă astăzi cu o serioasă problemă a extremismului. În Ungaria, pe fondul crizei şi a deviaţiei spre naţionalism a partidului de la guvernare, populaţia a devenit mai receptivă la mesajele politice extreme, explicându-se astfel scorurile electorale impresionante ale Jobbikului. Câtă vreme clasa politică românească se va feri să recurgă la o retorică solidă opusă valorilor Occidentale, pericolul extremismului va rămâne scăzut în continuare.
21
http://www.spiegel.de/international/germany/islamophobic-hate-groups-become-more-prominent-in-germanya-956801.html, accesat 14.05.2014 22 http://www.mediafax.ro/politic/basescu-extremismul-de-stanga-si-cel-de-dreapta-prind-iarasi-radacini-ineuropa-pe-fondul-crizei-12243355, accesat 14.05.2014
82
Section – Political Sciences
GIDNI
Fără îndoială, cei care suferă din cauza unei crize economice sunt mai sensibili în faţa mesajelor extremiste şi intolerante, iar transmiterea acestor mesaje este favorizată şi eficientizată în interiorul societăţilor care ridică libertatea de exprimare la rang de drept infailibil.23Acest lucru este valid în cazul statelor est-europene care au trecut printr-un proces de tranziţie de la o lume închisă, totalitară, abrupt în mijlocul experienţei Occidentale Pe perioada crizei economice, era de aşteptat, ca peste tot în Europa, să se producă un reviriment al extremei drepte. Acesta nu s-a produs. În schimb a apărut o situaţie similară cu Italia. Pe fondul nemulţumirii populare vizavi de clasa politică, sentiment care s-a exacerbat în ultimii ani, remarcăm ridicarea şi căderea excepţională a unei grave forme de demagogie şi populism intrat din sfera media în cea politică. Rezultatul impresionant al Partidului Poporului Dan Diaconescu, într-o manieră similară cu cea a lui Beppe Grillo din Italia, ne arată că există o categorie socială de electori susceptibilă să îţi arunce votul celui mai impresionant mincinos dintre candidaţi. Acest fapt trebuie să constituie un motiv de îngrijorare pentru politicienii partidelor mainstream româneşti, în legătură cu pericolul populismului radical. Această categorie, deşi este o formă extremă de politică (a se citi acaparare de voturi), diferă de clasicele forme de extremism, fie de dreapta fie de stânga, fiind de altfel şi imposibil de plasat pe spectrul politic. Disoluţia rapidă a partidului după alegerile din 2012, când PPDD a rămas cu doar o mână din candidaţii trimişi în Parlament, ne relevă faptul că acest partid nu a fost decât un experiment care şi-a arătat limitele din lipsa unei culturi politice elementare a partidului. De altfel, reuşita acestui tip de populism trebuie pusă pe seama unei lipse crase de cultură politică a unei bune părţi a electoratului românesc care nu reuşeşte să distingă între minciună şi adevăr în ceea ce privesc promisiunile electorale. Prăbuşirea acestui partid ne arată că populismul nu se dovedeşte a fi viabil pe termen lung. Populaţia, într-un final, va cere îndeplinirea promisiunilor populiste şi iresponsabile, dând la o parte pe cei care au oferit (vândut, demagogie) o soluţie economică uşoară.24 Europa nu a căzut în greşeala repetării istoriei pentru că nu a fost cazul. Situaţia politică interbelică a fost una unică şi va rămâne în continuare. Deşi severă, criza economică din ultimii ani nu a fost însoţită de alte elemente care ar favoriza extremismul. De altfel, este evident că în puţine cazuri, Europa a cunoscut o recrudescenţă a extremismului de dreapta. În majoritatea statelor europene, euroscepticismul şi nu extremismul politic a câştigat capital electoral, iar aceste două curente nu trebuie confundate. Criza nu a produs rezultate pentru extremişti pentru că această teorie este greşită, şi nu pentru că partidele ultranaţionaliste sau comuniste nu beneficiază de câteva procente în plus de pe urma unei situaţii economice degradate, ci pentru că acest lucru trebuie să fie parte a unui context mai larg, pentru a vorbi într-adevăr de situaţia în care astfel de partide se ridică. Fără alţi factori precum corupţia, lipsa unei culturi politice a societăţii, situaţia politică internaţională, sau pericolul unui conflict, criza economică, de una singură, nu creează condiţii suficiente pentru reapariţia extremismului.
Robert Kushen, „Seeds of extremism”, în Index on Censorship, vol. 42, nr. 1, 2013, pp. 44-47 Janos Kornaiîntr-un interviupentrupublicaţia CAIJING, februarie 2010, în http://www.kornaijanos.hu/Kornai%20Caijing-interview%202010.pdf , accesat la data de 3.04.2014 23 24
83
Section – Political Sciences
GIDNI
BIBLIOGRAFIE: Surse edite: Aniruddh Mohan, The Breakthrough of Neo-Fascism in Europe: A Case of Mistaken Identity, Foreign Policy Journal, 22 aprilie, 2014; Brückner, Markus şi Hans P Grüner, Economic Growth and the Rise of Political Extremism: Theory and Evidence, CEPR Discussion Paper 7723; Friedman, Benjamin (2005), The Moral Consequences of Economic Growth, Editura Knopf, New York, 2005; Robert Kushen, „Seeds of extremism”, în Index on Censorship, vol. 42, nr. 1, 2013; Rueschemeyer, D., Stephens, E. H., Capitalist development and democracy. Cambridge, Marea Britanie. Resurse internet: http://www.cfr.org/democratization/relationship-between-democracy-developmentimplications-policy/p5778 http://www.nsd.uib.no/ European Elections database http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.KD.ZG?page=3 http://www.spiegel.de/international/europe/the-germans-have-learned-nothing-from-history-a838429.html http://www.spiegel.de/international/germany/islamophobic-hate-groups-become-moreprominent-in-germany-a-956801.html http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/extremismul-europa-secolului-xxipericolul-revenirii-anilor-30 http://www.criticatac.ro/16084/extrema-dreapt-profit-de-criz/ http://www.aljazeera.com/news/europe/2014/05/greek-court-clears-golden-dawn-eu-vote201451253115538966.html http://www.presseurop.eu/en/content/article/2444741-europe-isn-t-turning-extremist http://www.rfi.ro/stiri-politica-48703-stanga-franceza-pamant-alegerile-municipale http://www.mediafax.ro/politic/basescu-extremismul-de-stanga-si-cel-de-dreapta-prind-iarasiradacini-in-europa-pe-fondul-crizei-12243355
84
Section – Political Sciences
GIDNI
ASPECTS REGARDING THE MAJOR THREATS TO BIOLOGICAL DIVERSITY Eugen Constantin, Assist. Prof., PhD, ”Spiru Haret” University of Brașov
Abstract: Contemporany preoccupations that involve stopping the biodiversity destruction are justified by the highly increased rate of biodiversity loss, explained by the fact that most of its categories and components are nowadays in a real danger of extinction. Unanimously recognized is the fact that the strongest impact on eco systemic biodiversity is generated by the destruction of habitats from all life environments. During several international or communitarian conferences, specialists got to the conclusion that the transition towards a sustainable development must be made firstly by using the definitions and concepts of the domain, by implementing them practically, in the process of taking active measures, materialized trough elaboration of new judicial, administrative, financial and economic instruments. Keywords: biodiversity, extinctions, natural habitatas, genofond, species.
Alături de marile probleme ale societăţii contemporane, criza ecologică din timpurile noastre reprezintă una dintre problemele globale care încă aşteaptă o rezolvare în speranţa de a satisface interesele generaţiilor viitoare. Trebuie să ţinem cont de faptul că, printre efectele sale, „erodarea biodiversităţii” este deja un fapt demonstrat şi deosebit de des întâlnit. Despăduririle masive din toate regiunile (mai ales cele din regiunile tropicale!!!), supraexploatarea terenurilor agricole şi a pajiştilor (însoţită de eroziuni ale solului deosebit de agresive şi de folosirea unor mari cantităţi de îngrăşăminte chimice şi de pesticide), deşertificarea continuă a unor mari suprafeţe, modificările climatice, creşterea suprafeţelor ocupate de construcţii şi căi de comunicaţie, industrializarea accelerată şi neprietenoasă faţă de mediu, eliminarea necontrolată de produşi (noxe) în aer, ape şi sol, precum şi explozia demografică a societăţii umane din ultimul timp, toate acestea au contribuit substanţial la apariţia crizei ecologice mondiale.1 Astfel putem afirma că această criză ecologică are la bază dereglarea relaţiilor dintre cele trei mari sisteme: Tehnosferă, Sociosferă şi Biosferă.2 Creşterea populaţiei umane, preucm şi cerinţele aferente legate de resursele naturale pe de o parte, şi dezvoltarea activităţilor tehnologice, industriale, agricole şi comerciale pe de alta, transformă Terra continuu şi modifică la un nivel profund ciclurile bio-geo-chimice. Aceste aspecte conduc în primul rând la importante deteriorări ale capitalului natural, deteriorări care culminează în mod direct cu pierderea diversităţii biologice din numeroase ecosisteme terestre şi acvatice. Aceste impacturi antropice sunt bine cunoscute şi destul de uşor cuantificabile. Toate aceste impacte negative pot acţiona sinergic, provoacând astfel, pe rând, modificări retroactive în funcţionarea biosferei determinând aşadar şi evoluţii climatice care pot conduce în mod indirect la degradarea sau pierderea ireversibilă a componentelor capitalului natural.3
1
Cristea V., Denaeyer S., (2004), De la biodiversitate la OMG-uri?, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, p. 15 Kassas M., (1987), The Three Systems and Mankind, Environmental Policy and Law, p. 17 3 Constantin E., (2011), Dezvoltarea durabilă şi protecţia biodiversităţii pe plan naţional şi internaţional, Ed. Psihomedia, Sibiu, p. 24 2
85
Section – Political Sciences
GIDNI
Printre factorii responsabili pentru eroziunea diversităţii biologice, cauzele esenţiale şi directe sunt presiunile demografice şi tehnologiile în dezvoltare semnificativă. Este nevoie de mai mult spaţiu pentru a adăposti şi a hrăni o populaţie mondială care a crescut dramatic: 2 miliarde locuitori în 1930, 4 miliarde în 1975 şi se preconizează să se atingă 8 miliarde sau mai mult până în 2020.4 Creşterea demografică reprezintă o problemă a întregii planete, dar în special a ţărilor tropicale, ecuatoriale, unde diversitatea biologică este mai mare decât în zonele temperate sau reci. Cert este faptul că distrugerea componentelor biodiversităţii implică reducerea opţiunilor viitoarelor generaţii ale populaţiei umane şi pune sub semn de întrebare viitorul societăţii umane. În astfel de cazuri nu mai putem discuta despre dezvoltare durabilă, despre o dezvoltare amronioasă pentru viitoarele generaţii ce ne vor urma. Cu privire la cele menţionate anterior, se poate afirma faptul că ameninţări precum distrugerea, degradarea, eroziunea, fragmentarea habitatelor naturale, precum şi supraexploatarea resurselor naturale sunt aspecte secundare ce derivă din creşterea presiunii demografice a populaţiei precum şi a cerinţelor populaţiei umane. O altă ameninţare indirectă asupra diversităţii ecologice constă în următorul paradox: deşi natura generează pe de o parte anumite produse naturale, care mai târziu rezultă în bunuri, care la rândul lor asigură servicii, menţinând de asemenea şi procesele ecologice la nivel local, regional şi global, pe de cealaltă parte, este important de reţinut că protecţia şi conservarea naturii, a biodiversităţii implică costuri destul de ridicate, limitând astfel dezvoltarea economică. Preocupările actuale privind stoparea distrugerii naturii sunt justificate de rata deosebit de ridicată cu care aceasta este pierdută, categorii întregi de componente ale sale aflându-se fie într-un real pericol de extincţie, fie deja au dispărut5. Biodiversitatea se află într-un pericol fără precedent datorită presiunii antropice. Speciile dispar cu o rată de peste 1.000 de ori mai mare decât rata naturală, în condiţiile în care se estimează că au fost descrise mai puţin de 10% dintre speciile care există în mod real pe Terra. Dispariţia speciilor reprezintă un proces deosebit de controversat în ultima vreme. Mulţi specialişti vorbesc de un proces normal, care a existat mereu de-a lungul istoriei planetei noastre. Este totuşi important de reţinut caracterul alarmant al acestui proces, în zilele noastre- de exemplu în timp ce în mod natural rata de extincţie6 era de aproximativ o specie la fiecare 4 ani, în prezent rata a fost estimată ca fiind de 1-2 specii pe zi ca medie la nivel global. Predicţiile ratelor de extincţie bazate pe pierderea habitatelor variază considerabil din cauza faptului că fiecare grup de specii şi fiecare areal geografic au o relaţie specie-areal caracteristică. Astfel, ratele de extincţie cele mai ridicate se întâlnesc, de exemplu, în cazul insulelor- aici, au avut loc cele mai importante fenomene de extincţie a păsărilor, mamiferelor şi reptilelor. Mai mult de 80% dintre speciile endemice din insulele oceanice sunt extincte sau www.globalchange.umich.edu- website al Universităţii Michigan dedicat schimbărilor la nivel global De exemplu, din România în ultimii ani au dispărut: Vulturul Bărbos, Gypaetus barbatus, Dropia, Foca de Marea Neagră, Elanul, Antilopa Saiga, Tarpanul, Calul Salbatic European, Colunul, Bobacul, Marmota de stepă, Marmota bobak, Brebul, Castorul European, Castor fiber, Bourul, Bos primigenius, Zăganul, Măgarul Sălbatic Mongol, Equus hemionus hemionus, etc. 6 Termenul „extinct” are mai multe nuanţe şi explică mai multe fenomene, în funcţie de context. O specie poate fi considerată extinctă atunci când nici un reprezentant al speciei respective nu mai poate fi întâlnit în nici un loc de pe Terra. Dacă indivizii speciei au rămas în viaţă doar în captivitate sau în alte locuri controlate de oameni atunci se poate vorbi de o specie care este extinctă în sălbăticie 4 5
86
Section – Political Sciences
GIDNI
în pericol de a deveni extincte.7 Speciile din insule sunt mult mai vulnerabile deoarece multe dintre ele sunt endemice pentru una sau câteva insule şi au în acest caz una sau doar câteva populaţii de dimensiuni mai reduse. Totuşi, ratele mari de extincţie întâlnite în insule se datorează şi faptului că aceste teritorii sunt mai bine studiate- existând teritorii şi areale favorbaile, nu foarte extinse, mai uşor de studiat. Pe lângă cauzele naturale, fenomenul extincţiei, deosebit de răspândit, numeroase se datorează mai nou supraexploatării speciilor, supraexploatării, fragmentării şi deteriorării habitatelor naturale şi, nu în ultimul rând, poluării rezultate din activităţile antropice. Astfel tot mai multe specii de plante şi animale sunt în pericol, cu precădere în zonele insulare dar şi în ţările mediu şi foarte dezvoltate din punct de vedere tehnologic, economico-financiar etc. Atunci când mediul este degradat prin activităţi umane, numărul populaţiilor multor specii se reduce automat, unele dintre acestea devenind aşa cum am menţionat în rândurile de mai sus, extincte. Ecologii au observat că nu toate speciile au aceiaşi probabilitate de a deveni extincte, existând categorii de specii foarte vulnerabile, care au nevoie de o monitorizare şi protecţie atentă.8 Aceste categorii de specii mult mai vulnerabile la extincţie sunt următoarele: speciile din arealuri geografice mai restrânse, specii care au doar una sau câteva populaţii, specii cu populaţii mai mici, specii cu populaţii în declin, specii cu o densitate mică a populaţiei, speciile care nu deţin un mecanism de dispersie eficient, specii cu nişe ecologice specializate, specii care au nevoie de condiţii de mediu foarte stabile, specii care au nevoie de un habitat extins, speciile de animale de talie mare, specii cu migraţii sezoniere, specii cu o variabilitate genetică mică, specii care formează colonii permanente sau temporare şi specii care sunt vânate sau recoltate, specii care se află în apropierea unor zone contaminate sau deosebit de poluate, etc. Important este de menţionat că, de cele mai multe ori, o specie este mult mai predispusă către extincţie atunci când aceasta se regăseşte în mai multe categorii de vulnerabilitate dintre cele prezentate anterior. Creşterea numărului populaţiei umane este factorul principal răspunzător pentru pierderea diversităţii biologice, a diferitelor componente ale mediului. Prin utilizarea resurselor naturale oamenii transformă habitatele naturale în mod ireversibil, influentând viitorul pe planetă deosebit de negativ- acest impact negativ se accentuează de la an la an, în tot mai multe zone şi areale. Atunci când resursele naturale sunt utlizate ineficient, sau supraexploatate- apare de asemenea, o cauză majoră a declinului diversităţii biologice.9 În multe ţări există o distribuţie deosebit de inegală a bunurilor, un procent mic din populaţia umană deţinând majoritatea resurselor. Astfel, populaţia umană care locuieşte în medii rurale, este practic împinsă să distrugă comunităţile biologice- prin acţiuni precum: vânat, exploatat specii aflate în pragul extincţiei, pescuit, etc- fiind prea săraci şi lipsiţi de resurse şi terenuri proprii, fără locuri de muncă, fără posibilităţi de a supravieţui altfel.
A se vedea detalii pe www.unep-wcmc.org- site-ul web oficial al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, Centrul Mondial pentru Monitorizarea Conservării; 8 Primack R., Pătroescu M., Rozylowicz L., Iojă C., (2002), Conservarea diversităţii biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti; p. 30-60 9 Primack R., Pătroescu M., Rozylowicz L., Iojă C., (2002), p. 40. 7
87
Section – Political Sciences
GIDNI
În zilele noastre, specialiştii din domeniu subliniază prin diverse studii fenomenul de extincţie sau declinul unor specii, dar fac acest lucru fără a aduce referiri la scăderea adevărată a biodiversităţii, precum şi la adevărata semnificaţie pentru capitalul natural al umanităţii şi anume extincţia populaţiilor biodiversităţii. Extincţia populaţiilor reprezintă un indicator al pierderii capitalului natural comparativ cu extincţia speciilor, deoarece dispariţia populaţiilor semnifică etapa premergătoare pentru extincţia speciilor. Protejarea şi conservarea suprafeţelor şi calităţii ecosistemelor de pădure şi a celor acvatice sunt condiţii esenţiale menţinerii vieţii pe Terra- dacă populaţiile în timp dispar, după care şi speciile, viaţa pe pământ este în pericol, pericol care se adresează inclusiv speciei umane. Acţiunile umane asupra speciilor şi a habitatelor naturale de pe Terra sunt diverse, dar în principiu se rezumă la următoarele: distrugerea de habitate, fragmentarea, eroziunea şi degradarea habitatelor (prin poluare, introducere de noi specii, răspândire de boli, etc.), supraexploatarea multor specii vegetale şi animale, precum şi a biotopurilor acestora, experimentarea ilegală (dar şi legală) asupra anumitor specii, etc. Cel mai mare impact dintre toate acestea, îl are distrugerea de habitate. S-a constatat astfel că efectul distrugerii este unul neselectiv, practic sunt distruse specii diferite de pe un anumit areal. Impactul poate fi unul diferit, în funcţie şi de capacitatea de suport, de rezistenţă, diferită, a speciilor din ecosistem precum şi de poziţia acestora în cadrul sistemului ecologic, în special poziţionarea acestora în cadrul reţelei interne a ecosistemului (ex: poziţia în cadrul reţelei trofice). Distrugerea habitatului, se poate realiza prin: exploatărilor forestiere (defrişări), extinderea terenurilor cultivate, urbanizare, mineriti, poluarea mediului (care poate fi locală- de exumplu: tăierea unor copaci pentru lemne de foc sau pentru agricultura itinerantă, sau extinsă pe suprafaţă mare- defrişări totale de păduri în scopuri comerciale dar nu numai), etc.10 De exemplu, pădurile din zonele temperate ocupă suprafeţe din ce în ce mai restrânsecauzele se rezumă la interesul oamenilor pentru extinderea suprafeţelor agricole şi de păşunat precum şi pentru exploatarea din ce în ce mai intensă de masă lemnoasă, bineînţeles în scopuri comerciale. De asemenea, în zona mediteraneeană pădurile originare au dispărut în timp, ele fiind înlocuite pe suprafeţe întinse de o vegetaţie de tufărişuri cu spini şi arbuşti numită maquis- formă de vegetaţie care rămâne mereu verde. De asemenea, habitatele acvatice au o deosebită importanţă nu numai pentru ompentru satisfacerea nevoilor privind apa potabilă, irigaţii, hidroenergie etc., ci şi pentru diverse specii, acestea reprezentând mediul de viaţă pentru specii de peşti, păsări, nevertebrate acvatice şi alte organisme. Extinderea suprafeţelor agricole şi utilizarea masivă a îngrăşămintelor în apropierea apelor- lacurilor,râurilor etc., au dus la creşterea concentraţiei de nutrienţi şi substanţe toxice din apă- poluarea accentuându-se de la an la an. Acest lucru a determinat în timp o scădere drastică a concentraţiei de oxigen din apă, fapt care la rândusl său a dus la dispariţia multora dintre speciile de peşti existente pe planetă. În ceea ce priveşte extinderea păşunatului (dar şi păşunatul intensiv) sau a terenurilor agricole- aceste acţiuni au dus la fragmentarea pădurilor, a savanelor, a stepelor. În ultimii ani această fragmentare s-a datorat construcţiei de infrastructură rutieră, feroviară, a canalelor de dren sau irigaţie, liniilor de înaltă tensiune, diguri etc. Efectele acestei acţiuni sunt multiple, 10
Constantin, E., (2011), p.24-43
88
Section – Political Sciences
GIDNI
ele afectând microclimatul zonal, condiţiile climatice generale, compoziţia spectrului de specii, conducând astfel la noi presiuni de selecţie şi, în ultimă instanţă, la modificarea genofondurilor populaţionale.11 Efectul marginal este de asemenea accentuat de fragmentarea habitatelor. În fragmentele de habitat, condiţiile de mediu bio-climaterice sunt diferite faţă de zonele de margine în privinţa variaţiilor de lumină, temperatură, umiditate, a curenţilor de aer, prădătorilor etc. Datorită mozaicului de biotopuri pe care le conţin, zonele marginale (de ecoton- practic zonele de tranziţie dintre două areale ecologice diferite) adăpostesc o faună şi floră specifică, diferită de cea a ecosistemului iniţial. Efectul marginal intensifică relaţiile de prădătorism şi competiţie din cadrul ecosistemului. Prin construcţiile epocii moderne, în special cele de infrastructură rutieră şi feroviară, aşa cum menţionam anterior, apar efecte şi asupra ecosistemelor acvatice- nu numai terestre, prin creşterea proceselor de eroziune, prin modificarea nivelului calitativ al apei, etc. Metalele grele care se regăsesc cu precădere în benzine, uleiuri şi resturi de anvelope ale maşinilor se dispersează în habitatele învecinate locurilor de depozitare şi eliminare, generând efecte ecotoxicologice grave imobilizând astfel absorbţia nutrienţilor şi blocând de asemenea şi metabolismul natural. De asemenea, degradarea habitatelor se poate produce în urma poluării acestora prin desfăşurarea de diverse activităţi antropice. Poluarea este una dintre principalele căi de degradare a ecosistemelor de pretutudineni. Poluarea semnifică o modificare mai mult sau mai puţin dăunătoare pentru om şi pentru speciile din arealele naturale dar şi artificiale, fiind un rezultat al introducerii în mediu a poluanţilor care reprezintă deşeuri ale activităţii umane. Poluanţii pot fi de mai multe tipuri: substanţe chimice (pesticide, ţiţei, metale, gaze, substanţe organice etc.), factori fizici (căldură, zgomot, radiaţii ionizante etc.) sau biologici (germeni patologici). Fiind o consecinţă a activităţii umane, poluarea creşte (atât ca intensificare, cât şi ca, complexitate) datorită creşterii numerice a populaţiei umane şi a necesităţilor acesteia, în mod exponenţial, fiind în relaţie directă cu factorii generatori. Omenirea este de asemenea, profund îngrijorată şi afectată, de deteriorările care pot apărea în echilibrul natural al ecosistemelor, prin accentuarea efectului de seră la nivel global sau prin afectarea păturii protectoare de ozon. Există chiar şi un pericol, reprezentat de transformarea teritoriilor unor ţări in curs de dezvoltare sau in tranziţie in platforme de depozitare a deşeurilor poluante. Globalizarea a adăugat noi dimensiuni acestor provocăripractic, rapida integrare a pieţelor, mobilitatea capitalului şi creşterile semnificative cu privire la fluxul de investiţii din întreaga lume au deschis noi provocări dar şi noi oportunităţi în ceea ce priveşte atingerea conceptului de dezvoltare durabilă. Dar beneficiile şi costurile globalizării sunt inegal distribuite, din păcate, ţările in curs de dezvoltare înfruntând dificultăţi speciale in rezolvarea acestor provocări. Conştientizarea caracterului limitat al resurselor naturale, de către om, precum şi efectele deosebit de nocive ale poluărilor rezultate din producţia de bunuri şi consumul acestora a făcut necesară adoptarea unor acţiuni publice coordonate pentru prevenirea şi combaterea poluării, formulându-se în acest sens politici speciale.
11
Coman, N., (2005), Ecologie umană, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, p. 38
89
Section – Political Sciences
GIDNI
În concluzie, putem afirma că majoritatea cazurilor de dispariţie a speciilor se datorează activităţilor umane, aşa că specialiştilor le revine datoria de a identifica acele activităţi umane care afectează stabilitatea populaţiei şi care determină extincţia speciilor. Doar în această situaţie se vor putea concepe programe de protecţie şi conservare viabile, în speranţa unei dezvoltări durabile eficiente. În zilele noastre, Uniunea Europeană este de părere că pierderea biodiversităţii reprezintă cea mai serioasă ameninţare, chiar mai importantă decât schimbarea climatică. Din acest motiv, în UE sunt deja în curs de desfăşurare mai multe acţiuni ce au ca obiectiv stoparea acestui fenomen. În urma acestor paşi, efectuaţi de Uniune, România, a trecut la un nivel superior în ceea ce priveşte relaţia cu Uniunea Europeană, în sensul că de la efortul de armonizare a legislaţiei naţionale cu aquisului comunitar treptat a trecut la implementarea legislaţiei de transpunere, făcând paşi concreţi spre protecţia şi conservarea mediului natural, aşa cum este el.
BIBLIOGRAFIE: Kassas M., 1987, The Three Systems and Mankind, Environmental Policy and Law Coman, N., 2005, Ecologie umană, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca Constantin E., 2011, Dezvoltarea durabilă şi protecţia biodiversităţii pe plan naţional şi internaţional, Ed. Psihomedia, Sibiu Cristea V., Denaeyer S., 2004, De la biodiversitate la OMG-uri?, Ed. Eikon, Cluj-Napoca Primack R., Pătroescu M., Rozylowicz L., Iojă C., 2002, Conservarea diversităţii biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti www.globalchange.umich.edu- website al Universităţii Michigan dedicat schimbărilor la nivel global www.unep-wcmc.org- site-ul web oficial al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, Centrul Mondial pentru Monitorizarea Conservării
90
Section – Political Sciences
GIDNI
LOCATION, DISLOCATION AND RE-LOCATION: INTERCULTURAL AND INTERNATIONAL COMMUNICATION ACROSS POLITICAL AND ECONOMIC BORDERS1 Carmen Andraş, Scientific Researcher, PhD., “Gheorghe Şincai” Institute for Social Sciences and the Humanities, Târgu Mureş
Abstract: The paper focuses on significant interpretations of the border concept in the interdisciplinary framework of border, travel and cultural studies, with reference to a particular case of a Transylvanian’s migration to the United States in the first decades of the 20 th century. The theoretical foundation of the paper lies in the definition of: porosity as a main characteristic of border (Emmanuel Brunet-Jailly, Bruno Dupeyron, “Borders, Borderlands, and Porosity”, 2007); Zygmunt Bauman’s concept of “fluid modernity” adapted to border analysis to scrutinize their shift of significance from “solid” markers of difference to “fluid” symbols of unity and communication (Zygmunt Bauman, Liquid Modernity, 2006). In connection to the concept of border, I will further define the concepts of location, dis-location and re-location in the specific situation of the travel and migration across international borders, which reflect a characteristic of modernity: the individual’s freedom of mobility beyond political borders initially meant to separate people and nations. I will apply the above mentioned concepts and methodologies to outline the stages of political, economic, cultural and identity border crossing in Ioan Blendea’s case (Din Ardeal in America. 35 de ani in Statele Unite/From Transylvania to America. 35 Years in the United States, published at Sibiu in 1945). He is a representative of a noteworthy phenomenon in Transylvania’s cultural, social and economic history: the migration of a large part of the rural population to the United States at the crossing of the 19- 20th centuries. The principal reason for this voluntary dis-placement (dis-location) was economic: it was the American mirage of prosperity in an era of industrial development and establishment of the bourgeois ideals of wealth, which attracted the Transylvanian villagers. Their place of birth was an almost pre-modern society, still suffocated between the borders of a dying empire. Temporally, Transylvania symbolized the past; spatially, it represented the place of birth, family and traditions. America was instead the place of future emancipation and fortune. However well adapted to a new American identity pattern, their dream was to come back to their original place and bring along their fortune for the benefit of their families. It was thus the story of an original location, followed by a process of dis-location and a final re-location, all due to the “fluidity” of a promising modernity. Keywords: borders, migration, travel, intercultural mobility, dis-location, re-location.
Contextual Preliminaries The Europeans have always been fascinated by America, as Romanian poet Ştefan Aug. Doinaş observes. Nevertheless, this fascination has nothing to do with exoticism. It does not imply the reaction toward Otherness and absolute difference, “a problem of rejection or assimilation;” it is the Other within us, which defines us by the contrast of its superiority At the turn of the 20th century, thousands of Europeans, with “a practical spirit and the vocation of adventure”, were attracted by this “fabulous Eldorado”, in search of gold and immediate fortunes.2 The Transylvanians were also searching for prosperity in America, but mostly gained through assiduous work perseverance and tenacity. It was the beginning of the 20th 1
This paper was supported by UEFISCDI, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011. Ştefan Aug. Doinaş,“Fascinaţia Americii”, Secolul 20, 7-8-9, 1999, pp. 6-8. In what follows, the quotations from Romanian texts are in my English translation (C.A.). 2
91
Section – Political Sciences
GIDNI
century that inaugurated a significant influx of Romanians in the United States. Romanian historian Lucian Boia records a number of 137,000 Romanians who followed the American dream by 1920. Among them, “the overwhelming majority” was represented by the Transylvanians.3 Historian Mary Leuca refers to them as part of the “new immigration wave”, between 1881 and 1914, when she mentions a number of 134,253 Romanian emigrants coming from Transylvania and the Banat to the USA.4 According to Romanian researchers Gabriel-Viorel Gârdan and Marius Eppel, the “new immigration wave”, which “includes ethnical groups from Eastern and Central Europe”, was “different from what the American authorities called the old immigration that had come from the Western and Northern Europe and had reached its peak before the Civil War (1861-1865).”5 The Romanian emigrants to America were largely peasants, who could not lead a decent life based on their income and whose rights were defied by the Hungarian government, both from the national and the political-economic points of view. What exactly drove them to the remote shores of the New World? First and foremost, in Aurel Sasu’s opinion, the main reasons were “poverty, national oppression, the lack of political rights, the persecutions, and (for some of them) the spirit of adventure.”6 Romanian literary historian Aurel Sasu also takes into consideration the role of the “economic agents”, “the correspondence and information” brought by those already settled in America, and the ads published in the Romanian and American papers.7 In his opinion, emigration meant for Transylvania “at the same time, a phenomenon and a problem: the problem of leaving (sometimes) by scores, abandoning the villages, weakening the Christian and autochthonous element.”8 Romanian American writer, historian and publicist Alexandru Nemoianu states that the first stage of the Romanian emigration to the USA was represented by the pre-World War I generation, which had as distinctive features: “the predominantly rural social composition”, the imperial subordination of their place of origin (Transylvania, the Banat and Bukovina) to the Austrian and Hungarian rules and their initial goal to settle down in America only temporarily. The second stage of the Romanian emigration to the USA took place between the end of the World War I and the 1940s, when a significant number of Romanian emigrants returned “home”, to ”Greater Romania.”9 Due to their Austro-Hungarian passports and other Lucian Boia, “On the History of Romanian Immigration to America: 1900-1918”, An International Annual of the Humanities and Social Studies, vol. 3, Romanian Studies, 1976, (61-77): 62. 4 Mary Leuca,“Imigraţia românească în America – primul val”, O istorie a românilor de pretutindeni, vol. 5 (Românii din America), eds. Victor Crăciun, Gheorghe Zbuchea, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Congresul Spiritualităţii Româneşti, Editura Semne, 2006, (53-67): 53. See also Mary Leuca, Romanian Americans in Lake County, Indiana: An Ethnic Heritage Curriculum Project, Purdue University, Department of Education, 1978. 5 Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel, “The Romanian Emigration to the United States until the First World War. Revisiting Opportunities and Vulnerabilities”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, XI, 32 (2012): 256-287. 6 Aurel Sasu, Cultura Română în Statele Unite şi Canada, vol. 2 Nostalgia Românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 5. 7 Ibidem. 8 Ibidem. See also Aurel Sasu, Comunităţile româneşti din Statele Unite şi Canada, Cluj-Napoca, Limes, 2003. 9 Alexandru Nemoianu, “Despre importanţa istoriei românilor americani”, O istorie a românilor de pretutindeni, vol. 5 (Românii din America), eds. Victor Crăciun, Gheorghe Zbuchea, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Congresul Spiritualităţii Româneşti, Semne, 2006, (15-53): 18. See also by the same author: Cuvinte despre românii americani, Cluj-Napoca, Clusium, 1997 and Ortodoxia şi românii americani, Cluj-Napoca, EIKON, 2011. 3
92
Section – Political Sciences
GIDNI
identity papers, the first generation of East European emigrants to the USA (the Transylvanian included), the North American immigration and census services were confronted with difficulties in accurately identifying their national identity. Therefore, historian and writer Radu Toma concludes, they were labelled according to their country of origin and not to their ethnicity. Thus, the historian considers that one could identify in 1870 approximately 700-750 Romanians who left Transylvania (“a Romanian province incorporated in the Hungarian state at that time”) for the USA, while, in the period 19031914, the Romanians represented 21, 3% of the total number of the emigrants from Hungary to North America.10 Even in absence of precise information regarding the ascendant trend of the Romanian emigration to the USA during the First World War, the phenomenon has been remarked and studied by several Romanian historians. Accordingly, Romanian historian Ştefan Meteş synthetizes the information offered by the researches in the field of American immigration, by estimating a number of about 100,000-150,000 Romanian immigrants after 1914. The phenomenon was accompanied by a considerable infusion of capital in Transylvania, destined either to their families and their personal bank deposits or to investments in land purchase.11 The majority of the Transylvanian Romanian emigrants to America originated from the Făgăraş County. In 1918, for example, there were approximately 4,512 Romanians leaving the Făgăraş region to pursue their American dream.12 In this context, Transylvanian emigrant Ioan Blendea’s chronicle of his journey and settlement on the American soil (Din Ardeal in America. 35 de ani in Statele Unite/From Transylvania to America. 35 Years in the United States, published at Sibiu in 1945) is illustrative and mentioned in almost all the research works on the Transylvanian migration to the USA. Hiss account reflects a fortunate compatibility between the Romanian peasant’s pragmatism and the pragmatism of the American society. Blendea is a representative of a noteworthy phenomenon in Transylvania’s cultural, social and economic history: the migration of a large part of the Făgăraş county rural population to the United States at the crossing of the 19 and 20th centuries. The principal reason for this voluntary dis-placement (dis-location) was economic: it was the American mirage of prosperity in an era of industrial development and establishment of the bourgeois ideals of wealth, which attracted the Transylvanian villagers. While on American soil, “most Romanians, Lucian Boia notes, worked in iron foundries, steel mills, meat packing, the canning industry, quarries and cement mills, coal mines, and in the construction of railroads and roads.”13 The present study will focus on Blendea’s travel account, which belongs to documentary literature, offering valuable economic and political information related both to the country of origin, Transylvania, and the country of adoption, the United States. Romanian Radu Toma, “Românii în America de Nord până la sfârşitul Primului Război Mondial”, O istorie a românilor de pretutindeni, vol. 5 (Românii din America), eds. Victor Crăciun, Gheorghe Zbuchea, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Congresul Spiritualităţii Româneşti, Semne, 2006, (68-122): 70-71. See also Radu Toma, Românii în cele două Americi: o experienţă etnică şi istorică, Indiana University, Globus, 2008. 11 Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, 2nd Edition, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977, p. 69. 12 Ibidem. In this respect, Ştefan Meteş cites Al. Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică a ţării Oltului, Cluj, 1938, pp. 274-280. 13 Lucian Boia, op. cit., p. 62. 10
93
Section – Political Sciences
GIDNI
historian Gheorghe I. Florescu exemplifies this category of Romanian travel accounts to the United States of America with those signed by C. L. Flavian, I. Vion, George I. Duca, Florian Begnescu, Andrei I. Gheorghiu, and Ioan Blendea.14 Significant diplomatic and cultural Romanian-American relations will be inaugurated in the interwar era, owing to Romanian intellectuals like Nicolae Iorga, Petru Comarnescu, D. Gusti, who will have a more profound American experience.15 Dis-location and Migration across Borders Transylvania was an almost pre-modern society, still suffocated between the borders of a dying empire. Temporally, it symbolized the past; spatially, it represented the place of origin, family and traditions. America was on the other hand the place of future emancipation and fortune. However well adapted to a new American identity pattern, their dream was to come back to their original place and bring along their riches for the benefit of their families. It was thus the story of an original location, followed by a process of dis-location and a final re-location, all due to the fluidity of a promising modernity. Therefore, if we adapt sociologist Zygmunt Bauman’s concept of “fluid modernity” to border analysis, in order to scrutinize their shift of significance from “solid” markers of difference to “fluid” symbols of unity and communication, we can assert that borders transcend their inital rigidity and inflexibility. Borders in fact, like the liquids, “neither fix space nor bind time”: “While solids have clear spatial dimensions but neutralize the impact, and thus downgrade the significance, of time effectively resist its flow or render it irrelevant), fluids do not keep to any shape for long and are constantly ready ( and prone) to change it; and so for them it is the flow of time that counts, more than the space they happen to occupy: that space, after all, they fill but ‘for a moment.’”16 By travelling (migrating) across national and political borders into the space of the Other, identities also become fluid. They open themselves toward acceptance of homogeneity and difference: “Unlike other varieties of postulated identities, the idea of ethnicity is semantically loaded. It assumes axiomatically a marriage made in heaven that no human effort can tear asunder, a kind of preordained bond of unity which precedes all bargaining and eventual agreements on rights and obligations. In other words, homogeneity which allegedly marks ethnic entities is heteronomous: not a human artefact, and most certainly not the product of the generation of humans currently alive.”17 Modernity encourages mobility and migration across international borders, the search for a better place and the impulse of travel. Therefore, political, economic or military reasons can hardly annihilate the intrinsic porosity of borders according to Emmanuel Brunet-Jailly and Bruno Dupeyron, specialists in public policy, European and border studies, Borders are therefore human inventions designed to separate nations, identities and spaces on purely
Gheorghe I. Florescu, “Studiul Relaţiilor româno-americane: realizări şi perspective”, Relaţii românoamericane în timpurile moderne, ed. Gheorghe I. Florescu, Iaşi, “A.D. Xenopol” Institute of History, Iaşi, the Society for Romanian Studies, U.S.A., Editura Universităţii “Al. I. Cuza” (“Al. I. Cuza” University Press), 1993, (19-91): 55. 15 See Dumitru Dorobăţ, “Relaţii culturale româno-americane după primul război mondial”, Ibidem, pp. 297313. 16 Zygmunt Bauman, Liquid Modernity, Malden, Ma, Polity Press, 2006, p. 2. 17 Ibidem, p. 107. 14
94
Section – Political Sciences
GIDNI
conventional grounds. Modernity dissipates their almost mythological or sacred aura of ultimate truth.18 Porosity and fluidity of borders facilitate mobility (travel, tourism, migration, exile, etc.) across the demarcating boundaries of space, stages of civilization, political or economic systems, cultures and identities. The discourse of exile implies the need of defining oneself with reference to certain landmarks representing the stages of one’s journey to the unknown, since, in the interpretation of Caren Kaplan, a specialist in gender and travel studies, “each metaphor of displacement includes referentially a concept of placement, dwelling, location, or position. Thus exile is always already a mode of dwelling at a distance from a point of origin.”19 If “tourism is travel between points of origin and destinations,” “diaspora disperses the locations of dwelling into an interstitial habitus,” and, consequently, “most notions of displacement contain an oppositional notion of placement and vice versa.”20 Dislocation and displacement are concepts defined by post-colonial studies as migration across political borders caused by imperial occupation of a country or countries. Thus, dislocation “may be a result of transportation from one country to another by slavery or imprisonment, by invasion and settlement, a consequence of willing movement from a known to and unknown location. The term is used to describe the experience of those who have willingly moved from the imperial ‘Home’ to the colonial margin, but it affects all those who, as a result of colonialism, have been placed in a location that, because of colonial hegemonic practices, needs, in a sense, to be ‘reinvented’ in language, in narrative and in myth.” 21 Therefore, under the “catalytic cultures of the New World”, “diasporic communities formed by forced or voluntary migration may all be affected by this process of dislocation and regeneration too (…).”22 Ioan Blendea’s experience of emigration from Transylvania to the New World is obviously different from the post-colonial understanding of dislocation, but, nevertheless, the concept can be suitably adapted to his case. It is a voluntary migration to a remote place, but, meanwhile, imperial hegemonic power is intrinsic in this process of dislocation too. He decides to challenge the Austro-Hungarian system, which enclosed its subjects between its solid, almost unbreakable borders, in order to discover the benefits of democracy and freedom in a faraway place. Such a gesture of audacity and insubordination, like that of thousands of emigrants, proved that Austro-Hungarian mythical self-representation as absolute, invincible and everlasting entity was but a political invention meant to guarantee its self-conservation. Blendea’s American immigration was congruent with its post-colonial interpretation as a process of dislocation and regeneration too. It meant a painful dislocation from his birth place, but also a personal regeneration and self-discovery of the latent qualities of his Emmanuel Brunet-Jailly, Bruno Dupeyron, “Borders, borderlands, and porosity,” Borderlands. Comparing Border Security in North America and Europe, Ed. Emmanuel Brunet-Jailly, Ottawa, Ontario, University of Ottawa Press, 2007, pp. 1-2. See also Carmen Andraş, “Border Studies: Interdisciplinarity, Mobility, and Permeability, Itineraries Beyond Borders of Cultures, Identities and Disciplines, eds. Carmen Andraş, Cornel Sigmirean, Corina Teodor, Sibiu, Astra Museum, 2012, pp. 15-29. 19 Caren Kaplan, Question of Travel. Postmodern Discourse of Displacement, Durham and London, Duke University Press, 1996, p. 143. 20 Ibidem. 21 Bill Ashcroft, Gareth Griffiths and Helen Tiffin, Post-Colonial Studies. The Key Concepts, London and New York, Routledge, 2005, p. 73. 22 Ibidem, p. 74. 18
95
Section – Political Sciences
GIDNI
character and identity, due to most favorable conditions and opportunities. Actually, he does not reinvent himself. He adapts in fact his personality and identity by perfectly fitting into the American pattern. His displacement does not become the source of profound dissertations on the dramatic condition of the exile. He permanently keeps the balance between his country of birth and the country of adoption, which he equally adores. Estrangement is attenuated by his generous adoption by the New World. Home, Sweet Home: Sites of Memory Memory of remote, far-off time and space of origin is always a reference point in one’s personal history. “Memory is, in fact, a space of ghostly fractures, where humans seek, for whatever reason, to bring back the past into the present”, as Asunción López-Varela Azcárate, a specialist in English and North American studies, writes in her essay “The Itineraries of Memory: Textual Hybrids and Intersubjective Experiences.”23 Our awareness of lieux de mémoire, French historian Pierre Nora observes, only arises “at particular historical moment, a turning point where consciousness of a break with the past is bound up with the sense that memory has been torn – but torn in such a way as to pose the problem of the embodiment of a memory in certain sites where a sense of historical continuity persists.”24 The observation is also true for Ioan Blendea’s recollection of his childhood and youth realm, where family ties and tradition last despite his absence. Though no longer milieux de mémoire or real environments of memory (Pierre Nora), in a new life stage as American adult immigrant, Blendea starts his account with a rememoration of his Transylvanian early stages, in Cârţişoara, a village in the Făgăraş county where he was born in 1880: “If memory refuses with determination to give an answer to the person who keeps asking it, things are totally different when it is about the places and people among whom first chances bloomed, which make, through years passing like haze in the valleys, the charm of childhood recollections.”25 He thus contemplates his childhood in a “magic mirror.”26 Although not aspiring at being acknowledged as a piece of high literature, Ioan Blendea’s memoir is, according to Romanian academician Al. Borza, president of the Romanian-American Association in the 1940s, who also wrote the book’s preface, “both interesting and instructive, representing a genuine document of Transylvanian cultural, economic and political history. The beginning of this life story of a Romanian laborer from the Olt country, reminds us of Creangă27, and the truthful chronicle of his tumultuous life in America is interspersed with so many passages reflecting the love for people and country of a man who knew how to win a leading place in his life, here and beyond the ocean.”28
Asunción López-Varela Azcárate, “The Itineraries of Memory: Textual Hybrids and Intersubjective Experiences”, in, Itineraries Beyond Borders of Cultures, Identities and Disciplines, (88-111): 88. López-Varela Azcárate refers to Pierre Nora’s book Les Lieux de mémoire (Realms of Memory, 1992), asserting that “the reason why we talk so much about memory is because it no longer exists.” 24 Pierre Nora, “Between Memory and History: Les Lieux de Mémoire”, Representations, Special Issue: Memory and Counter Memory, 26 (Spring 1989), (7-24): 7. 25 Ioan Blendea, Din Ardeal în America – 35 de ami în U.S.A., Sibiu, Astra Culturală, 1945, p. 9. 26 Ibidem. 27 Ion Creangă, Romanian writer, Author of Childhood recollections. 28 Ioan Blendea, Din Ardeal în America, p. 5. 23
96
Section – Political Sciences
GIDNI
Ioan Blendea came from a peasants’ family with little wealth, but with plenty of wisdom and love. His birth must have meant to his parents “a day of joy”, for “God favored them to have one more son besides his elder brother, a son who was going to cause much trouble, but who would be a worthy keeper of the immemorial peasant traditions throughout his life, [traditions] of work and temperance, of faith and obedience to the rules of heaven and earth.”29 He has tender remembrance of their little house, “built of logs, attached with clay and covered by straw.”30 It was the place where his eyes first opened on the icons hanging on the walls and where he was overwhelmed with emotion while listening to his father’s stories of dragons, fairies and princesses. While other children are going to school, the young boy begins learning by himself “the letters” from some “torn spelling books, kept from generation to generation.”31 He has attended school only twice, during the winters of 1887 and 1888. For the rest of the time, he has to graze his family and neighbors’ cattle and sheep on the beautiful mountain pastures. He has little time to play with other children, but he has fond memories of going to church on Sundays, admiring the young people dancing the hora, or singing carols on Christmas Eve. However busy, he keeps learning from a worn out catechism, a biblical history and a 4th grade spelling book. He is thus able to pass the final primary school examination in 1889 and he is offered a stipendium from Metropolitan Andrei Şaguna, but his father refuses any help motivating hat there was no need for an extra priest or schoolmaster in their village.32 In spite of his poor education, life and direct experience will become his best teacher. From this moment on, Blendea will try hard to earn an honest and prosperous life by himself, owing to his natural gifts: “…we like to compare ourselves, he meditates, with ships struggling on sea waves. But, if our inner essence is almost identical, not the same are the adventures that fortune brings in our way, nor the attitude we adopt in front of them. Men reach the harbor very differently. Yet, whether our triumph is eventually as durable as bronze, or not, it means more than a fading sparkle, because our soul is enriched with experience and wisdom, two inestimable assets.”33 First Stages of Estrangement When he is nine, his father sends him to work as a servant in a neighboring village. It is his first experience of estrangement, which will last for one year and will make him the owner of a piece of land as a reward. From now on, as a true peasant at heart, his main goal will always be to gain more money and buy land. His wanderings will progressively lead him further across borders before reaching the American shore. After having crossed the limits of his village, he would find himself at the frontier of Greater Romania. First, in the company of his father, he will go over the mountains in 1891 “for a better life.”34 It is like going home, but somewhat different, because it is not a friendly border to cross, without passports and with the Hungarian guards chasing them. Once arrived in the Old Kingdom, they will start working in 29
Ibidem, p. 9. Ibidem, p. 10. 31 Ibidem, p. 12. 32 Ibidem, pp. 16-20. 33 Ibidem, p. 7. 34 Ibidem, p. 30-31. 30
97
Section – Political Sciences
GIDNI
a village on the Ialomiţa valley for the winter35, and then go further, in spring, to Dobrudja, in a region called the New Făgăraş for its numerous Transylvanian settlers who came from the Făgăraş County to this “promised land.”36 He stays there for six more years after his father has left. He works hard on the field and for all he is gaining he buys more land in his native village and in its neighborhood. When he turns eighteen, he moves to a village close to Constanţa, where he works in agriculture using for the first time modern technique.37 At the end of about eleven years of estrangement, he decides to cross the border back to Transylvania to see his family, but, again, without passport. He finds his family struggling with their poor life after the death of his father. While at home, he occasionally works at sawmills, goes back to Constanţa to work for a couple of months and collect his salary (about 460 lei) and comes back to his village, where he purchases additional land.38 He is already 21 and he is waiting to be recruited in the army, but, hearing about how much one could earn in the United States, he decides to emigrate once his military service done. His service in the barracks of Sibiu will represent a meaningful experience too. He does not intend to waste his time there so that he starts working as an apprentice to a shoemaker. Not only does he learn a good trade, but he also earns money and the favor of a Romanian general, who will grant him a passport to America and a shoemaker’s diploma at the end of his service, in 1904.39 A Romanian Peasant’s American Dream: Money and Respectability Ioan Blendea does not take important decisions randomly. Every step is planned according to his immediate or long-term goals. Money plays an important part in the description of his undertakings, with accurate references to expenditures, investments, and profits. Consequently, practical reasons prevail in every measure he takes to improve his living standards. That is why his departure for America is thoroughly prearranged: work at several sawmills to gain extra money and an arranged marriage meant to provide a trustworthy, diligent life (business) partner.40 Once everything set in order at home, he leaves for the United States in the company of two other Romanian young men. They take the train to Hamburg and thence they embark on the “Rotterdam”, for a three week sea journey. They set foot on American soil at an immigration checkpoint in New York, on July 2, 1905. Everything goes smoothly: “For strangers like us, he exclaims, everything was astounding, both the tremendous buildings and the good American organization.”41 With only one dollar they could buy plenty of food for the travel to the company that hired them. “The agents of the industrial company where we were heading to, Blendea remembers, grouped us after nations and bought us train tickets, presenting our ship tickets at the station. We got on the elegant train, with armchairs and little shaving tables, a mirror and running water, things that we had not seen back home […] It was a new world indeed, where every person was respected and esteemed, and the clerks were doing their work diligently and for the general
35
Ibidem, pp. 34-35. Ibidem, pp. 38-42. 37 Ibidem, pp. 50-55. 38 Ibidem, pp. 73-77. 39 Ibidem, pp. 81-88. 40 Ibidem, pp. 89-96. 41 Ibidem, p. 98. 36
98
Section – Political Sciences
GIDNI
welfare.”42 Ioan Blendea is assigned to Westinghouse Electric Company, at a “huge” iron foundry in Cleveland, Ohio. There were numerous Romanian workers, most of them from the Făgăraş County. He distinguishes himself from the beginning by his frankness and resourcefulness and he is hired as a translator from Romanian to German and vice versa, earning $1.75 instead of $1.50 like the other workers.43 He is using German as a communication language for two months, but he soon purchases an English dictionary, memorizes a few sentences and asks the “bick-bos” to let him work as an apprentice for a salary starting from $1.50. The salary was raised by 25 cents at every six months, and after three years of apprenticeship, in 1908, he is promoted as a qualified worker, with 3 dollars/day, besides his extra work, equally well paid. Straightforwardness, ambition, initiative, a little astuteness, and a lot of hard work will be the key to Blendea’s success in America. It is now the time to bring his wife to America and to see his little daughter. At the end of his transatlantic journey, he lands at Cherbourg and follows the European route to Romania. He spends his time with his family, works again at a saw mill and, meanwhile, he reforms the old local administration. His second son is born and they are soon waiting for another one. His wife’s pregnancy and the imminence of the war make his return to America difficult. In 1910, he receives his order of recruitment in the Austro-Hungarian army, but he manages to escape.44 His journey by train via Croatia will be adventurous, with the AustroHungarian guards suspecting him of deserting the army. He finally arrives at a station close to Zagreb and waits for the train carrying 300-400 emigrants to America. Upon his arrival, he is hired temporarily at the same iron foundry in Cleveland, and then moves to Michigan to work in agriculture, then to another iron foundry in Pennsylvania and back to Cleveland in 1912, always searching for the best profits. In 1913, concerned about the war in Europe, he calls his wife to America, together with their son. When the outbreak of the World War I was imminent, the Austro-Hungarian Consulate in Cleveland gathered all the citizens of the Habsburg Monarchy asking them to go back to Europe, but he refused to die for a foreign cause, persuading most of the other immigrants to resist such a request: “Our country is the United States and Romania, not Austro-Hungary. Follow me!”45 He earns his living by working in agriculture on the land he has bought, but he returns to his work at the factory, considering it more profitable and safe. Every evening, after work, he attends free American language, history and culture courses. In the meantime, the American government announces the recruitment of all North American citizens, irrespective of their nationality, to fight in France against Germany and its allies. Blendea yet, again using his power of persuasion, argues, this time in English, that “on the battlefield of Verdun, where you ask me if I want to go to fight, I have, in the camp of our deadly enemies, a brother, forced to fight and die. I cannot fire a gun against him. That is why I consider serving the interests of my American adoptive country in this very place, by asking you to mobilize me for work.”46 Consequently, during the war, until the 1918 armistice, he is
42
Ibidem, p. 99. Ibidem, p. 101. 44 Ibidem, pp. 102-104. 45 Ibidem, p. 123. 46 Ibidem, p. 126. 43
99
Section – Political Sciences
GIDNI
used by the United States as a “secret agent and informer.”47 He thus has to spy upon persons involved in pro-German activities or in the commercialization of alcoholic beverage against the law of prohibition. Nonetheless, he is more zealous about discovering pro-German plots than the breaking of the prohibition law, which he considers ineffective.48 His “secret agent” job is very rewarding: 350 dollars/month, which is added to his trading activities with agricultural products and his wife’s salary, their income going up to 750 dollars/month. At a certain moment, he has just realized that this job as “secret agent and informant” is not in accordance with his “idea about human dignity and freedom”49 and he goes back to work in an iron foundry. In 1919, the good news from Romania makes him happy: “The heavy yoke that the Transylvanians had been enduring for a thousand years was broken. We, the American Romanians, were proud that both our countries fraternized in the most awaited day of the victorious peace.”50 In what the American Romanians were concerned, Blendea notes that in 1920 there were 25,000 Romanians in Cleveland Ohio. Most of them were “workers in factories”, while others were “traders such as grocers, saloniers (sic!), butchers, etc.” He regrets that “few of them attended Universities in order to dedicate themselves to liberal intellectual professions like lawyers, doctors, teachers, and so on.” They were organized in cultural and charity societies like, for example, “Luceafărul”, “Carmen-Sylva”, or “Carpantina”, where Blendea contributed as a committee member.51 The activity of the Romanian cultural societies intensified between 1914 and 1918, reflecting the Romanians’ solidarity during the difficult years of war. Members had the obligation to pay a 2 dollar contribution per month and to attend ordinary or extraordinary meetings. In return, they were provided with 2 dollars/day in case of illness and 1,000 dollars/family in case of death. Everyone was attending the funeral, “with music and national flags.”52 They were also organizing cultural soirees, charity festivities: “such merry gatherings were hold in Carpatina’s huge holl (sic!), where the tricolor flags of our country beyond the ocean were waving.” He cannot forget either their groups of carol singers on Christmas Eve, or “the game of tip-cat they were playing to the Americans’ joy”, or the “buhai”53 that was resounding on the New Year’s Eve, the dance of the căluşari54, because “the Romanians from the United States have not changed their soul, faith and customs learned in their childhood spent far away, beyond the seas. They were wealthier, it is true, but their blood and soul stayed the same.” The two Romanian churches in Cleveland, the Orthodox and the Greek-Catholic, had similar cultural and charity organizations. 55 Ioan Blendea never stops reading about American history, but, mostly, he looked for models to follow in order to achieve a good career. Biographies of great men like Franklin, 47
Ibidem. Ibidem, p. 127. 49 Ibidem, p. 128. 50 Ibidem, p. 129. 51 Ibidem, p. 130. 52 Ibidem, p. 131. 53 A Romanian popular instrument similar to the French pignata. 54 A Romanian popular version of the sword dance. My emphasis. 55 Ioan Blendea, Din Ardeal în America, p. 131. 48
100
Section – Political Sciences
GIDNI
Edison, Carnegie, or Ford, were stories of success, showing how they had started from the humblest social condition and succeeded through their “extraordinary power of work and perseverance.”56 He realizes that he has to try harder to improve himself: “Starting as a servant in the past, I have soon become a shoemaker, and then a qualified iron founder and a proficient speaker of American language, which I learnt in the factory, but especially during the evening courses.”57 He decides to persevere in the study of “state and trade sciences”, encouraged by the fact that one’s aspiration to gain “a higher intellectual position” in the United States was not conditioned by a diploma of university studies, but only by personal qualities. Accordingly, in the autumn of 1920, he successfully takes an examination for the buying-selling agent license, in front of a committee represented by four university professors and the President of the Supreme Court in Ohio. He succeeds first on the list with an excellent exam mark (ninety eight). Not only is his knowledge impressive, but his introductory speech too, frank and direct as always, a veritable one man show: “I want to tell you first a few words about the citizen and about the foreigner, in other words, the new comer. I came to this country fifteen years ago, a young boy with a barely sprouted mustache. I was looking with amazement at your houses, roads, cars, trains and factories and I was seeing how your people were staring at me too and were saying: O boy! I was looking to the left and to the right and couldn’t see either boi (sic! in Romanian), or carts, or ploughs. In the country where I came from, we call boi the animals which pull the cart and the plough. Me, who knew about my boi I was the foreigner, the new comer, and those who knew about their boy, they were citizens. And now, if I make a mistake, Mister President and Honored Commission, do not be surprised, but please be willing to appreciate how much did I struggle to come from my boi to your boy.”58 From this point on, his success as a businessman is guaranteed: he buys and re-sells real estate at much higher prices, he moves then to Detroit, where he opens his private buying-selling agent office and temporarily works for the Ford Motor Company as a supervisor. He also makes his agent diploma confirmed in Michigan and gets a public notary license. As a result of his hard work and his innate qualities of a businessman, he reaches an income of $19,000 in 1924, $30,000 in 1925, and $90,000 in 1928. He decides to visit his daughter in Romania in 1928, now as an American citizen with an American passport. This time he makes an impressive appearance everywhere due to his status as an American wealthy notary. He arranges everything for his daughter’s studies at a good school and then returns to the United States to buy a modern, comfortable house and to send his other two children to Romania: his son attends the University of Bucharest and returns to the United States as a public notary. Unfortunately, the Great Depression influences in a negative way Blendea’s business and, therefore, he decides to deposit his money in Romanian banks in 1931.59 He finally chooses to go back to Romania in 1933, to see his girls, to help them by granting them a prosperous future, and to invest in real estate (he buys several villas and two blocks of flats in Sibiu). In 1935, he travels back to America, where he continues his business in Detroit, buying or building and selling houses. In 1939, on the eve of the World War II, he returns to 56
Ibidem, p. 132-133. Ibidem, p. 133. 58 Ibidem, pp 133-134. My emphases. 59 Ibidem, pp. 151-155. 57
101
Section – Political Sciences
GIDNI
Romania and, despite all the hardships, he is happy to speak again Romanian in his beloved country. He now has the time to recollect his entire life with so many admirable exploits and to describe them in an excellent book. Conclusions I have emphasized the progressive stages of Ioan Blendea’s location, dis-location and re-location in order to highlight the porosity (Emmanuel Brunet-Jailly and Bruno Dupeyron) of political borders, which, despite functioning as barricades against cultural communication and mobility, can be escaped due to modernity’s fluidity (Zygmunt Bauman). His dis-location from his native country and his re-location on American soil is a personal choice and is not determined by an imperial political decision to dis-locate its subjects from their places of origin. It is, nevertheless, an extreme individual decision influenced by the almost medieval political and economic system imposed by a vanishing empire. Deeply rooted in his birth place, Blendea’s existence becomes a continual struggle to transgress his initial condition and to return to his village not as a peasant, but as an accomplished man of career and fortune. His re-location will represent in fact not only his homecoming, but also his settlement in America, his country of adoption. His life consisted of travelling back and forth between America and Romania, taking care of his family back home and preparing a good future for his children, making fortune and investing in real estate in Transylvania, and mostly, working honestly and obstinately, as hard as a peasant is toiling his land. To him, wealth, money and career meant stability and dignity. He has never cut his ties with his birth country and he is the most happy of all Americans when Transylvania is united to the Romanian kingdom. That is why, he proudly returned from a free, democratic country to another auspicious place, a country that was going to become a free and democratic country in no time.
BIBLIOGRPHY: Andraş, Carmen, Cornel Sigmirean, Corina Teodor (eds.), Itineraries Beyond Borders of Cultures, Identities and Disciplines, Sibiu, Astra Museum, 2012. Andraş, Carmen, “Border Studies: Interdisciplinarity, Mobility, and Permeability, Itineraries Beyond Borders of Cultures, Identities and Disciplines, eds. Carmen Andraş, Cornel Sigmirean, Corina Teodor, Sibiu, Astra Museum, 2012, pp. 15-29. Ashcroft, Bill, Gareth Griffiths and Helen Tiffin, Post-Colonial Studies. The Key Concepts, London and New York, Routledge, 2005. Bauman, Zygmunt, Liquid Modernity, Malden, Ma, Polity Press, 2006. Bărbat, Al., Dezvoltarea şi structura economică a ţării Oltului, Cluj, 1938. Blendea, Ioan, Din Ardeal în America – 35 de ami în U.S.A., Sibiu, Astra Culturală, 1945.
102
Section – Political Sciences
GIDNI
Boia, Lucian, “On the History of Romanian Immigration to America: 1900-1918”, An International Annual of the Humanities and Social Studies, vol. 3, Romanian Studies, 1976, pp. 61-77. Brunet-Jailly, Emmanuel, Bruno Dupeyron, “Borders, borderlands, and porosity,” Borderlands. Comparing Border Security in North America and Europe, Ed. Emmanuel Brunet-Jailly, Ottawa, Ontario, University of Ottawa Press, 2007. Crăciun, Victor, Gheorghe Zbuchea (eds.), O istorie a românilor de pretutindeni, vol. 5 (Românii din America), Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Congresul Spiritualităţii Româneşti, Semne, 2006. Doinaş, Ştefan Aug., “Fascinaţia Americii”, Secolul 20, 7-8-9, 1999, pp. 6-8. Dorobăţ, Dumitru, “Relaţii culturale româno-americane după primul război mondial”, Relaţii româno-americane în timpurile moderne, ed. Gheorghe I. Florescu, Iaşi, “A.D. Xenopol” Institute of History, Iaşi, the Society for Romanian Studies, U.S.A., Editura Universităţii “Al. I. Cuza” (“Al. I. Cuza” University Press), 1993, pp. 297-313. Florescu, Gheorghe I. (editor), Relaţii româno-americane în timpurile moderne, Iaşi, “A.D. Xenopol” Institute of History, Iaşi, the Society for Romanian Studies, U.S.A., Editura Universităţii “Al. I. Cuza” (“Al. I. Cuza” University Press), 1993. Florescu, Gheorghe I., “Studiul Relaţiilor româno-americane: realizări şi perspective”, Relaţii româno-americane în timpurile moderne, ed. Gheorghe I. Florescu, Iaşi, “A.D. Xenopol” Institute of History, Iaşi, the Society for Romanian Studies, U.S.A., Editura Universităţii “Al. I. Cuza” (“Al. I. Cuza” University Press), 1993, pp. 19-91. Gârdan, Gabriel-Viorel, Marius Eppel, “The Romanian Emigration to the United States until the First World War. Revisiting Opportunities and Vulnerabilities”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, XI, 32 (2012): 256-287. Kaplan, Caren, Question of Travel. Postmodern Discourse of Displacement, Durham and London, Duke University Press, 1996. Leuca, Mary, “Imigraţia românească în America – primul val”, O istorie a românilor de pretutindeni, vol. 5 (Românii din America), eds. Victor Crăciun, Gheorghe Zbuchea, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Congresul Spiritualităţii Româneşti, Semne, 2006, pp. 53-67. Leuca, Mary, Romanian Americans in Lake County, Indiana: An Ethnic Heritage Curriculum Project, Purdue University, Department of Education, 1978. López-Varela Azcárate, Asunción, “The Itineraries of Memory: Textual Hybrids and Intersubjective Experiences”, in Itineraries Beyond Borders of Cultures, Identities and Disciplines, eds. Carmen Andraş, Cornel Sigmirean, Corina Teodor, Sibiu, Astra Museum, 2012, pp. 88-111. Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, 2nd Edition, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977. Nemoianu, Alexandru, Cuvinte despre românii americani, Cluj-Napoca, Clusium, 1997. Nemoianu, Alexandru, Ortodoxia şi românii americani, Cluj-Napoca, EIKON, 2011. Nemoianu, Alexandru, “Despre importanţa istoriei românilor americani”, O istorie a românilor de pretutindeni, vol. 5 (Românii din America), eds. Victor Crăciun, Gheorghe Zbuchea, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Congresul Spiritualităţii Româneşti, Semne, 2006, pp. 15-53. 103
Section – Political Sciences
GIDNI
Nora, Pierre, “Between Memory and History: Les Lieux de Mémoire”, Representations, Special Issue: Memory and Counter Memory, 26 (Spring 1989): 7-24. Nora, Pierre dir., Les Lieux de Mémoire, Paris, Gallimard, Bibliothèque illustrée des histoires, III, 1992. Sasu, Aurel, Cultura Română în Statele Unite şi Canada,(vol. 1 Presa, vol. 2 Nostalgia Românească), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993. Sasu, Aurel, Comunităţile româneşti din Statele Unite şi Canada, Cluj-Napoca, Limes, 2003. Toma, Radu, “Românii în America de Nord până la sfârşitul Primului Război Mondial”, O istorie a românilor de pretutindeni, vol. 5 (Românii din America), eds. Victor Crăciun, Gheorghe Zbuchea, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Congresul Spiritualităţii Româneşti, Semne, 2006, pp. 68-122. Toma, Radu, Românii în cele două Americi: o experienţă etnică şi istorică, Indiana University, Globus, 2008.
104
Section – Political Sciences
GIDNI
LOBBYING AND THE EU POLICY MAKING Camelia Nistor, PhD Candidate, ”Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca
Abstract:Transparency in the lobbying process remains a delicate and intensely debated issue by both researchers and experts in the field. In a democratic society, it is natural and healthy that political / governmental decisions should be taken not as a pure result of the negotiations between decision makers, but as the result of a constructive dialogue between governmental and non-governmental actors (the last ones consisting of stakeholders who take attitude, through concrete actions, in the decision-making process). This article aims to outline the evolution of the EU lobbying regulation from an unregulated lobby to a relatively regulated lobby, afterwards a better regulated one – in a more mature, institutionalized manner. The author analyzes the major initiatives led by the European institutions in this sense, as well as by a number of relevant non-governmental actors. The conclusions of the material will emphasize a set of current challenges that the phenomenon of lobbying regulation faces since there are a number of steps that should be still performed for EU lobbying to be regulated in an optimal manner. Keywords: lobbying, regulation, transparency, EU institutions, European Union
« Întrebările ‘dacă’ şi ‘cum’ instituţiile europene ar trebui să îşi structureze relaţiile cu organizaţiile de interese şi să îşi sporească gradul de transparenţă sunt discutate de două decenii »1. În acest context, transparenţa « se referă la usurinţa cu care publicul poate monitoriza nu doar guvernul în legătură cu activitatea sa, dar şi care anume dintre grupurile de interese private încearcă să influenţeze statul atunci când sunt formulate politici publice »2. Reglementările în domeniul lobbyului se justifică în măsura în care, astfel, pe de o parte, « pot fi controlate acţiunile funcţionarilor guvernamentali şi, pe de o altă parte, se poate promova transparenţa acţiunilor derulate de lobbyişti »3. « Din moment ce factorii decizionali din cadrul arenei politice trebuie să ştie cu ale cui interese se confruntă, atât transparenţa organizaţiilor de lobby, cât şi cea a lobbyiştilor este imperativă »4. Conceptul de ‘reglementare a lobbyştilor’ « se referă la ideea că sistemele politice au stabilit ‘reguli’ pe care grupurile de lobby trebuie să le urmeze atunci când încearcă să influenţeze funcţionari publici şi natura rezultatelor politicilor publice. Ideea de ‘trebuie să urmeze’ este semnificativă (…) : nu e vorba, pur şi simplu, despre a respecta, în mod voluntar, sugestii făcute de către sistemul politic (…). Reglementările stabilesc un cadru legal şi reprezintă un set de reguli codificate şi formale, votate de parlament şi devenite lege, iar acestea trebuie respectate »5. Cu toate că aspectele pozitive ale reglementărilor la nivelul fenomenului de lobby sunt recunoscute de o varietate de autori ori specialişti în această arie de activitate, până în momentul de faţă, există doar nouă sisteme politice, în spaţiul democratic global, cu reguli de 1
Heiko Kretschmer, Hans-Jorg Schmedes, Enhancing Transparency in EU Lobbying? How the European Commission’s Lack of Courage and Determination Impedes Substantial Progress, EU Lobbying, http://library.fes.de/pdf-files/ipg/ipg-2010-1/08_kretschmerschmedes_us.pdf., 2010, p II4 2 Raj Chari, John Hogan et al., Regulating Lobbying: a global comparison, Palgrave Macmillan, Manchester University Press, p.6 3 Ibidem. 4 Heiko Kretschmer, Hans-Jorg Schmedes, op. cit., p. II2 5 Ibidem.
105
Section – Political Sciences
GIDNI
lobby încorporate : Australia, Canada, Uniunea Europeană, Germania, Ungaria, Lituania, Polonia, Taiwan şi Statele Unite6. În Statele Unite au fost introduse reglementări în domeniul lobbyului în 1946. A urmat Germania, cinci ani mai târziu, Canada, ceva mai apoi, prin 1989, Parlamentul European, în 1996, Ungaria, Lituania, Polonia ori Taiwan constituindu-şi astfel de sisteme de reglementare în jurul anului 20007. Comisia Europeană, nu a avut, până de curând, reguli formale de lobby, iar Consiliul nu are nici acum. La fel cum state cu economii importante şi cu o populaţie mare, precum Japonia ori India, nu au, nici ele, asemenea reglementări în domeniu. La data de 23 iunie 2011, Comisia şi Parlamentul European îşi lansau Registrul de Transparenţă Comun “care să ofere mai multe informaţii decât până acum cu privire la cei care încearcă să influenţeze politica europeană »8. Noul registru îl înlocuieşte pe cel instituit de Comisie, în 2008, şi pe cel al Parlamentului, din 1996. « Sfera de acoperire a registrului se va extinde dincolo de grupurile de interese tradiţionale pentru a include firme de avocatură, ONG-uri, grupuri de reflecţie – altfel spus, orice organizaţie sau persoană care desfăşoară activităţi independente implicată în procesul de influenţare a elaborării şi punerii în aplicare a politicilor UE. Acesta este un pas important pentru îndeplinirea obiectivului UE privind o democraţie mai participativă »9. Pentru vicepreşedintele Comisiei Europene, Maroš Šefčovič, lansarea acestui registru semnifica « o veste bună pentru transparenţa procesului de elaborare a politicilor în Europa (…). Toţi cei care nu sunt în registru vor trebui să explice de ce nu pot fi transparenţi - şi se vor confrunta cu dificultăţi sporite în munca lor de zi cu zi, din cauza faptului că nu sunt înregistraţi, în special în conformitate cu cerinţele Parlamentului European »10. Diana Wallis, vicepreşedinte al Parlamentului European, spunea că registrul “ne va ajuta să insuflăm Bruxelles-ului o cultură mai solidă a transparenţei (…). Până în prezent, au existat anumite confuzii, ceea ce nu mai este cazul acum: există un singur registru, deci un singur loc în care o entitate se poate înregistra”11. Înregistrarea lobbyiştilor nu este însă obligatorie, ci are caracter voluntar, conform iniţiativei semnate de către cele două instituţii europene. “Cu toate acestea, eurodeputaţii au decis ca pentru lobbyiştii care doresc să aibă acces în incinta Parlamentului, înregistrarea va fi, într-adevăr, obligatorie”12. “Succesul oricărui model de înregistrare a lobby-ului se bazează pe înregistrarea clar definită şi obligatorie, pe cereri de divulgare de informaţii, incluzând posibilitatea de efectuare de reclamaţii directe şi existenţa de mecanisme de sancţionare »13. Aşadar, la nivelul Uniunii Europene, prima instituţie care a deţinut un registru de lobby pe care toţi lobbyiştii trebuiau să îl semneze a fost Parlamentul European, începând din 1996. În cazul Comisiei, iniţial, a fost adoptat un registru voluntar, în iunie 2008. La nivelul Consiliului de Miniştri, nu există încă o legislaţie în vigoare referitor la lobby. După cum sublinia Chari, situaţia se prezenta astfel prin 2008 : « cele două puteri 6
Raj Chari, John Hogan et al, op. cit., p.8 Ibidem. 8 http://europa.eu/rapid/press-release_IP-11-773_ro.htm, accesat la 26 septembrie 2013 9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 http://europa.eu/rapid/press-release_IP-11-773_ro.htm, accesat la 26 septembrie 2013 12 http://www.europarl.europa.eu/news/en/news-room/content/20110510IPR19128/html/MEPs-back-jointParliament-Commission-register-of-lobbyists, accesat la 26 septembrie 2013 13 Ibidem. 7
106
Section – Political Sciences
GIDNI
principale de la nivelul UE nu au stabilit reglementări în privinţa lobbyului (…), iar legislaţia în vigoare în cadrul Parlamentului este relativ neînsemnată »14. Raţiunea care a condus la întocmirea unui registru obligatoriu pe care lobbyiştii urmau să fie obligaţi să îl semneze la Parlamentul European are la bază faptul că, prin anii ’80-’90, “foloase băneşti erau oferite, de către grupuri de interese, unora dintre asistenţii eurodeputaţilor, iar o parte dintre eurodeputaţi acţionau, ei înşişi, precum reprezentanţi ai intereselor »15. Drept urmare, pe la începutul anilor ’90, au fost lansate primele tentative de stabilire a unor standarde minimale care să limpezească această situaţie. Cu toate acestea, « progresele înregistrate au fost mărunte, datorită perioadei de alegeri din 1994, precum şi datorită incapacităţii Parlamentului European să cadă de acord asupra semnificaţiei precise a unor termeni-cheie, ca‘lobby’ sau ‘lobbyist’ »16. După cum remarcă Chari, « din definiţia pe care Parlamentul European o oferă conceptului de ‘lobbyist’, nu apare vreo precizare explicită cu privire la intenţia grupurilor de interese de a ‘influenţa’ instituţiile cu scopul de a obţine rezultate ce ar fi în favoarea lor (…), ci doar că importanţa lobbyiştilor constă în informaţia şi expertiza pe care aceştia o pot prezenta instituţiilor »17. În ciuda faptului că, dintre instituţiile europene, Comisia este considerată a fi « ‘zona arzătoare’ a activităţii de lobby în UE, cu un rol proeminent îndeosebi în procesul de formulare a politicilor »18, registrul pentru lobbyişti pe care l-a introdus în 2008 a fost unul cu caracter voluntar. Serii întregi de dezbateri cu privire la necesitatea înfiinţării unui registru au avut loc de prin ’90 încoace. În 1992, Comisia sublinia nevoia unui « ‘dialog deschis şi structurat cu grupurile de interese’, iar, aproape zece ani mai târziu, sub Comisia Prodi, Cartea Albă din 2001 menţiona că sunt necesare deschiderea şi transparenţa în guvern »19. Ca răspuns la Cartea Albă, a fost stabilit un organism, CONECCS (Consultare, Comisia Europeană şi Societatea Civilă), ce funcţiona ca o bază de date cu caracter voluntar, în care organizaţiile societăţii civile puteau să semneze cu scopul de a oferi un plus de informaţie legat de procesul consultativ coordonat de către Comisie. Cu toate acestea, « CONECCS a fost privit ca un mecanism destul de nesemnificativ, întrucât nu exista obligativitatea semnării, a înregistrării în această bază de date şi, deci, nu se punea problema vreunei modalităţi de a penaliza neînregistrarea »20. « Mai puţin de 7% dintre lobbyiştii din Bruxelles (adică, mai puţin de 1000 dintre cei 15000, conform estimărilor) s-au înregistrat în acest sistem voluntar »21. În cele din urmă, baza de date CONECCS a fost închisă, Comisia pregătind deja, la acel moment, un registru voluntar formal pentru grupurile de interese. În Cartea Verde, publicată în mai 2006, Comisia a precizat că « un sistem credibil pentru o mai mare transparenţă în UE ar consta într-un sistem de înregistrare voluntară şi în măsuri sporite de reglementare a conduitei lobbyiştilor, măsuri stabilite de către chiar aceştia. În condiţiile date, înscrierea voluntară a fost privită drept o variantă mai bună decât cea obligatorie, 14
Raj Chari, John Hogan et al, op. cit., p. 51 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Ibidem, p. 52 18 Elke Cronenberg, An Insider in Brussels: Lobbyists Reshape the European Union, 18 September, www.corpwatch.org/article.php?id=14119 19 Raj Chari, John Hogan et al, op. cit., p.55 20 Ibidem. 21 Jamie Smyth, EU Proposes Voluntary Registration for Lobbyists, Irish Times, 4 May 15
107
Section – Political Sciences
GIDNI
deoarece se susţinea că această variantă, din urmă, ar cere mai mult timp până la intrarea în forţă»22. La data de 21 martie 2007, Comisia a aprobat ideea stabilirii unui asemenea registru voluntar pentru înscrierea tuturor reprezentanţilor de interese, angajaţi în procesul de influenţare a deciziilor luate în instituţiile europene, registrul urmând să intre în vigoare în iunie 2008. Chiar dacă grupurilor de interese care doreau să semneze registrul li se cereau anumite informaţii precise, înscrierea însăşi rămânea totuşi complet voluntară, aleatorie, spre deosebire de măsurile existente deja, pe atunci, la Parlamentul European sau în statele amintite mai devreme, acolo unde semnarea unui registru de acest fel este obligatorie. Întrebarea ridicată la acel moment a fost ‘de ce acest registru al Comisiei este unul voluntar şi nu obligatoriu’. Comisia a precizat că « un registru obligatoriu ar solicita legislaţie în acest sens, care ar conduce, în mod inevitabil, la o îngustare a definirii grupurilor de interese (…). La un an de la lansarea acestei iniţiative, se vor face evaluări, urmărindu-se mai ales participativitatea înregistrată ; dacă aceasta se va dovedi a fi fost nesatisfăcătoare, va fi luată în considerare varianta unui sistem de înregistrare obligatorie »23. La data de 12 decembrie 2008, lobbyiştii înregistraţi în acest sistem voluntar al Comisiei erau în număr de 657, constituind « o mică parte dintre miile de lobbyşti care abordează Comisia zilnic. Este o cifră care păleşte în raport cu cele 4500 de persoane ori organizaţii regăsite în registrul Parlamentului European »24. În acel context, specialiştii se arătau îngrijoraţi cu privire la măsura în care eforturile Comisiei şi ale Parlamentului se vor dovedi suficiente « pentru a face ca procesul legislativ să fie mai transparent şi pentru a evita derapaje ale unora dintre lobbyişti »25. Opiniile referitor la necesitatea înregistrării grupurilor de interese care conduc acţiuni de lobby în instituţiile europene se deosebeau chiar şi în rândul grupurilor însele. « Unii actori se găsesc clar în favoarea unui registru obligatoriu, iar alţii preferă sistemul facultativ de autoreglementare »26. Chestiunea delicată rămânea sancţiunea în cazul nerespectării regulilor deontologice aplicate în domeniul lobbyului. « În cadrul unui regim facultativ, cea mai gravă sancţiune este radierea registrului ; radierea atinge credibilitatea grupului de interese şi poate să îi pună munca în dificultate, totuşi acestea neîmpiedicându-l să îşi exercite activitatea şi pe mai departe (…) ; în lipsa unui temei juridic, sancţiunile vor rămâne, deci, doar de natură morală »27. Vehementă a fost, din start, poziţia ALTER-EU (the Alliance for Lobbying Transparency and Ethics Regulation) : « Nu doar că registrul voluntar al Comisiei este un eşec, din cauza ratei scăzute de lobbyişti de a se conforma regulilor impuse – mai puţin de 25% -, dar există şi probleme foarte grave în ceea ce priveşte calitatea datelor puse la dispoziţie de către cei care s-au înregistrat (…). Aceasta este o situaţie inacceptabilă, iar Comisia trebuie să acţioneze rapid şi în mod decisiv pentru a o remedia, altfel, întregul proces al Iniţiativei europene în materie de transparenţă, angrenată pentru restaurarea încrederii în
22
Ibidem. Raj Chari, John Hogan et al, op. cit., p.57 24 Ibidem, p. 58 25 Marine Oddo, Une nouvelle réglementation des lobbies à Bruxelles, în Revue du Marché commun et de l’Union européenne 2009, n. 524, janvier, p. 64 26 Ibidem, p. 67 27 Ibidem. 23
108
Section – Political Sciences
GIDNI
instituţiile europene, va fi văzut ca un joc cosmetizat »28. Prin urmare, ALTER-EU susţinea şi solicita, încă de prin 2009, dezvoltarea unui sistem de înregistrare obligatoriu care să îl înlocuiască pe cel voluntar. La 23 iunie 2012, adică un an mai târziu de la lansarea Registrului de Transparenţă Comun, 5150 de grupuri de interese erau înscrise la Parlament sau la Comisie, Consiliul Uniunii Europene “luând în calcul posibilitatea de a se alătura”29 iniţiativei celor două instituţii europene, în acest sens. Numărul celor înscrişi a crescut pe parcurs, atingându-se cifra de 5431, la data de 22 octombrie 2012, dintre care aproape jumătate (48 %) s-au înscris ca lobbyişti in-house şi asociaţii profesionale, iar 28 % ca ONG-uri. 30 În raportul întocmit de către Comisie, în noiembrie 2012, este subliniat că a fost realizată “cu succes trecerea de la cele două registre anterioare, fără să fie semnalată o scădere a numărului celor înscrişi”31. Pentru mai departe, se au în vedere aspecte precum: “ameliorări ale calităţii conţinutului registrului, o strictă înăsprire a regulilor, extinderea numărului de înscrişi pe baza eforturilor sporite ce urmează a fi depuse în zona comunicării externe, încurajarea utilizării active a sistemului de către personalul şi membrii ambelor instituţii prin punerea la dispoziţia acestora de instrucţiuni cu referire la registru, încurajarea altor organe şi agenţii europene să îl utilizeze, precum şi clarificări şi îndrumări sporite pentru cei care se înscriu cu privire la modalitatea în care să ofere informaţia necesară” 32. Raportul mai atrage atenţia şi asupra “posibilităţii unei formule ad hoc, derogative sau excepţionale în cazul firmelor de avocatură şi al consultanţelor care doresc să se înscrie dar sunt preocupate de statutul de confidenţialitate al clienţilor”33. În ceea ce priveşte interacţiunea instituţiilor europene cu grupurile de interese, “cetăţenii au dreptul să se aştepte ca acest proces să fie transparent şi să aibă loc în acord cu legea, precum şi respectându-se principiile etice, evitându-se presiunea inoportună, accesul nelegitim sau privilegiat la informaţii ori la factorii de decizie. Acesta este motivul pentru care a fost înfiinţat Registrul Transparenţei: oferă cetăţenilor acces direct şi unic la informaţii cu privire la cine este implicat în activităţi cu scopul de a influenţa procesul decizional al Uniunii Europene, ce interese sunt urmărite şi care este nivelul resurselor investite în aceste activităţi. Oferă un cod de conduită unic ce leagă toate organizaţiile şi persoanele fizice autorizate, dintre cele care acceptă să ‘joace după reguli’, respectând pe deplin principiile etice”34. Pentru a se înscrie în Registrul de Transparenţă Comun, grupurile de interese trebuie să furnizeze următoarele informaţii şi să respecte următoarele reguli impuse: ■ să se identifice prin punerea la dispoziţie a numelui lobbyistului şi denumirii entităţii pentru care acesta lucrează ori pe care o reprezintă; să îşi declare interesele, scopurile sau obiectivele promovate şi, unde e cazul, să specifice clienţii pe care îi reprezintă;
Alliance for Lobbying Transparency and Ethics Regulation (ALTER-EU), The Commission’s Lobby Register One Year On: Success or Failure?, June 2009, p. 30 29 http://www.europarl.europa.eu/news/en/news-room/content/20120625IPR47616/html/EU-TransparencyRegister-over-5000-interest-groups-sign-up-in-first-year, accesat la 26 septembrie 2013 30 http://europa.eu/rapid/press-release_IP-12-1265_en.htm, accesat la 26 septembrie 2013 31 Ibidem. 32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 http://ec.europa.eu/transparencyregister/info/about-register/whyTransparencyRegister.do?locale=en accesat la 26 septembrie 2013 28
109
Section – Political Sciences
GIDNI
■ să nu obţină sau să încerce să obţină informaţii ori decizii în mod necinstit sau prin folosirea de presiune inoportună ori a unui comportament neadecvat; ■ să nu pretindă vreo relaţie formală cu Uniunea Europeană (UE) sau cu oricare dintre instituţiile acesteia în raporturile cu terţe părţi, respectiv să nu inducă în eroare terţe părţi, funcţionari sau alt tip de personal al UE; ■ să se asigure că informaţia pe care o oferă în momentul înregistrării, iar, mai apoi, în cadrul activităţilor ce vizează Registrul, este completă, actualizată şi nu induce în eroare; ■ să nu vândă unor terţe părţi copii ale documentelor obţinute din oricare instituţie europeană; ■ să nu îndemne membri ai instituţiilor europene, funcţionari sau alt tip de personal al UE ori asistenţi sau stagiari ai acelor membri să contravină regulilor sau standardelor comportamentale ce se aplică în cazul lor; ■ dacă vor angaja foşti funcţionari sau alt tip de personal al UE, asistenţi ori stagiari ai membrilor instituţiilor europene, atunci vor trebui să respecte obligaţia pe care aceşti angajaţi o au, aceea de a rămâne fideli regulilor şi cerinţelor de confidenţialitate ce se aplică în cazul lor; ■ să observe orice reguli care se formulează cu referire la drepturile şi responsabilităţile foştilor membri ai Parlamentului European şi ai Comisiei Europene35. Coordonarea şi supravegherea acestui sistem sunt asigurate de către Secretariatul Comun al Registrului de Transparenţă, constituit din Secretariatul General al Comisiei Europene şi al Parlamentului European. Secretariatul Comun este format dintr-un grup de funcţionari ai Comisiei şi Parlamentului, sub coordonarea unui şef de unitate din cadrul Secretariatului General al Comisiei. Rolul fundamental al Secretariatului Comun este implementarea de măsuri care să contribuie la calitatea conţinutului Registrului.36 Există o serie de instituţii sau organisme cărora nu li se solicită înscrierea în Registrul Comun de Transparenţă. Lista cuprinde: biserici şi comunităţi religioase, partide politice, autorităţi locale, regionale şi municipale, cu amendamentul că reprezentanţe, organisme legale ori reţele create să reprezinte aceste trei categorii menţionate pe dinaintea instituţiilor europene trebuie să se înscrie. Guvernele statelor membre, organizaţii interguvernamentale internaţionale, precum şi misiunile diplomatice ale acestora nu trebuie să se înscrie în registru. În ceea ce priveşte reţelele, platformele sau alte forme de activitate colectivă fără statut legal sau personalitate juridică, dar care constituie de facto o sursă de influenţă organizată, fiind implicate în activităţi care se află în raza de acţiune a registrului, trebuie să se înscrie.37 Dacă o entitate violează codul de conduită, “poate să fie temporar suspendată din registru, exclusă în cazul nerespectării acestuia în mod grav sau persistent; poate să îi fie retrasă legitimaţia de acces în cadrul Parlamentului European”38. În ciuda acestui pas înainte făcut de către Parlament şi Comisie, chestiunea necesităţii creării unui registru de lobby cu caracter obligatoriu rămâne deschisă şi intens dezbătută. Încă de la momentul lansării Iniţiativei 35
http://ec.europa.eu/transparencyregister/info/about-register/whyTransparencyRegister.do?locale=en accesat la 26 septembrie 2013 36 Ibidem. 37 http://ec.europa.eu/transparencyregister/info/about-register/whyTransparencyRegister.do?locale=en accesat la 26 septembrie 2013 38 http://www.euractiv.com/pa/council-ready-join-eu-transparen-news-505920, accesat la 27 septembrie.
110
Section – Political Sciences
GIDNI
europene în materie de transparenţă, în 2005, ALTER-EU (the Alliance for Lobbying Transparency and Ethics Regulation) a promovat puternic transparenţa şi etica în procesul de lobby, respectiv introducerea unor reguli cu caracter obligatoriu în această privinţă. Temerea principală era că un registru voluntar nu va reuşi “să acopere întregul peisaj al reprezentanţilor de interese europene într-un mod cât mai comprehensibil cu putinţă (…) sau să asigure că factorii de decizie şi publicul general pot să identifice şi să evalueze forţa din spatele celor mai importante activităţi de lobby”39. Dacă, iniţial, EPACA (the European Public Affairs Consultancies Association) şi SEAP (the Society for European Affairs Professionals) s-au opus îndelung obligativităţii înscrierii grupurilor de interese într-un asemenea registru, favorizând sistemul bazat pe ‘reglementare proprie’, coduri de conduită cu caracter voluntar, respectiv înscrierea voluntară în registru, azi preferă, la rândul lor, sistemul de înscriere obligatorie. 40 “În lipsa unor reguli referitoare la transparenţa şi etica lobbyului, influenţa lobbyiştilor din mediul corporatist la adresa procesului de realizare a politicilor publice la nivelul UE a rămas, în mod masiv, departe de văzul public. Influenţa oferită lobbyiştilor din mediul corporatist determină griji severe legat de imparţialitatea procesului decizional comunitar şi de principiile democratice ale acestuia”41. Stabilirea Registrului Comun de Transparenţă a atras numeroase reacţii din partea organizaţiilor direct vizate de această decizie. De pildă, Jana Mittermaier, coordonatoarea Transparency International Brussels, percepe registrul ca pe “încă un pas înspre direcţia cea bună (…), ceea ce încurajează Comisia Europeană şi Parlamentul European să mai facă încă paşi înainte”42, în acest sens. “Ne aşteptăm ca noul registru să optimizeze accesul către funcţionarii Comisiei şi eurodeputaţi”43, spune Richard Linning, preşedinte al International Public Relations Association (IPRA). Erik Wesselius, de la Corporate Europe Observatory, exprimă poziţia ALTER-EU: “întâmpinăm în mod pozitiv ameliorările noului registru al Comisiei şi Parlamentului. Dar registrul transparenţei nu se află la înălţimea numelui pe care îl poartă - este decisiv ca registrul să fie, în mod continuu, consolidat. Precum susţine şi Parlamentul European, un registru obligatoriu ar trebui să rămână obiectivul pe termen lung”44. Sau, nu în ultimul rând, Paul de Clerck, reprezentând Friends of the Earth Europe, subliniază că “transparenţa nu ar trebui să fie niciodată opţională. Dacă datele furnizate nu prezintă încredere, nu va avea sens să îl numeşti ‘registru al transparenţei’. Transmitem un îndemn înspre Comisie şi Parlament să înceapă să aducă îmbunătăţiri acestui nou sistem comun cât mai repede cu putinţă”45. Consiliul de Miniştri s-a arătat mereu rezervat în ceea ce priveşte alăturarea la celelalte două instituţii europene, în cadrul registrului de transparenţă. Fostul preşedinte al Parlamentului European, Hans-Gert Poettering, a solicitat, în scris, sprijinul Consiliului de Miniştri pentru a se alătura grupului de lucru al Parlamentului şi Comisiei în vederea realizării Registrului Comun de Transparenţă, “însă Comitetul Reprezentanţelor Permanente ale
39
http://www.alter-eu.org/fr/about/coalition, accesat la 27 septembrie 2013 Ibidem. 41 Ibidem. 42 http://www.euractiv.com/pa/council-ready-join-eu-transparen-news-505920, accesat la 27 septembrie 2013 43 Ibidem. 44 Ibidem. 45 Ibidem. 40
111
Section – Political Sciences
GIDNI
Consiliului a respins ideea ca fiind ‘nepotrivită’”46. Într-o scrisoare adresată lui Poettering, Consiliul preciza că întâmpină în mod pozitiv “eforturile Parlamentului şi ale Comisiei de a lua în considerare chestiunea transparenţei şi a responsabilităţii în relaţia cu lobbyiştii (…). Acesta este, în mod cert, un lucru de interes pentru cetăţenii europeni şi care îi preocupă (…). Fenomenul de lobby este de o mai mică relevanţă pentru Consiliu decât pentru Parlament sau Comisie. Consiliul consideră că, pentru moment, nu este potrivit să se implice într-un astfel de exerciţiu”47. Răspunsul Consiliului a fost catalogat drept ‘totalmente inacceptabil’ de către Monica Frassoni, eurodeputat la acea vreme, susţinătoare a campaniei pentru proiectul ce viza transparenţa în relaţia dintre grupurile de interese şi instituţiile europene. “Să sugerezi că Reprezentanţele statelor membre nu sunt pe atât de expuse fenomenului de lobby pe cât sunt eurodeputaţii sau funcţionarii Comisiei este greşit şi, pur şi simplu, neadevărat. Sunt la fel de expuşi ca şi noi, ceilalţi (…). Dintr-un motiv sau altul, Consiliul pare să se considere deasupra acestei chestiuni şi deasupra nevoii de transparenţă deplină (…)”48. Erik Wesselius (ALTEREU) spune că reacţia Consiliului este “foarte dezamăgitoare, dar nu complet surprinzătoare. Noi preferăm un registru comun care să cuprindă toate instituţiile, dar ceea ce este important deocamdată e că Parlamentul şi Comisia merg mai departe cu această propunere şi să sperăm că şi Consiliul se va alătura mai încolo”49. Un alt fost preşedinte al Parlamentului European, Jerzy Buzek, şi-a exprimat, la rândul său, speranţa şi încurajarea ca şi “Consiliul să ni se alăture pentru a oferi o mai mare transparenţă pentru public şi grupurile de interese” 50. Pentru întâia dată, în iunie 2012, Consiliul a trimis un observator la una dintre întrunirile Secretariatului Comun al Registrului51. În noiembrie 2013, la nivelul Uniunii, a fost realizată o revizuire cu privire la activitatea de lobby derulată la Bruxelles, în speţă, cu privire la condiţiile prevăzute de registrul transparenţei, în acest sens. Mai precis, se are în vedere propunerea de noi modalităţi de sancţionare a grupurilor de interese care refuză să dezvăluie informaţii privitor la actele de lobby pe care le conduc în raport cu instituţiile europene. Un grup de lucru comun al Parlamentului European şi al Comisiei au în vedere finalizarea revizuirii registrului până la sfârşitul lunii decembrie 2013, urmând ca, pe 21 aprilie 2014, recomandările să fie supuse procesului de aprobare în cadrul Parlamentului European.52 « Revizuirea se va concentra asupra recomandărilor care să permită instituţiilor UE să facă presiuni politice asupra organizaţiilor de lobby (…). Organizaţiile neînregistrate vor avea acces restricţionat în cadrul clădirilor instituţiilor europene, în timp ce lobbyiştii înregistraţi vor avea beneficii neoficiale precum accesul facilitat la reuniuni cu experţi, comisari sau alţi funcţionari ».53
46
http://corporateeurope.org/coverage/eu-council-rejects-joint-transparency-initiative-wwwtheparliamentcomreports, accesat la 28 septembrie, 2013 47 Ibidem. 48 http://corporateeurope.org/coverage/eu-council-rejects-joint-transparency-initiative-wwwtheparliamentcomreports, accesat la 28 septembrie, 2013 49 Ibidem. 50 http://www.euractiv.com/pa/council-ready-join-eu-transparen-news-505920 51 http://www.europeanvoice.com/article/imported/council-at-lobby-register-meeting/74640.aspx, accesat la 27 septembrie 2013 52 http://www.euractiv.com/pa/review-lobby-database-life-diffi-news-531807, accesat la 20 noiembrie 2013 53 Ibidem.
112
Section – Political Sciences
GIDNI
Concluzii Transparenţa în cadrul procesului de formulare a politicilor publice, respectiv în cadrul procesului decizional are un rol aparte, atât pentru grupurile de interese, cât şi pentru factorii decizionali. Altfel spus, într-o societate democratică, transparenţa trebuie să fie respectată şi încurajată de către actorii guvernamentali şi de către cei non-guvernamentali, deopotrivă. Există o serie de provocări majore acum : în ce măsura Registrul Comun de Transparenţă se va dovedi a fi eficient în forma sa actuală, adică solicitând înscrierea pur voluntară a grupurilor de interese, în ce măsură Consiliul de Miniştri se va alătura efectiv iniţiativei Parlamentului şi Comisiei în cadrul acestui Registru (cu atât mai mult dată fiind intenţia exprimată de către Consiliu de ‘a lua în considerare’, la un moment dat, acest lucru), respectiv în ce măsură se va decide ca înscrierea în Registrul Comun al Transparenţei să devină obligatorie sau, din contră, să se efectueze, şi pe mai departe, în mod exclusiv voluntar, precum în prezent.
BIBLIOGRAFIE: Chari, R., Hogan, J., et al., Regulating Lobbying: a global comparison, Palgrave Macmillan, Manchester University Press Cronenberg, E., An Insider in Brussels: Lobbyists Reshape the European Union, September, www.corpwatch.org/article.php?id=14119 Kretschmer, H., Schmedes, H.-J. Enhancing Transparency in EU Lobbying? How the European Commission’s Lack of Courage and Determination Impedes Substantial Progress, EU Lobbying, http://library.fes.de/pdf-files/ipg/ipg- 2010-1/08_kretschmerschmedes_us.pdf., 2010 Smyth, J., EU Proposes Voluntary Registration for Lobbyists, Irish Times, 4 May Oddo, M. Une nouvelle réglementation des lobbies à Bruxelles, în Revue du Marché commun et de l’Union européenne 2009, n. 524, janvier Alliance for Lobbying Transparency and Ethics Regulation (ALTER-EU), The Commission’s Lobby Register One Year On: Success or Failure?, June 2009 http://europa.eu/rapid/press-release_IP-11-773_ro.htm, accesat la 26 septembrie 2013 http://www.europarl.europa.eu/news/en/news-room/content/20110510IPR19128/html/MEPsback-joint-Parliament-Commission-register-of-lobbyists, accesat la 26 septembrie 2013 http://www.europarl.europa.eu/news/en/news-room/content/20120625IPR47616/html/EUTransparency-Register-over-5000-interest-groups-sign-up-in-first-year, accesat la 26 septembrie 2013 http://europa.eu/rapid/press-release_IP-12-1265_en.htm, accesat la 26 septembrie 2013 http://ec.europa.eu/transparencyregister/info/about register/whyTransparencyRegister.do?locale=en accesat la 26 septembrie 2013 http://www.euractiv.com/pa/council-ready-join-eu-transparen-news-505920, accesat la 27 septembrie. http://www.alter-eu.org/fr/about/coalition, accesat la 27 septembrie 2013
113
Section – Political Sciences
GIDNI
EUROPEAN IDENTITY VS. NATIONAL IDENTITY? THE CRISIS OF IDENTIFICATION IN THE EUROPEAN UNION Rada Cristina Irimie, PhD Candidate, ”Babeș-Bolyai” University of Cluj-Napoca
Abstract: What do we know about the relationship between national and European identity? While national identity is a versatile formation, European identity is connected to the growth of the European Union. This article attempts to analyse some of the qualities of the European identity in Central and Eastern Europe prior to the EU accession and afterwards. The phenomenon of identification with Europe before and after the EU accession provides medium for understanding the identity mechanisms that surround the perception of European identity. Furthermore, the article will study the way in which political contexts shape Euroskepticism. We will discuss how emergent uncertainties about the status of the European Union influence European integration and individual perceptions among national publics. The method of case study will help us identify examples of integration and conflict between national and European identity. Greece and Germany will provide two diverse examples for this purpose. The empirical information from these countries is aided by Eurobarometer data, which enabled a comparative approach within the timeframe of the union. With this article we hope to contribute to the debate by designing a framework to measure national and European identities. Keywords: National identity, European Union, integration, nationalism, Euroskepticism
Introduction Citizenship and national identity are the cornerstones of a democratic society. Citizens constitute State’s demos, which often corresponds to a nation (Lobeira, 2012). The European identity was introduced with the development of the European Union citizenship, mainly to enhance Europeans’ sense of belonging to their political community. The original European project aimed at a closer union among the peoples of Europe. Yet, the European identity has faced several challenges, starting with the notion of identity in the Member-States. Many theorists argue that for the European Union to become a feasible democratic polity its citizens must develop a communal identity (Theiler, 2012). Formation of identity in the EU goes through several channels, but has yet to generate a European public sphere. Given that national norms, motivations and perceptions make a supranational democracy possible, it would be interesting to examine such aspects in the Member-States. Existing national identifications, which prove critical to the built up of transnational political trust, cannot only offer theoretically coherent data but also provide empirical analogies and precedents. The European Union as it exists today differs greatly from the European communities founded in the 1950s. The wish for a closer union, formulated in the Treaty of Rome, has not been left unanswered (Spiering, 2002). However, as the integration process deepened critical voices became louder. In the last decades, Euroskepticism has gained momentum in a variety of pressure groups, political parties and other organisations. Euroskeptics are critical of the European Union for many reasons, but one phrase centrally describes their arguments: ‘national identity’. The aim of this article is, firstly, to examine models of European integration and how they affect the notion of national identity. The public opinion on the process of European integration is crucial to our understanding of identity issues, thus a chapter will be dedicated in this aspect. This chapter will explore relationship between 114
Section – Political Sciences
GIDNI
European integrations and people’s feelings towards national identity. In our effort to value the power of national identity in Europe, we will make an essential reference to the historical and cultural aspects of nationalism. Given the limits of our historical and cultural extend, we will utilize the characteristics of two country case studies - Germany and Greece - to explore national perceptions of the European identity. Germany, as a founding member of the EU, played a central role in the creation of the Union, while Greece, as an early member showcased an extensive pro-European attitude. Both countries’ public opinion was challenged during the Eurozone crisis and, thus, they offer interesting observations in that aspect. Finally, special attention will be paid to the part of Euroskeptic discourse. What seems to be the problem with national identity in the European Union? We will try to develop further the identity and institutional factors on Euroskepticism based on literature on the economic crisis impact. The current economic crisis has revived some feelings of national identification, but the policy responses have mainly pushed national governments into closer economic co-operation. The crisis did not substantially bring in a source of Euroskepticism, but it has caused the most pronounced increase in Euroskepticism in the countries most affected by the crisis. National data provided by Eurobarometer will aid in analyzing and explaining public Euroskepticism. Theories of European integration and National Identity Theories of collective identities have occupied sociologists, anthropologists as well as political scientists for many years. Collective identities feature a group of people that accept fundamental and consequential similarities, which create solidarity feelings among themselves (Brubaker & Cooper, 2000). This sense of collective identity is not developed separately within the individual, but is socially constructed, which means it emerges as the intentional or unintentional consequence of social interactions. Humans developed a capacity for group identification long before the development of rational faculties. “People grow up in families and communities, and come to identify with the groups in which they are socially located. Gender, ethnicity, religion, nationality, social class and age have all been the basis of people’s main identities” (Fligstein et al, 2012, p. 108). Therefore, the principle of social identity theory is that ‘who one is’ depends on which groups one identifies with. These connections can be tremendously powerful in shaping views towards political objects (Hooghe, 2004). The strongest territorial identities are obviously national, and we suspect that such identities limit preferences on European integration. The relationship between national identity and European integration is double-sided. On the one hand, national identity and European identity may strengthen each other (Citrin & Sides 2004). Citrin and Sides find that “even in an era in which perceptions of the European Union as successful seemed to decline, the tendency to identify with both nation and Europe increased” (Citrin & Sides 2004, p. 54). On the other hand, opposition to European integration is regarded as ‘defence’ of the nation against centralized control from Brussels. But it is also true that opposition to European integration is couched as defense of the nation against control from Brussels. Carey (2002) argues that national attachment combined with national pride has a significant negative effect on support for European integration. The first scholarly attempt to explain EU integration was functionalism, which argued that intergovernmental bureaucracies would be created to solve problems across borders 115
Section – Political Sciences
GIDNI
(White, 2010). Functionalism is a pioneer in globalisation and international integration, and the functionalist assumptions developed provided methodological tools that helped international relations scholars to understand European dynamics. Most functionalist theory can be attributed to David Mitrany, who was theorizing about the unification of Europe during the interwar period (Mitrany, 1975). Responses to Mitrany were split between Ernst B. Haas and Karl W. Deutsch, who expressed different ‘pre-theories’ about European integration. Haas argued that social elites such as politicians, technocrats, and business people control their own governmental systems pushing them toward or away from integration (Haas, 1968). Haas inspired the next generation of integration scholars (e.g. Joseph Nye, Leon Lindberg, Stuart Scheingold and others) to process further the idea of neofunctionalism. Deutsch, the primary intellectual opponent to Haas’ neofunctional approach, developed his cybernetic theory on politics, which focused on the flow of goods and services as an alternative for growth in Europe. The result of his theory was based on statistical data comparing volumes of national economic data (Hroch, 2012). Deutsch insisted that people remained more affected by what was going on in their own country than the events of the larger European community (White, 2010). The development of the integration theories was aided by global politics. The political developments in the 1990s brought enthusiasm about more European integration and the concept of a pan-European identity started gaining momentum. The Berlin Wall fell and Germany reunified marking the end of the Cold War and the European Community expansion larger, after the collapse of the Soviet Union. Scholars were interested more and more in the process of European integration, asked new questions, specifically about the national identity (Risse, 2003). However, as the integration moved forward, the theories that explained the integration process developed, as well, to include new parts of the process. One reason for the changing theory was the new ‘post-Maastricht’ feeling that things had deeply changed, but no common narrative existed to explain what that new feeling was (Leibfried & Pierson, 1996). The approaches included multi-disciplinary approaches of social identity, ethnic and nation studies, political, economic and citizenship studies (White, 2010). The European integration galloped forward and neofunctionalism faded away as scholars emphasised on other aspects of European political and economic changes (Duchesne, 2008). The process of EU institution-building that would result in a new European identity was explained through a set of theories, beginning with the assumption that identity politics in Europe are complex. As theoretical contributions from the previous decade were not in accordance with the EU developments in the 1990s, new theories attempted to approach the European phenomenon. Intergovernmentalism, as a strong alternative to neofunctionalism, disproved neofunctionalist predictions about member-states willingness to compromise their sovereignty in high politics areas. However, liberal intergovernmentalist approaches, also, failed to explain how national interests can merge to allow European integration to prosper. As the new institutionalists and theorists of multi-level governance anticipated a shift in the institutional balance in a supranational direction, in 1991, the Member-States strengthened their control over the EU and the integration process through key decision-making procedures, while the Commission has been in slow decline (Kassim & Menon, 2004). Important literature link public attitudes and the EU that are crucial to understanding how institutions shape identities and how identities shape institutions (White, 2010). Rarely 116
Section – Political Sciences
GIDNI
do average citizens have a direct hand in the process of integration, but this does not prevent them from forming strong opinion about how or why integration should proceed (McCormick, 2008). The politicization of national identity was tightly re-established with the Maastricht Treaty itself when it sought to create an “ever closer union among the peoples of Europe, in which decisions are taken as closely as possible to the citizen” (Treaty of the EU, 1992, Art. A). The relative lack of democratic institutions actually linking citizens together was problematic for the EU. However, little research exists to support the idea that a European identity or European citizenship is materializing. According to Sean Carey, European identities do not seem to be far from national identities; instead national identities are influencing how citizens feel about integration, especially on an individual level (Carey, 2002). Critics argue that the impact of identity on political attitudes is neither automatic nor consistent (Medrano, 2003). The connection between individual identities and his attitudes towards integration seems to be politically constructed (Hooghe, 2004). Historical and Cultural Perspectives of Euroskepticism The history of the European Union as a group of institutions has been, originally, dedicated in the purpose of preserving peace by all means. Nevertheless, the political processes at stake with regard to European integration today are at odds with this picture. Decision makers have had to deal over the last years with an ongoing financial crisis that has caused plenty existential issues concerning the Union as a whole. In the historiography of European integration, two basic features come to the forefront. The first, the writing of European history since 1945 and the writing of European integration are difficult to match. The second is related to the absence of a social history of European integration (Crespy & Verchueren, 2012). However, little attention has been given to political and social resistances to EU integration within and beyond national states. Wide literature argues that the shift in sovereignty has made people more critical towards the EU. “A large part of the European population saw EU membership as beneficial, but a growing number of people became skeptical towards the EU and its policies. Negative consequences of European policies reflected upon the European Union and ostensibly increased Euroskepticism” (Klingeren, 2014, p. 2). Scepticism towards the future of the Union has visibly affected a growing number of social groups. Euroskepticism had a presence of over forty years in Europe, and it even appears on highly educated social groups, which one would normally expect to worship integration (Boros & Vasali, 2013). As a matter of fact, the share of people thinking that their country has not benefitted from EU membership has been steadily increasing in most European countries since the late 1990s. “Explanations of why people are Euroskeptic have traditionally focused on the so-called hard factor, emphasising the importance of, for instance, individuals’ work status, income or economic evaluations. A second and more recent stream of research takes a soft factor approach, which focuses on more effective identity and culturally driven predictors” (Klingeren & Boomgaarden, 2014). Chris Gifford (2008) provides an example of economic perspective on the rise of British Euroskepticism. In the early 1970s, the European strategy of Great Britain became a short-term instrument of crisis management, aiming to strengthen divisions of British capital during the crisis caused by the American hegemony and economic downturn. On the long term, the economic relationship between Britain and the European Commission 117
Section – Political Sciences
GIDNI
was established on the rationale that the British membership was an opportunity for international capital. To all intents and purposes, Britain has been constantly undermining the EC’s capacity to manage increasing competitiveness within the world economy. Another dominant perspective on explaining public opinions towards European integration takes cultural factors into account. This approach emerged as a result of the transfer of more sovereignty from the Member-States to the EU beginning with the Treaty of Maastricht in 1992 (Olsson, 2009, p. 9). The basic hypothesis of cultural theories regards the European integration project as a threat to the nation-state and national identity (McLaren, 2005). As this literature focuses mainly on national identities, many authors hypothesize varying causes for this connection in different Member-States by accumulating public opinion data on a national level (De Vries & Edwards, 2009; McLaren, 2005; Medrano, 2003). For example, Medrano (2003) argues that the historical development of national identities is fundamental, and that British Euroskepticism comes from its legacy as an imperial state, while Spain and Germany tend to be less Euroskeptic because of their strong desire towards modernisation and because of guiltiness over World War II for Germany. McLaren (2005) provides evidence that a number of Member-States still identifies sturdily with their nationality, and regards EU as a major threat to national symbols. At the individual level, Carey (2002) notices that feelings of national identity, expressed with national pride and fear of diminishing cultures, has a negative effect on support for European integration. Likewise, McLaren claims that the alleged threat to national culture, expressed as racist feelings towards minorities, involves a negative relationship to support for the EU, highlighting that Euroskepticism tends to be based “in great part on a general hostility toward other cultures” (Carey, 2002, p. 391). Although important for its contributions to understanding citizen attitudes towards European integration, the literature mentioned above has neglected a critical third level approach that can be applied to each of the theoretical perspectives already reviewed - the regional level. Indeed, existing theories only provide an incomplete picture of the forces behind support for the EU (Olsson, 2009). Public Opinion and European Integration Public opinion on European integration and the rising European polity are two matters of importance. Recent studies have mapped out the attitudes of European citizens towards the Union by considering their support for membership, for specific EU institutions, and for specific policy areas. At the same time, there is increasing interest in the relationship between political organizations, and citizens’ attitudes to EU policies and politics. The effect of national identity on public opinion towards European Union has been of key importance to the EU policies. The EU has gained some control over a number of policies but has faced strong opposition from hesitant national politicians. This chapter argues that public opinion is an important factor in explaining such reluctance. A hypothesis of national identity to explain public opinion, assumes that those who identify with their nation-states are less likely to support EU control of EU policies than are those who identify with ‘Europe’ (Luedtke, 2005). Using logistics, this factor (public opinion) is shown to be stronger than support for European integration, influenced by various variables such as economic calculation, political ideology, age and gender.
118
Section – Political Sciences
GIDNI
The study of European integration, explanations of the process and of its pace, and the corresponding forecasts should take into consideration two major facts: the existence of differences in support for supranational arrangement in the countries that form the European Union, and the increasing role of public opinion in determining the course of European integration. In countries like Spain and Germany, for instance, both elite groups and public support for supranational solutions have been high, whereas in the United Kingdom the opposite balance has been true (Medrano, 2003). The difference between pro-integration and Euroskeptic countries has greatly influenced the course of European integration and should be taken into account when making predictions about the future of the European Union. Eurobarometer, a measuring tool of population attitudes in the Member-States has played a key role in the process of European integration, by providing the methodological tools to analyse the foundation of the European Union (Bennie et al, 2013). Eurobarometer1 surveys in twelve long-term Member-States helped to assess of the impact of individual-level indicators, such as national pride and exclusive national identity, as well as hard factors, such as socioeconomic position and perceived financial status. In point of fact, Eurobarometer 74 (European Commission, 2011) asked survey respondents in all EU-27 whether they ‘feel European’. The majority of European respondents declared they feel European (74%), which is an increase of 3 percentage points since spring 2008. One third (32%) feels European ‘to a great extent’. Similarly, the percentage of those who ‘do not feel European’ has decreased slightly. In spring 2009, just one quarter (25%, -2 points) of the respondents said that they do not feel European. According to Brubaker and Cooper’s (2000) analysis, we should examine Europe as a category because respondents were asked whether they emotionally associate themselves with the category ‘European’. Furthermore, the meaning of ‘European’ in the specific setting was not clarified. This bears some similarity with ‘identification and categorisation’ in Brubaker and Cooper’s sense. However, interpreting ‘European’ as a reference to people, i.e. ‘Europeans’, the answer to the question could also relate to an ‘emotionally laden sense of belonging to a distinct, bounded group’ (Brubaker & Cooper, 2000, p. 19). This understanding is supported by the introduction to the question: ‘elements that make up the European identity’. This interpretation becomes even more convincing when we look at the following questions focusing on perceived commonalities between Europeans. The survey continues with a series of elements representing the European identity. “In your opinion, which of the following are the two most important elements that go to make up a European identity?” (European Commission, 2011). Seven different statements were listed which could be answered on a scale of 1 ‘strongly agree’, 2 ‘tend to agree’, 3 ‘tend to disagree’ and 4 ‘strongly disagree’: a) Democratic values, b) Geography, c) A high level of social protection, d) Common history, e) Common culture, f) Entrepreneurship, g) Common religious heritage. When asked to define the two most important elements that make up a 'European' identity, respondents selected 'democratic values' (41%) above all other options. Europeans, also, rate 'geography' as one of the most defining features of European identity (25%). Two other features bit for third place; 'common history' and 'a high level of social protection' (24%), 1
The standard Eurobarometer was established in 1973. Each survey consists in approximately 1000 face-to-face interviews per Member-State (except Germany: 1500, Luxembourg: 600, United Kingdom 1300 including 300 in Northern Ireland). It is usually conducted between 2 and 5 times per year, with reports published twice yearly.
119
Section – Political Sciences
GIDNI
followed by a 'common culture' (23%). 'Entrepreneurship' is rated among the least important elements listed (11%). The last of the options rated is a 'common religious heritage' (8%). Just 5% of respondents spontaneously state that 'there is no European identity'. The features concentrate on ‘objective’ descriptions of Europe in terms of ideas associated with normative approaches. There are indicators related to a cultural notion of European identity on the one hand: a common religious heritage, common history, and culture. On the other hand, a number of institutional and more pragmatic ways to make sense of Europe: geography, social protection and entrepreneurship. Only one question refers to broad political ideas, namely democratic values. However, this does not create difficulty to the research on identification with Europe because a bottom-up perspective inspects individual perceptions of a ‘category’ rather than judging against this or that criterion (Pitchler, 2008). Interestingly enough, according to the most recent Eurobarometer (European Commission, 2013), 12% less respondents declared they feel European (62%), while more than a third disagreed totally with the statement (37%) a percentage significantly increased since spring 2009. While the radical developments that occurred in between 2009 and 2013 are of great interest to our research, we will dedicate a particular chapter to their analysis on a later stage. Although varying, the trend - led by the absolute majority - of European citizens expresses a positive identification with Europe. As Habermas noted in 2001, the question of a European identity discusses the public and democratic ‘deficit’ of the European Union; the difference between the ongoing predominance of the national space as the source of collective political identification and the EU’s increasing influence on Europeans’ way of life (Habermas, 2001). As identity involves symbolic material for its maintenance, growth and transformation, the news media play a crucial role in the process of identity formation, considering their ability to symbolically produce certain ideas of the world and our place in it (Olausson, 2010). National Perceptions of European Identity i. The Case of Germany Long before the twentieth century, Germany’s central position and size raised the question of how both Germany and Europe could be arranged in a peaceful and productive manner that would work for Germans, as well as for their neighbors. “We do not want a German Europe, but a European Germany”: the famous quote by the Thomas Mann from the interwar period became the mantra of the German political elites after the disaster of World War II (Plate, 2013). Nowadays, to be a ‘good German’ means to be a ‘good European’ and to enthusiastically support European integration. To be a ‘good European German’ also means to have finally overcome the country's militarist and nationalist past and to have learned the right lessons from history (Rise & Engelmann-Martin, 2002). The political elites of the Federal Republic of Germany have thoroughly ‘europeanised’ the German national identity since the 1950s. This Europeanization of German identity explains to a large degree why German governments since Conrad Adenauer have supported European integration as the ‘United States of Europe’. This federalist and social consensus has remained unchanged despite the radical changes in Germany's power in Europe and the world. This balance is strongly linked to the Europeanized national identity, and it accounts for the constant German support for
120
Section – Political Sciences
GIDNI
European integration, even though the end of the Cold War and German unification should have challenged that balance (Rise & Engelmann-Martin, 2002). Since the Eurozone crisis began, German citizens have become resistant to taking responsibility for the debts of others with having mechanisms for controlling their spending. “With the fiscal compact and demands by the European Central Bank for comprehensive domestic reforms, Eurocrats have crossed many of the red lines of national sovereignty, extending their reach way beyond food safety standards to exert control over pensions, taxes, salaries, the labour market, and public jobs. These areas go to the heart of welfare states and national identities” (Torreblanca & Leonard, 2013, p. 1). German citizens began to see themselves as the victims of the Euro crisis. Under the fear that they will be asked to pay higher taxes or accept higher levels of inflation in order to save the euro, they questioned the European identity they wholeheartedly supported for more than half a century. The Eurobarometer shows that 56 percent of Germans have ‘no trust’ in the EU, while only 30 percent have a ‘fairly positive’ image of the EU (Eurobarometer 78, 2012). All together, the mainstream political parties all support the Euro and recent polls show that three quarters of Germans are against leaving the euro. A recent anti-Euro party, Alternative for Germany, has been set up, but is so far expected to get at most two percent of the vote in September’s general election. Germans may not like the Euro as much anymore, but that does not mean they want to leave it (Torreblanca & Leonard, 2013). ii. The Case of Greece Greek attitudes towards the EU have long been characterised by degrees of division, ambivalence and anxiety, in some cases. These attitudes have been an influence of the country’s “poor political and economic performance since joining the European Union (European Community, then) in 1981 are direct products of the cultural and psychological legacies of the Byzantine and Ottoman Empires, and of the inherently vulnerable, dependent, embattled and irredentist nature of the Greek national state that emerged in the nineteenth and early twentieth centuries” (Bideleux & Taylor, 2002). These legacies were kept alive by national threats and populist treatment of nationalist issues, leading to an ambivalent and controversial relationship with Western Europe. Despite this, Greece has remained connected to the EU project. During the 1990s and 2000s, a pro-European ideology was predominant in Greek society, considering developed EU members as the model towards which Greece should aspire and assist in the modernisation project (Pagoulatos, 2012). This ideology was largely based upon the financial benefits Greece has gained from the EU membership. The majority of Greeks could not conceive the country’s exit from the EU, and membership was only opposed by the orthodox Communist Party (KKE) and the fascist Golden Dawn (Pagoulatos, 2012). Before 2010, when the crisis began, the EU membership was associated with economic progress and prosperity, driving society into modernity. Since then, however, Greece has gone through severe recession, austerity measures, structural reform, and degrading bailouts. Greeks citizens, who had seen membership of the European Union as a factor of socioeconomic progress, now give responsibility to the EU for much of what they face. Naturally, this experience has led to a sheer fall in Greek support for the EU: in 2007 the support was +26 percent; by 2012 it was -63 percent (Torreblanca & Leonard, 2013). The popular support for the two largest political parties, New Democracy and PASOK that have been pro-Europe has also declined, as representatives of a failed political 121
Section – Political Sciences
GIDNI
system. The main beneficiary of the popular discontent has been the radical Syriza parties, which opposed the austerity programme agreed with the International Monetary Fund (IMF), the European Commission, and the European Central Bank (ECB), but however prefers for Greece to remain in the single currency rather than returning to drachma. While Greece experienced widespread civil unrest and anti-immigrant violence, the support for anti-EU parties, such as the communist KKE and the far-right Golden Dawn has also increased. By spring 2012 the Eurobarometer survey implied that 14% more Greeks see the EU from a negative perspective rather than a positive one (European Commission, 2012). Greece’s Eurozone partners (especially Germany) are now responsible for subjecting the country to excessive and unfair penal austerity, and these sentiments have been seized upon by extremism and populism in the country (Pagoulatos, 2012). The anti-EU sentiment has rapidly expanded across the countries hit by the crisis, but whether it is here to stay depends on time and on the EU flexibility. There is hope that as growth advances, Euroskepticism will weaken and eventually move away. However, the collapse of trust in the EU is a dangerous enemy to integration (Torreblanca & Leonard, 2013). Enthusiasm for the EU will not return unless sincere efforts for a systematic change takes place, in the way EU deals with its Member-States and its citizens. Εconomic Crisis and Euroskepticism The Eurozone financial crisis starting in 2009 caused a great shock to the European economy and put Euroskepticism into a new perspective. Falling growth, rising unemployment and public debts are a few examples of social and political impacts that aroused a new turmoil in Europe. The old conditions for Euroskepticism were created by the alleged existence of a democratic deficit within the EU, followed by the clash of national cultures and a common European identity. The current crisis, though, was born as a result of a clash between the wills of citizens in Northern and Southern Europe (Torreblanca & Leonard, 2013). And both sides rely on the EU institutions to process their concerns. The conflict between the centre and the periphery increased as citizens in creditor countries become hesitant in taking responsibility for the debts of beholden countries without having control on their spending. In the past, there was a mutual understanding between members that allowed EU institutions to monitor the single market and technical areas of policy, while national governments maintained their monopoly on policymaking in sensitive national areas (Schmidt, 1999). “With the fiscal compact and demands by the European Central Bank (ECB) for comprehensive domestic reforms, Eurocrats have crossed many of the red lines of national sovereignty, extending their reach way beyond food safety standards to exert control over pensions, taxes, salaries, the labour market, and public jobs. These areas go to the heart of welfare states and national identities” (Torreblanca & Leonard, 2013, p. 1). Many researchers show that there has been a steady increase in Euroskepticism since 2007. This increase became more evident in the Eurozone countries compared to the non-Eurozone countries, which was expected given the fact that the impact of the economic crisis exposed the structural weaknesses of the Monetary Union (Sericchio et al., 2013). The rising trend in Euroskepticism between 2007 and 2011 offers a variety of development patterns in the Member-States. We can distinguish between three groups of countries according to the degree of change in Euroskepticism levels involved. The most obvious growing increase in 122
Section – Political Sciences
GIDNI
Euroskepticism has taken place in Greece, Portugal and Slovenia, followed by Lithuania, Spain, Cyprus and Ireland. A second group of countries (Belgium, Bulgaria, Czech Republic, Denmark, Germany, Hungary, Italy, Latvia, Luxembourg, Malta, Netherlands, Poland, Romania, Slovakia and Spain) has experienced a modest increase in Euroskepticism. Finally, Euroskepticism has remained stable and even decreased in a third group of countries including, notably, Austria, the United Kingdom, France, Finland and Sweden (European Commission, 2011). Taking these results for granted and the fact that levels of public Euroskepticism is influenced by the global financial crisis, we are wondering which factors are likely to be most significant in explaining that change. “Since the countries that have demonstrated the most significant rise in Euroskepticism are those that have been hardest hit by the crisis, we would expect economic factors, particularly those pertaining to the sociotropic explanation, to yield enhanced explanatory power” (Sericchio et al., 2013, p. 58). It would be expected, thus, that the importance of political factors, such as identity and trust in national institutions, would be surpassed by economic factors, such as tax regulations and salaries. Subjective economic factors could influence public opinion on European integration, alongside objective factors. European integration, in general, is perceived by most citizens as a driving force if economic advancement, able to affect their economic welfare. The key power of European integration has been to eliminate barriers to economic exchange, facilitate mobility of capital and labor, and create a single European monetary authority. Citizens who feel confident about the economic future are likely to look at European integration in a positive light, while those who are anxious will lean towards Euroskepticism (Hooghe & Marks, 2004). Therefore, it is not surprising that public opinion on European integration has been explained through economic factors. However, an analysis of the Eurobarometer results in 2011, by F. Serricchio, M. Tsakatika and L. Quaglia (2013), suggests that economic indicators were not directly involved in encouraging Euroskepticism. In contrast, national identity elements in 2007 and 2010 are interrelated with Euroskepticism. According to the results of the survey national institutional confidence has a negative impact on Euroskepticism: this means that peoples who are confident about their national political system are less Euroskeptic. That is to confirm that national institutions work as a proxy rather than a substitute of European integration (Anderson, 1998). Since national governments and parliaments are directly involved in managing the financial crisis, citizens consider them responsible for finding efficient solutions to economic problems. Thus, a low level of confidence in national institutions resulted in a high level of Euroskepticism and the opposite. At the same time, exclusive national identity is positively correlated to Euroskepticism. This confirms Hooghe’s and Marks’s hypothesis that “citizens who conceive of their national identity as exclusive of other territorial identities, are likely to be considerably more Euroskeptical than those who conceive of their national identity in inclusive terms” (Hooghe& Marks, 2004, p. 2). As a result, Euroskepticism seems to be rooted in national characteristics and the economic crisis does not challenge this trend. To understand how the citizens feel about European integration, one needs to consider how individuals frame their national identity (Hooghe & Marks, 2004). The role of national institutional trust, however, changes across countries and there is no consistency in data. 123
Section – Political Sciences
GIDNI
Exploring the correlation between the global financial crisis and Euroskepticism, we came to conclude that, despite the financial crisis, economics is not the main source of Euroskepticism in the turbulent period starting in 2007. Instead, national identity and political institutions play an increasingly important role in explaining public Euroskepticism in the Member-States (Serricchio et al., 2013). The overall result indicates that people, who were more positive about their personal and their country’s financial situation, were less Euroskeptic. The influence of occupational status was small, while a relative improvement of the country’s economic situation led to less skepticism. More notably, exclusive national identity increases Euroskepticism, while national pride shows the opposite effect. The “difference can be explained by the fact that an exclusive identity creates opposing attitudes toward ‘others’ (hence, the EU), whereas national pride can more easily co-occur with European pride” (Klingeren & Boomgaarten, 2014). Since 2010, Euroskepticism increased in all but one Eurozone country (Austria). The EU and Eurozone crises had an impact in shaping public opinion, as the relationship between economic adversity and public opinion became stronger and stronger (ISPI, 2013). The following graph shows the opposite relationship between national GDP growth and the change in Euroskepticism between 2008 and 2013. It is noticeable that countries where GDP was reduced the most, Euroskepticism increased the most. According to the graph below, confidence dropped nearly 95% in the countries that received EU financial help (Ireland, Portugal, Cyprus and Spain), which implies that national public opinion leaned towards Euroskepticism more than even economic conditions could explain (ISPI, 2013). It is likely that bailout packages came to these countries with too many holds barred, thus generating impressions of interference from Brussels. Interestingly, Greece contradicts this trend being the only country that received bailout money from other Eurozone countries, while lying below the regression line. On the opposite, Germany’s public opinion became a little more anti-European than what GDP could explain (nearly 3%).
124
Section – Political Sciences
GIDNI
Lastly, Italy remained controversially righteous by retaining the anti-European sentiment in low levels, while her GDP shrank by 7% during the past few years. These random exemplary data cases above reconfirm our argument that Euroskeptical sentiment cannot be solely explained in economic terms. While many scholars have explained preferences over European integration in terms of its economic consequences, it is arguable by the data collected that national characteristics – notably national identities – are more determining aspects of Euroskepticism.
Conclusions This article has looked at the relationship between national and European identities, in correlation to the public sentiment towards European integration. In particular, we questioned whether national identity had a dominating role over the alleged European identity, and how determining it has been in the context of Euroskepticism. We examined the contribution of theories of European integration and national identity in the literature, to conclude that European identities are interrelated to national identities and thus national aspects of individual identities are important in interpreting the level of European integration. Furthermore, the study of historic and cultural factors of European integration suggests that national pride and fear of eliminating culture has a positive correlation to Euroskepticism and negative impact on European integration. Both from an historic and cultural point of view, the case studies of Germany and Greece provide us with reverse examples of the nationalised construction of European identity. Moreover, confidence in political institutions proved to play a key role in Euroskepticism; trust in national political institutions is negatively correlated to Euroskepticism, while by contrast confidence in European institutions goes side-by-side with the support for European integration. Euroskepticism has increased since 2009 in the EU-27. However, the hypothesis that there is an association between Euroskepticism and economic variables is not confirmed by our analysis. It is possible that the Eurozone financial crisis has amplified this trade-off effect between national and EU institutions. The crisis did not bring economics back as the most important source of Euroskepticism. Instead, it has confirmed the trends according to which national identity and political institutions play an increasingly important role in explaining public Euroskepticism (Serricchio et al., 2013). The analysis suggests that Euroskepticism is mostly related to national contexts. Contrary to pro-economic analysis, more income inequality is associated with less Euroskepticism in Western EU countries, while there is no association of financial aid with trust in EU institutions in Eastern EU countries. Negative financial expectations are associated with more Euroskepticism, while individuals in Eastern European countries see the EU as a chance when their financial outlook is gloomy (Ritzen et al., 2014). The results also suggest that the levels of integration are not exclusively related to national identification, but it is negatively related to patriotism, and ethnic conceptions of membership in the nation (Ariely, 2012). An examination of alternative explanations suggests that European integration has an impact on national identity, as well as the opposite. This conclusion puts the phenomenon of economic crisis into a new perspective concerning support for European integration, and deconstructs the dependence of Euroskepticism on economic indicators. This article leaves open for future research and theoretical discussion the question of the actual implications of a European identity. Considering that national identity represents, to great extent, naturalised common-sense knowledge, it seems vital that the European identity 125
Section – Political Sciences
GIDNI
preserves a ‘delicate’ nature that does not threaten the variety of voices and views that are distinctive of Europe. Facing and understanding the uniqueness of national identities is a precondition for promoting a pan-European identity that will embrace these cultural images and features. “Shaping a cultural identity that will be both distinctive and inclusive may yet constitute the supreme challenge for a Europe that seeks to create itself out of its ancient family of ethnic cultures” (Smith, 2001, p. 76).
BIBLIOGRAPHY: Ariely, G. (2012) “Globalisation and the decline of national identity? An exploration across sixty-three countries”, Nations and Nationalism, Vol. 18, No. 3, pp. 461-482. Bideleux, R. & Taylor, R. (2002) European Integration and Disintegration, Routledge: London. Boros, T. & Vasali, Z. (2013) “The Rise of Euroskepticism and Possible Responses prior to the 2014 European Parliament Elections”, Foundation for European Progressive Studies. Available from: http://www.feps-europe.eu/ Brubaker, R. & Cooper, F. (2000) “Beyond Identity”, Theory and Society, Vol. 29, pp. 1-47. Carey, S. (2002) “Undivided Loyalties: Is National Identity an Obstacle to European Integration?”, Vol. 3, No. 4, pp. 387-413. Citrin, J. & Sides, J. (2004) “Can there be Europe without Europeans? Problems of Identity in a Multinational Community” in Identities in Europe and the Institutions of the European Union, eds. Herrmann, R., Brewer, R. M. & Risse, T., Rowman and Littlefield: Lahnman, pp. 41-70. Crespy, A. & Verchueren, N. (2012), “From Euroskepticism to Resistance to European Integration: An Interdisciplinary Perspective”, Perspectives on European Politics and Society, Vol. 10, No. 3, pp. 377-393. De Vries, C. E. & Edwards, E. E. (2009) “Taking Europe to its Extremes: Extremist Parties and Public Euroskepticism”, Party Politics, Vol. 15, No.1, pp. 5-28. Duchesne, S. (2008) “Waiting for a European Identity… Reflections on the Process of Identification with Europe”, Perspectives on European Politics and Society, Vol. 9, No. 4, pp. 397-410. European Commission (2011) Eurobarometer Autumn 2010 (74), European Commission: Brussels. Available from: http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb74/eb74_en.htm European Commission (2012) Eurobarometer Autumn 2012 (78), European Commission: Brussels. Available from: http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb78/eb78_en.htm European Commission (2013) Eurobarometer Spring 2013 (79), European Commission: Brussels. Available from: http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb79/eb79_en.htm Fligstein, N., Polyakova, A. & Sandholtz, W. (2012) “European Integration, Nationalism and European Identity”, JCMS: Journal of Common Market Studies, Vol. 50, No. 1, pp. 106-122. Gifford, C. (2008) The Making of Euroskeptic Britain: Identity and Economy in a PostImperial State, Ashgate Publishing Limited: Hampshire.
126
Section – Political Sciences
GIDNI
Haas, E. B. (1968) The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957, Stanford University Press: California. Habermas, J. (2001) “Why Europe needs a Constitution”, New Left Review, SeptemberOctober, Available from: http://newleftreview.org/II/11/jurgen-habermas-why-europe-needsa-constitution Hooghe, L. (2004) “Redefining the European Project”, Working Paper 04.2.2: Calculation, Community, and Cues: Public Opinion on European Integration, Halki International Paper, June 23-27, ELIAMEP. Hooghe, L. & Marks, G. (2004) “Does Identity or Economic Rationality Drive Public Opinion on European Integration?”, Political Science and Politics, Vol. 3, pp. 415-420. Hroch, M. (2012) “Three Encounters with Karl W. Deutsch”, Czech Sociological Review, Vol. 48, No. 6, pp. 1115-1129. ISPI: Italian Institute for International Political Studies (2013) “Euroskepticism in times of crisis”. Available from: http://www.ispionline.it/en/data-point/Euroskepticism-times-crisis Kassim, H. & Menon, A. (2004) “European Integration since the 1990s: Member-States and the European Commission”, Paper prepared for ARENA seminar, 11 February, Centre for European Studies: University of Oslo. Klingeren, M. (2014) “‘Welcome’ to Europe. How Media and Immigration Affect Increasing Euroskepticism”, ARNO: 470312. Available from: University of Amsterdam Digital Academic Repository. Klingeren, M. & Boomgaarden, H. (2014) “The strength of exclusive national identity is the most important indicator of Euroskepticism”, LSE Blog, 13th February 2014. Available from: http://blogs.lse.ac.uk/europpblog/2014/02/13/the-strength-of-an-individuals-national-identityis-the-most-important-indicator-of-Euroskepticism/ Leibfried, S. & Pierson, P. (1996) “European Social Policy: Between Fragmentation and Integration”, Foreign Affairs, Vol. 75, No. 2. Available from: http://www.foreignaffairs.com/articles/51754/stanley-hoffmann/european-social-policybetween-fragmentation-and-integration Lobeira, P. C. J. (2012) “EU Citizenship and Political Identity: The Demos and Telos Problems”, European Law Journal, Vol. 18, No. 4, pp. 504-517. Luedtke, A. (2005) “European Integration, Public Opinion and Immigration Policy: Testing the Impact of National Identity”, European Union Politics, Vol. 6, No. 1, pp. 83-112. McCormick, J. (2008) Understanding the EU: A Concise Introduction, Palgrave Macmillan: USA. McLaren, L. (2005) “Explaining Mass-Level Euroskepticism: Identity, Interests, and Institutional Distrust”, Paper prepared for the two workshops on Euroskepticism, 1-2nd July 2005, Pulitzer. Medrano, J. D. (2003) Framing Europe, Princeton University Press: Princeton. Olausson, U. (2010) “Towards a European identity? The news media and the case of climate change”, European Journal of Communication, Vol. 25, pp. 138-152. Olsson, A. (2009) “Euroskepticism Revisited - Regional Interest Representation in Brussels and the Link to Citizen Attitudes towards European Integration”, Prepared for delivery at the 11th Biennial International Conference of the European Union Studies Association, April 2325, American University, pp.? 127
Section – Political Sciences
GIDNI
Pagoulatos, G. (2012) “Reinventing Europe: Desperately Hanging on in Greece”, European Council on Foreign Relations, October 11th. Available from: http://ecfr.eu/content/entry/commentary_desperately_hanging_on_the_view_from_greece Pitchler, F. (2008) “European Identities from Below: Meanings of Identification with Europe”, Perspectives on European Politics and Society, Vol. 9, No. 4, pp. 411-430. Plate, K.C. (2013) “Kein deutsches Europa sondern ein europäisches Deutschland”, Policy Report, 30th September, Konrad-Adenauer-Stiftung. Available from: http://www.kas.de/italien/de/publications/35845/ Popoviciu, A-C. (2010) “David Mitrany and Functionalism. The beginnings of Functionalism”, Revista Română de Geografie Politică, No. 1, pp. 162-172. Risse, T. (2003) “European Institutions and Identity Change: What Have We Learned?”, in Identities in Europe and the Institutions of the European Union, Eds. Herrmann, R., Brewer, M. & Risse, T., Rowman & Littlefield: Lanham MD. Risse, T. & Engelmann-Martin, D. (2002) “Identity Politics and European Integration: The Case of Germany” in The Idea of Europe: from Antiquity to the European Union, Cambridge University Press: Cambridge. Ritzen, J., Zimmermann, K. F. & Wehner, C. (2014) “Euroskepticism in the Crisis: More Mood than Economy”, Discussion Paper No. 8001, Institute for the Study of Labor: Bonn. Schmidt, V. A. (1999) “The EU and Its Member-States: Institutional Contrasts and Their Consequences”, MPIfG Working Paper 99, 7th May, Max Planck Institute for the Study of Societies. Available from: http://www.mpifg.de/pu/workpap/wp99-7/wp99-7.html Sericchio, F., Tsakatika, M. & Quaglia, L. (2013)“Euroskepticism and the Global Financial Crisis”, JCMS, Vol. 51, Vol. 51, No. 1, pp. 51-64. Smith, A. D. (2001) “National Identity and the idea of European Unity“, International Affairs, Vol. 68, No. 1, pp. 55-76. Spiering, M. (2002) “Euroskeptic Concerns about National Identity in the European Union”, International Area Review, Vol. 5, No. 1, pp. 69-80. Theiler, T. (2012) “Does the European Union Need to Become a Community?”, JCMS: Journal of Common Market Studies, Vol. 50, No. 5, pp. 783-800. Treaty of the EU (1992). Available from: http://www.eurotreaties.com/lisbontext.pdf Torreblanca, J.I. & Leonard, M. (2013) “The Continent-wide Rise of Euroskepticism”, Policy Memo, European Council on Foreign Relations: London, pp. 1-10. White, T. R. (2010) “European Integration, Identity and National Self-Interest: The Enduring Nature of National Identity”, Political Science Department -Theses, Dissertations, and Student Scholarship, Paper 6. Available from: http://digitalcommons.unl.edu/poliscitheses/6
128
Section – Political Sciences
GIDNI
TRANSATLANTIC ISLAMOPHOBIA. IDEOLOGICAL DIFFUSION AND CULTURAL LEGITIMATION MECHANISMS Ovidiu Gherasim-Proca, PhD, ”Al. Ioan Cuza” University of Iaşi
Abstract: Following the attacks on September 11, 2001, intercultural relations involving Muslim communities have continuously deteriorated, both in the United States and European Union. The high level of economic uncertainty and the growing hostility towards immigrants are probably the most important sources of xenophobic attitudes against Muslims in Europe. Largely as a side effect of the 'Global War on Terrorism', some radical right-wing groups have adopted comparable political stances in the United States. Recent studies have provided insight into the mechanisms of ideological diffusion that contribute to the justification of anti-Muslim discourse. These ideological articulations are particularly noticeable in countries like Romania, where such anti-Muslim representations are remarkably uncharacteristic to the local ethnocultural landscape. Not surprisingly, cultural globalization and political mimesis are greatly influenced by new digital channels of masscommunication. The far-reaching dissemination of islamophobic right-wing stereotypes is nonetheless astonishing, taking into account their very significant lack of local context. Drawing from the exemplary case of Anders Breivik’s manifesto and recentcultural disputes in Romania, this paper attempts to highlight a peculiar kind of online political narrative, trying to explain its influence in terms of cultural legitimacy. Keywords: political discourse, Islamophobia, hate speech, cultural legitimacy, anti-immigrationist politics
Atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 a avut consecinţe politice dezastruoase. Într-un mod poate mai puţin evident, a fost un eveniment deosebit de nefast pentru evoluţia relaţiilor interculturale. Ca urmare a agresiunii cu caracter politic – terorismul şi războiul fiind formele cele mai vizibile ale acesteia – mai multe comunităţi au fost implicate, uneori fără săşi dea seama, în conflicte aflate la mare depărtare unele de altele. Degradarea continuă a relaţiilor interculturale care implică într-un fel sau altul comunităţile musulmane are cauze multiple. Unele dintre ele, cele de factură ideologică, sunt deosebit de curioase. La sfârşitul anului 2011 se putea constata faptul că printre victimele făcute de militantismul islamofob global, opusul direct al fundamentalismului islamic cu ramificaţii transnaţionale, se pot număra nu numai musulmanii, aşa cum logica acestei opoziţii o cere, ci şi social-democraţii din Norvegia. Faptul că Anders Behring Breivik, autorul atentatelor sângeroase din 2011, şi-a ales victimele în acest mod aparent lipsit de sens nu se datorează întâmplării sau unei minţi absurde. Alegerea de a plănui atentatele poate fi considerată rezultatul alienării patologice, nu şi alegerea victimelor. Autorul crimelor de la Utøya şi Oslo a insistat să-şi justifice acţiunile din punct de vedere ideologic. Manifestul pe care l-a distribuit online, şi care a devenit curând celebru, conţine un compendiu istorico-politic bizar, incoerent, dar inteligibil. El expune complicata teorie a conspiraţiei ce a stat la baza identificării stângii laburiste ca mişcare politică responsabilă pentru „islamizarea Europei”. Elementele de legătură sunt multiculturalismul, corectitudinea politică, „marxismul cultural” şi Şcoala de la Frankfurt. Am subliniat deja avertismentul şocant al acestui nou tip de identitate ideologică (Gherasim-Proca, 2011). El ascunde, sub aparenţa mesajului conservator naţionalist, asocieri contradictorii altădată imposibile. Conform acestui nou cod explicativ al politicii
129
Section – Political Sciences
GIDNI
contemporane, aşa cum este exemplificat de numeroase scrieri vehiculate în blogosferă, lupta cruciată nu este neapărat incompatibilă cu ateismul, atitudinile misogine nu sunt incompatibile cu denunţarea condiţiei femeii în societăţile musulmane, Uniunea Europeană reuşeşte să facă parte dintr-o conspiraţie mondială islamistă cu caracter socialist, natalitatea crescută în grupurile de imigranţi musulmani poate fi asimilată Jihad-ului, în fine, poţi să fii considerat adept al ideilor lui Marx fără să fii neapărat marxist. Am scos în evidenţă, de asemenea, faptul că degradarea educaţiei publice reprezintă un risc suplimentar, uşurând răspândirea explicaţiilor pseudo-intelectuale despre curente culturale complexe, pentru înţelegerea cărora este nevoie de ceva mai mult decât de lectura blogurilor. Dacă cineva îşi desăvârşeşte educaţia politică având la dispoziţie doar îndrumarea unor situri web, atunci cu siguranţă va fi dispus să accepte drept adevăr incontestabil orice teorie a conspiraţiei. În mod surprinzător, multe dintre ideile cuprinse în manifestul lui Breivik se regăsesc într-un gen de literatură xenofobă strâns legat de politica americană (W. J. van Gerven Oei, 2011. p. 217; Townsend, 2010; Pilbeam, 2011; McCarthy, 2012) şi de atitudinile antimusulmane ce însoţesc mişcarea Tea Party (spre exemplu cele promovate de grupul „Stop Islamization of America”, SIOA). Amestecul de convingeri religioase şi politice la care ne referim nu poate fi încadrat în tradiţia extremei drepte „clasice” europene, deşi împrumută unele subiecte ori trăsături fundamentale de la aceasta. Ceea ce caracterizează respectivul corpus ideologic este mai curând absenţa unui context social determinat, clar, care să permită localizarea lui precisă. Este vorbade o serie de idei politice care au referinţe europene, dar capătă sens numai în contextul conturat de discursul anti-musulman american. Aşadar e important să ne întrebăm cum au reuşit ele să se dezvolte dincoace de ocean, într-un mediu social care până atunci fusese considerat unul dintre cele mai tolerante. După al Doilea Război Mondial, posibila resurgenţă a extremei drepte a fost o preocupare politică permanentă în vestul Europei. Recent, criza economică şi creşterea masivă a numărului de emigranţi provenind din statele sărace din estul Europei sau nordul Africii au provocat o alarmantă creştere a popularităţii temelor politice anti-imigraţioniste în Uniunea Europeană. Chiar partidele de dreapta aparţinând diverselor curente conservatoare sau creştindemocrate, considerate a fi moderate în discurs, au ţinut să valorifice antipatia faţă de imigranţi în scopul de a-şi consolida forţa electorală. Lideri europeni importanţi au declarat eşecul multiculturalismului (Lesińska, 2014; Vertovec&Wessendorf, 2009) iar partidele altădată considerate extremiste ori periferice s-au văzut în postura de a concura cu partidele de mainstream pe teme anti-imigraţioniste (van Kessel, 2011; Bohman, 2011; van Spanje, 2011; Zúquete, 2008). Scopul acestui studiu este acela de a sublinia, folosind un caz particular, traseul intelectual al câtorva dintre temele politico-religioase prezentate ca justificare a urii împotriva musulmanilor. Dacă în Norvegia, Suedia, Olanda şi alte state din vestul Europei catalizatorul schimbului transatlantic de idei islamofobe este anti-imigraţionismul, prezenţa acestor teme în discursul public din România nu poate fi explicată altfel decât prin transplantarea unor reprezentări ideologice total străine de societatea căreia îi sunt prezentate. Ipoteza metodologică de la care am pornit este aceea că faptul surprinzător al prezenţei discursului islamofob în polemicile publice importante din România poate să scoată în evidenţă mecanisme de difuziune ideologică şi de legitimare culturală altfel insesizabile. Contrastul enorm dintre fondul cultural al relaţiilor inter-religioase din România, tradiţia extremei drepte 130
Section – Political Sciences
GIDNI
locale (preponderent antisemite) şi discursul islamofob de inspiraţie americană funcţionează ca un instrument observaţional. El poate arăta mai bine decât studiul altor cazuri similare mutaţiile prin care trece astăzi radicalismul xenofob. „Eurabia”, corectitudinea politică, „marxismul cultural” şi discursul islamofob transatlantic Ca multe alte concepte frecvent utilizate în ştiinţele sociale, acela al „islamofobiei” este unul contestat. În ciuda faptului că este imprecis (Bleich, pp. 582-583), realităţile pe care le desemnează sunt evidente. Etimologia lui nu poate concentra întreaga varietate de acte sociale pe care o descrie. Termenul poate fi totuşi definit în mod rezonabil ca ansamblu de „atitudini sau emoţii negative îndreptate, fără distincţii, către Islam sau către musulmani” (Bleich, p. 585). În esenţă, discursul islamofob eşuează în a distinge între identitatea religioasă şi alte forme ale identităţii sociale care i se suprapun, nu separă atitudinile pernicioase justificate cu ajutorul religiei de practica religioasă, nu diferenţiază diferitele tradiţii religioase sau comunitare, reducând Islam-ul la stereotipul terorismului fundamentalist şi descriindu-l prin imagini dezumanizante (Fekete, pp. 36-37). Caracterul total şi uniformizant disociază islamofobia de critica câtorva dintre practicile religioase sau tradiţionaliste întâlnite în unele comunităţi musulmane, practici considerate nocive din punctul de vedere al valorilor occidentale. Trebuie să luăm în considerare, în acelaşi context, şi posibilitatea ca în anumite situaţii „islamofobia” să se refere mai curând la instanţe al discriminării etnice şi rasiale decât la efectele intoleranţei religioase (Bravo López, 2011). Radicalismul de dreapta anti-musulman ţine, se pare, de un ansamblu de reprezentări ideologice transatlantice care a căpătat relevanţă politică în Statele Unite după evenimentul traumatic de la 11 septembrie. Tema politică a imigraţiei musulmane nu îl poate susţine, de vreme ce Statele Unite ale Americii nu au o minoritate musulmană comparabilă cu cea prezentă în unele state ale Europei Occidentale.1 Mecanismele procesului de difuziune ideologică prin care astfel de idei se răspândesc dincolo de graniţele culturilor locale merită să fie examinate separat de natura convingerilor contradictorii pe care concepţiile amintite mai sus le înglobează, chiar dacă sunt indisociabile de acestea. Facilitarea comunicării globale şi procesul mai larg de globalizare culturală nu pot explica toate detaliile transplantului ideologic. În cazul oricărei ideologii politice, justificările şi naraţiunile explicative, oricât de ilogice ar fi, sunt sprijinite de procese specifice de legitimare culturală. Acestea leagă percepţii şi reprezentări disparate, dând semnificaţii noi unor contexte sociale particulare. Totuşi, astfel de resemantizări reuşesc doar să simuleze explicaţia. Ele accentuează fobiile, aversiunea sau prejudecăţile ce apar ca urmare a contactului dintre grupuri sociale cu valori şi moduri de viaţă foarte diferite.
În Statele Unite, „războiul împotriva terorismului” a alimentat antipatia publicului larg faţă de o un grup relativ restrâns de imigranţi. Dată fiind mărimea lui redusă, experienţa contactului cultural nu putea fi decât una foarte limitată şi indirectă pentru cei mai mulţi dintre americani. În Europa însă, din cauza trecutului colonial al unor state importante (precum Marea Britanie şi Franţa) dar şi ca o consecinţă a proximităţii statelor cu populaţie majoritar musulmană din nordul Africii ori a teritoriilor europene ocupate în trecut de Imperiului Otoman, fluxul de imigranţi de religiemusulmană are o magnitudinenet superioară. Atentatele islamiste petrecute la Madrid şi Londra nu au făcut decât să sublinieze legătura dintre imigraţie şi terorismul fundamentalist, cu toate conotaţiile lui negative în planul opiniei publice. 1
131
Section – Political Sciences
GIDNI
Originile teoriei conspiraţiei care leagă ideile marxiste de „islamizarea Europei” prin intermediul „utopiei socialiste” a Uniunii Europene – acceptarea multiculturalismului, toleranţa religioasă şi corectitudinea politică sunt considerate aici mijloacele unei invazii ideologice care a supravieţuit planului de dominaţie mondială a Uniunii Sovietice – sunt relativ uşor de găsit. Recent, ideea „Eurabiei”2 ca proiect politic „anticreştin, antioccidental, antiamerican şi antisemit” a fost popularizată mai ales de autoarea elveţiană Giselle Litmann (sub pseudonimul Bat Ye’or, „Fiica Nilului”). Lucrarea ei Eurabia: the Euro-Arab axis (2005), leagă câteva dintre realităţile istorice ale relaţiei dintre statele Comunităţii Economice Europene şi Lumea Arabă, în contextul conflictului israeliano-arab, de procesul imigraţiei musulmane. Potrivit acestei naraţiuni, iniţiativa publică a dialogului diplomatic euro-arab din 1973 (Euro-Arab Dialogue, EAD), în timpul crizei petrolului, avea la bază intenţia formării unei unităţi politice care să includă statele europene şi statele arabe (Carr, 2006, p. 6). Ea ar fi fost urmată de încercarea ascunsă de a pune în practică planul unificării euro-arabe prin încurajarea imigraţiei musulmane şi contopirea culturilor, ceea ce va duce în final la dispariţia identităţii europene. Influenţa poziţiei politice a lui Charles de Gaulle faţă de Statele Unite, ambiţia Comunităţilor Europene de a arbitra conflictul dintre statul israelian şi statele arabe vecine, toleranţa faţă de refugiaţii musulmani sau imigranţii din fostele colonii imperiale pot fi explicate mult mai bine prin intervenţia altor factori decât dorinţa elitei politice europene de a fonda „Eurabia”. Dar, juxtapuse şi selectate corespunzător, ele pot fi incriminate ca dovezi ale subordonării umilitoare faţă de Islam („dhimmitude”), ale „antiamericanismului”, „antisionismului” şi „neocomunismului”. Mecanismul fundamental de legitimare culturală a acestui tip de discurs se bazează pe aparenta acreditare academică şi pe structura pseudoştiinţifică a publicaţiilor care îl susţin. Giselle Litmann foloseşte extensiv documentele oficiale, notele de subsol, referinţele bibliografice, îşi documentează cu grijă afirmaţiile. Probabil doar faptul că soţul ei, David G. Littman, a fost un istoric calificat a făcut ca teza Eurabiei să fie citată ca venind din partea unui istoric, specialist în problemele Orientului Apropiat (Bangstad, p. 370-371). Primul autor pe care Bat Ye’or îl citează în primul capitol al cărţii menţionate anterior este Oriana Fallaci. Jurnalistă de profesie, având o carieră tumultoasă şi o imaginaţie literară foarte bogată, Oriana Fallaci se bucură de o mare popularitate în Italia. A fost propusă de guvernul Berlusconi pentru un mandat onorific de senator, cărţile ei fiind best-sellers ani la rând (Bialasiewicz, 2006, p. 702). Promovând ideea decăderii occidentului, Fallaci explică fenomenele demografice în termenii geopolitici ai dominaţiei militare. Adăugând şi elementul identităţii religioase, fertilitatea demografică a imigranţilor musulmani este interpretată ca parte a jihadului demografic, un concept folosit pe larg în literatura islamofobă, inclusivîn manifestul lui AndersBreivik. „Cruciada inversată” dusă de către musulmani în Europa se sprijină, în opinia autoarei, pe o strategie biopolitică a dominaţiei demografice. Această abordare, concomitent xenofobă şi misogină, aminteşte în mod tulburător de mitologia nazistă a „spaţiului vital” şi de ororile eugeniste ale Celui de-al Treilea Reich: „politica pântecelui, aşadar strategia exportării de fiinţe umane şi a reproducerii din belşug, a fost dintotdeauna cel
Eurabia este numele unui jurnal publicat în anii ‘70 de European Commettee for Coordination of Friendshipwiththe Arab Word. 2
132
Section – Political Sciences
GIDNI
mai direct mijloc de a prelua controlul asupra unui teritoriu, de a domina o ţară, de a înlocui un popor sau de a-l subjuga” (Fallaci, citată de Bialasiewicz, 2006, p. 705). Astfel de descrieri ale decăderii Occidentului nu sunt străine de teoria „ciocnirii civilizaţiilor”, faţă de care neoconservatorii americani sunt foarte receptivi. Având în vedere faptul că teoria respectivă a fost concepută de Samuel Huntington ca un model explicativ care să înlocuiască modelul bipolar al Războiului Rece, nu este de mirare că ea coabitează uşor cu spaima de duşmanul ideologic comunist. Dar fondul politic anticomunist neoconservator duce la o suprapunere de planuri care face ca războiul inter-civilizaţional sau ameninţarea Islamului să fie corelate cu toleranţa multiculturală şi ideile de stânga, toate fiind explicate, indirect, deprimejdia comunistă. Ideile politice de stânga nu sunt văzute doar ca reflectări ale idealurilor de emancipare socialiste, ci ca urme ale planului manipulator prin care Uniunea Sovietică încerca să-şi doboare adversarii occidentali în timpul Războiului Rece. Preluând tema „invaziei musulmane” de la autorii europeni, ideologii radicali americani critică decăderea politicii europene, sauceea ce cred că este o reflectare a „modelului european” în politica americană (Pilbeam, pp. 161-162). Statul bunăstării, multiculturalismul, social-democraţia, reglementările constrângătoare ale Uniunii Europene sunt exemple des invocate. Aceasta nu înseamnă că modelul european nu poate fi folosit ca o confirmare a anxietăţilor locale, cele legate de integrarea imigranţilor hispanici (Pilbeam, p. 167). În tratatul său din 2004, Who Are We? The challenges to America’s national identity, Sammuel Huntington (citat de Carr, 2006, p. 11) atrage atenţia asupra pericolului cultural reprezentat de imigraţia mexicană, „amestecul raselor şi, prin urmare, al culturilor” fiind văzut ca o cale „către degenerarea naţională”. Prin comparaţie, titlul lucrării din 2008 a lui Robert Spencer,Stealth Jihad: How Radical Islam is Subverting America without Guns or Bombs, nu pare deloc absurd. Degenerarea naţională poate fi produsă la fel de bine de imigranţii mexicani şi „jihadul invizibil” musulman. Ca şi în cazul uneia dintre cărţile Orianei Fallaci, The Force of Reason, titlul este înşelător. Autorul nu se referă la fundamentalismul islamic atunci când scrie despre Islam-ul radical, ci la un construct nedeterminat, ce nu poate fi distins de totalitatea credincioşilor musulmani. Atacurile teroriste sunt parte a unei iniţiative mai largi, aceea de a impune ideologia jihadistă în întreaga lume, în scopul de a-i subjuga pe necredincioşi. „Folosesc termenul «Islam radical», afirmă Spencer, doar pentru a-i distinge pe musulmanii care acţionează efectiv pentru a face să avanseze această subjugare de multele milioane care nu o fac, de asemenea pentru a evidenţia faptul că programul jihadului invizibil este cu adevărat radical: scopul lui nu este altul decât transformarea societăţii americane şi impunerea legii islamice aici, coborând femeile şi non-musulmanii la statutul juridic de persoane inferioare”(Spencer, 2008, p. 5). UERSS în România? În România, temele discursului islamofob transatlantic au ajuns în atenţia publicului prin intermediul disputelor generate de un blog, „În linie dreaptă – conservatori români”. Acesta a devenit de curând subiectul unei polemici care a depăşit prin amploare obişnuitele împunsături între intelectualii publici de dreapta şi de stânga (Şimonca, 2014). Dezbaterea a readus în discuţie problema clasică a responsabilităţii cărturarilor, de data aceasta având în vedere nu sprijinul pe care intelectualii români l-au acordat statului totalitar, ci acela pe care 133
Section – Political Sciences
GIDNI
ei l-au oferit politicienilor postcomunişti fără scrupule. În timpul polemicii cu autorii şi colaboratorii blogului, poetul şi dizidentul Dorin Tudoran a prezentat într-o manieră critică lipsa de moderaţie a discursului politic promovat de reprezentanţii dreptei neoconservatoare româneşti dar şi eşecul intelectualilor publici de a descuraja punctele de vedere xenofobe sau discursul urii. Programul politic al blogului este indubitabil islamofob. În prezentarea politicii lui editoriale (“Despre noi”, f.a.), sunt evidente două secţiuni discursive. Una dintre ele este îndreptată împotriva „Stângii”, un concept general, nediferenţiat, mitologizat, opus „Tradiţiei”. Cealaltă, concluzivă, se referă la subjugarea islamică. Rolul „Stângii” este acela de a face societatea vulnerabilă, atacând religia şi moravurile, naţiunea şi comunitatea. Occidentul şi-a pregătit propriul sfârşit. Cu ajutorul Şcolii de la Frankfurt şi a intelectualilor occidentali, „relativismul, multiculturalismul şi corectitudinea politică au înlocuit Adevărul, Binele, Frumosul şi dragostea de patrie”. Astfel, ”statul-naţiune a fost slăbit din interior de elita trădătoare, iar porţile cetăţii au fost deschise larg pentru a permite năvălirea barbarilor”. Invocarea elitei trădătoare, aşadar a „duşmanului din interior”, are doar un rol instrumental. O ameninţare şi mai mare pândeşte societatea, moartea civilizaţiei creştine: „Aici a intrat în scenă un alt actor, unul ce a văzut mai multe ierni decât progresista Stângă. În secolul al şaptelea, a apărut, în deşerturile Arabiei, sub atenta diriguire a lui Mahomed, un lider militar cu aură de profet, o ideologie care îşi duce propria luptă pentru subjugarea omenirii. Închinându-se unei zeităţi războinice care dispreţuieşte compasiunea, ideologia totalitară a mahomedanismului are în centrul ei eterna luptă ce opune Dar Al Harb (Casa Războiului, teritoriile locuite de necredincioşi) şi Dar Al Islam (Casa Supunerii, teritoriile locuite de musulmani, adică de «cei care se supun» voinţei lui Allah) şi are ca unic scop reunirea întregului Pământ în interiorul Califatului, entitate politico-religioasă fondată de însuşi Mahomed pe principiile legii coranice, şaria. Cu nimic mai puţin periculos decât comunismul sau naţional-socialismul, islamismul beneficiază atât de naivitatea şi ignoranţa noastră, cât şi de complicitatea pseudo-elitei sinucigaşe şi incompetente ce ne conduce. (…)Alianţa dintre Stânga şi islamişti este una de conjunctură, dar lumea islamică a înţeles ceea ce ideologii nu au putut cuprinde: «o mare civilizaţie nu este cucerită din afară până ce nu se distruge singură din interior» (Will Durant). Bisericile părăsite şi şcolile tot mai goale ale Europei sunt simboluri ale unei civilizaţii muribunde care îşi trăieşte ultimele zile. Undeva, la marginea ei, barbarii pregătesc asaltul. (“Despre noi”,f.a.) Articolele reiau majoritatea subiectelor distinctive ale discursului islamofob transatlantic. Localizarea în contextul competiţiei politice americane este evidentă atunci când autorii insistă să-l prezinte pe preşedintele Statelor Unite cu numele complet, Barack Hussein Obama. Acest fapt nu are sens din perspectiva confruntărilor politice din România.3 Intrarea României în NATO şi cooperarea cu Statele Unite ale Americii în politica internaţională au fost obiective unanim recunoscute de partidele guvernamentale. Din perspectiva intereselor publicului din România, aluziile la identitatea religioasă a preşedintelui american sunt pur şi simplu greu de înţeles. Pentru alegătorii români contează şi mai puţin dacă în momentul unei manifestaţii din Egipt „Obama este de partea islamiştilor” (Andrieş, 2013), chiar dacă lucrul acesta ar fi adevărat. 3
Totuşi blogul se adresează exclusiv vorbitorilor de limbă română.
134
Section – Political Sciences
GIDNI
Sunt ilustrate suficient de bine şi subiectele europene. Nu lipsesc textele Orianei Fallaci, nici aluziile la complotul instituţiilor europene, nici mitul Eurabiei. Uniunea Europeană apare sub titulatura aluzivă „UERSS” (Borcean, 2013). Curtea Europeană a Drepturilor Omului este asociată şi ea „marxismului cultural” (Popescu, 2014). Astfel de diatribesunt cu atât mai surprinzătoare cu cât toţi intelectualii publici prestigioşi care i-au încurajat pe editorii blogului adoptă în mod programatic poziţii favorabile integrării europene şi valorilor democratice fundamentale. Musulmanii sunt stigmatizaţi nu numai ca adepţi ai unei religii malefice, dar şi ca imigranţi leneşi, care exploatează serviciile sociale finanţate de către cetăţenii ţărilor gazdă, unul dintre autori pretinzând chiar că „80% din musulmanii europeni sunt cerşetori beneficiari de ajutoare sociale” (Panţu, 2014). Nici aceste afirmaţii nu concordă cu contextul social local, românii fiind destul de frecvent ţinta unor „argumente” anti-imigraţioniste la fel de injuste. Fiind una dintre cele mai sărace din Uniunea Europeană, România nu este o ţară în care imigraţia să fie percepută ca problemă politică.4 Minoritatea musulmană prezentă aici este redusă numeric, concentrată geografic, fiind compusă în cea mai parte din turcii şi tătarii care trăiesc în Dobrogea. Prezenţa ei este legată de istoria Imperiului Otoman şi este acceptată ca un fapt normal de către comunităţile locale (Grigore, 1999). Societatea românească nu este printre cele mai tolerante din Europa. Totuşi, aşa cum arată un studiu recent, nivelul general de intoleranţă faţă de musulmani (17%) este apropiat de cel înregistrat în cazul evreilor (16%). Gradul cel mai înalt de intoleranţă este observat în regiuni în care minoritatea musulmană este slab reprezentată. În Dobrogea, acceptarea vecinătăţii cu credincioşii musulmani depăşeşte valoarea medie (Fundaţia Soros România, 2011). Studiul citat arată nivele de toleranţă mai ridicate în rândul musulmanilor faţă de populaţia majoritară, creştinortodoxă. Dată fiind absenţa conflictelor motivate de intoleranţa etno-religioasă sau de militantismul fundamentalist, tipul de xenofobie descris anterior indică experienţe sociale străine sau mediate, ce nu au legătură cu contextul social românesc. Putem presupune că, în mod paradoxal, legitimarea lui culturală în România se întemeiază pe credibilitatea intelectualilor publici care i se asociază în mod indirect şi pe receptivitatea publicului urban faţă de discursul politic occidental. Concluzii Dezbaterile despre mimetismul cultural sau despre lipsa de autenticitate a valorilor politice îmbrăţişate de către elite nu sunt noi în România. Aproape toate curentele politice importante au trecut prin dilemele identitare pe care le-a născut distanţa dintre realităţile locale şi ideile moderniste occidentale. Critica formelor occidentale cărora nu le corespunde un fond autohton este o preocupare clasică în cultura română (Stanciu, 2013; Schifirneţ, 2007). Există o remarcabilă continuitate în această privinţă între perioada anterioară instaurării regimului comunist şi perioada postcomunistă. Obsesia occidentalizării se suprapune astăzi peste obiectivul incriminării ideologiei comuniste, pe care mulţi o consideră încă principala cauză a „inadaptării” ce ar caracteriza societatea românească. Puţini se întreabă însă dacă această opoziţie între „valorile occidentale” şi „lipsa de valori” locală mai Dimpotrivă, cetăţenii români se găsesc adesea în situaţia imigrantului, fiind subiecţi ai discriminării şi ale xenofobiei. 4
135
Section – Political Sciences
GIDNI
este validă în epoca globalizării digitale. Dezbaterea culturală despre mizele politicii naţionale se desfăşoară încă într-o gamă de opţiuni îngustă, dominată de maniheism, fără nuanţe. În România, cea mai mare parte a elitei culturale postcomuniste a fost angajată pentru prea mult timp în critica ideologică a comunismului pentru a mai reuşi să sesizeze ameninţarea noilor ideologii periculoase ale extremei drepte. Obsesia trecutului comunist face ca ameninţarea noilor ideologii xenofobe, distincte de tradiţia antisemită interbelică, să fie subestimată. În perioada 1990-2000, discursul aceleiaşi elite culturale a fost determinant în deconstruirea apelurilor naţionaliste ce ar fi putut alimenta ura, discriminarea şi conflictul interetnic, chiar dacă atitudinile critice au luat preponderent o formă dualistă: „naţionalismul ca expresie a primitivismului” versus „naţionalism luminat şi europenism” (Tănăsoiu, 2008, p. 105). Se poate argumenta că această lectură simplificată a ideilor naţionaliste nu oferă imunitatefaţă de influenţa ideilor xenofobe populiste, provenite de data aceasta nu din pulsiunile „primitive” estice, ci din politica occidentală. De asemenea, este posibil ca dispariţia de pe scena parlamentară a partidelor naţionaliste cu rădăcini în politica Partidului Comunist Român (ultimul dintre acestea, PRM, nu a reuşit să obţină vreun mandat în Parlament începând cu anul 2008) să fi diminuat foarte mult capacitatea critică a intelectualilor publici şi disponibilitatea lor de a analiza noile atitudini xenofobe, cele ce nu pot fi asociate cu trecutul statului socialist, dar parazitează discursul antitotalitar legitim al justiţiei de tranziţie. Influenţa mâniei cruciate pe care o promovează autorii sitului „În linie dreaptă” folosindu-se de asocierea cu cei mai populari intelectuali români este, fără îndoială, foarte redusă. Dacă trăieşti în România, este foarte greu să vezi legătura dintre Nicolae Ceauşescu, Al-Qaida, Partidul Social Democrat, Uniunea Europeană, URSS, baclava şi Jihad. Înainte de polemica dintre susţinătorii dreptei populiste şi intelectualii care au adoptat o poziţie critică faţă de aceştia, temele xenofobe şi antieuropene, prezentate alături de discursul oficial al condamnării crimelor comunismului, aproape că au trecut neobservate. Asocierea bizară dintre discursul islamofob şi establishment-ul intelectual anticomunist din România demonstrează însă cât de impredictibile sunt transplanturile ideologice în epoca comunicării digitale de masă. Ea arată, de asemenea, faptul că formulele ideologice pe care partidele de centru-dreapta sunt dispuse să le adopte sau să le accepte în proximitate nu sunt limitate de contextul social-politic local. În ciuda profesiunii de credinţă occidentaliste împărtăşite de susţinătorii lor, aceste formule ideologice nu sunt ferite de contaminarea cu teorii ale conspiraţiei, puncte de vedere antieuropene, fanatism şi ură religioasă. Pasiunea tradiţională a intelectualilor autohtoni pentru imitaţie, dar şi autonomia culturală foarte redusă a sferei publice româneşti, contribuie probabil la apariţia acestui efect neaşteptat. Nu în ultimul rând, exemplul românesc este o confirmare a faptului că diseminarea şi legitimarea urii antimusulmane poate avea loc în absenţa militantismului anti-occidental islamist şi ignorând realitatea concretă a convieţuirii paşnice.
136
Section – Political Sciences
GIDNI
BIBLIOGRAPHY: Andrieş. C. (2013, July 2). 20 de milioane de demonstranţi în Egipt. Obama e de partea islamiştilor. În Linie Dreaptă. Disponibil la adresahttp://inliniedreapta.net/soarta-crestinilorcopti-si-pro-islamismul-lui-obama-in-egipt/ Bangstad, S. (2013). Eurabia Comes to Norway. Islam and Christian–Muslim Relations, 24(3), 369–391. Bialasiewicz, L. (2006). “The Death of the West”: Samuel Huntington, Oriana Fallaci and a New “Moral” Geopolitics of Birthsand Bodies. Geopolitics, 11(4), 701–724. Bleich, E. (2011). What Is Islamophobia and How Much Is There? TheorizingandMeasuring an Emerging Comparative Concept. American Behavioral Scientist, 55(12), 1581–1600. Bohman, A. (2011). Articulated antipathies: political influence on anti-immigrantattitudes. International Journal of Comparative Sociology, 52(6), 457–477. Borcean, E. (2013, January 22). UERSS şi presa. În Linie Dreaptă. Disponibil la adresa http://inliniedreapta.net/insemnare/uerss-si-presa/ Bravo López, F. (2011). Towards a definition of Islamophobia: approximations of the early twentieth century. Ethnic and Racial Studies, 34(4), 556–573. Carr, M. (2006). You are now entering Eurabia. Race & Class, 48(1), 1–22. Despre noi. (f.a.). În Linie Dreaptă. Disponibil la adresa http://inliniedreapta.net/despre-noi/ Douthat, R. (2011, July 24). A Right-Wing Monster. The New York Times. Disponibil la adresa http://www.nytimes.com/2011/07/25/opinion/25douthat.html Eide, E. (2012). The Terror in Norway and the Multiculturalist Scapegoat. Journal of Contemporary European Studies, 20(3), 273–284. Fallaci, O. (2006). The Force of Reason. New York: Rizzoli. Fekete, L. (2012). The Muslim conspiracy theory and the Oslo massacre. Race & Class, 53(3), 30–47. Fundaţia Soros România. (2011, October 13). Românii, intoleranţi faţa de minorităţi etnice sau religioase. Fundaţia Soros România. Consultat la 24 martie 2014, la adresa: http://www.soros.ro/?q=romanii-intoleranti-fata-de-minoritati-etnice-sau-religioase Gherasim-Proca, O. (2011). Incorectitudinea politică, discursul anti-multiculturalist şi noii germeni ai conflictului etno-religios în Europa. Ce învăţăminte tragem după atentatul terorist din Norvegia? Prezentare făcută în cadrul conferinţei Impactul relaţiilor interetnice asupra modelelor culturale şi asupra vieţii cultural-politice, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu (18-20 noiembrie 2011). Grigore, G. (1999). Muslims in Romania. ISIM Newsletter, 3, 1. Kallis, A. (2013). Far-Right “Contagion” or a Failing “Mainstream”? How Dangerous Ideas Cross Borders and Blur Boundaries. Democracy and Security, 9(3), 221–246. Lesińska, M. (2014). The European back lash against immigration and multiculturalism. Journal of Sociology, 50(1), 37–50. McCarthy, A. C. (2012). The Grand Jihad: How Islam and the Left Sabotage America. EncounterBooks. Meer, N. (2012). Misrecognizing Muslim consciousness in Europe. Ethnicities, 12(2), 178– 196.
137
Section – Political Sciences
GIDNI
Panţu, A. (2014, February 17). Despre portalul extremist “În Linie Dreaptă” (1). Voxpublica.realitatea.net. Disponibil la adresa http://voxpublica.realitatea.net/politicasocietate/despre-portalul-extremist-in-linie-dreapta-103394.html Pilbeam, B. (2011). Eurabian nightmares: American conservative discourses and the Islamisation of Europe. Journal of Transatlantic Studies, 9(2), 151–171. Popescu, A. (2014, January 16). Marxism cultural la CEDO. În Linie Dreaptă. Disponibil la adresa http://inliniedreapta.net/marxism-cultural-la-cedo/ Schifirneţ, C. (2007). Formele fãrã fond, un brand românesc. Bucureşti: Comunicare.ro. Spencer, R. (2008). Stealth Jihad: How Radical Islam is Subverting America without Guns or Bombs. Washington, DC: RegneryPublishing. Şimonca, O. (2014, February 14). O dispută plină de învăţăminte: Dorin Tudoran – Vladimir Tismăneanu. Observator Cultural, 710. Disponibil online la Adresa http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=29789&pageID=1 Tanasoiu, C. (2008). Intellectuals and Post-Communist Politics in Romania: an Analysis of Public Discourse, 1990-2000. East European Politics&Societies, 22(1), 80–113. Townsend, M. (2010, October 10). English Defence League forges links with America’s Tea Party. The Guardian. Disponibil la adresa http://www.theguardian.com/uk/2010/oct/10/english-defence-league-tea-party Van Kessel, S. (2011). Explaining the Electoral Performance of Populist Parties: The Netherlands as a Case Study. Perspectives on European Politics and Society, 12(1), 68–88. Van Spanje, J. (2011). The WrongandtheRight: A Comparative Analysis of “AntiImmigration” and “Far Right” Parties. Government and Opposition, 46(3), 293–320. Vertovec, S., & Wessendorf, S. (2009). Assessing the back lasha gainst multiculturalism in Europe. Max Planck Institute for theStudy of Religious and Ethnic Diversity. W. J. van Gerven Oei, V. (2011). Anders Breivik: On Copying the Obscure. Continent, 1(3), 213–223. Zúquete, J. P. (2008). The European extreme-right and Islam: new directions? Journal of Political Ideologies, 13(3), 321–344.
138
Section – Political Sciences
GIDNI
THE PERILS OF GLOBALIZATION Arthur Mihăilă, Assist. Prof., PhD, ”Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca
Abstract: This paper examines the impact of globalization on the economy and politics of the smaller states. In the process of globalization, the strong states try to gain economic advantages and to dominate the market of the weak states. In the context of open market, the international corporations are using political pressures to exploit the resources of the states and to eliminate the smaller national competitors. The direct effect of anti-competitive and abusive business practices used by international corporations is the poverty of population, corruption of officials and the emergence of radical political movements. As a result of globalization the smaller states are losing their cultural identity. All those perverse effects must be minimized and reversed if we want a healthy and harmonious global society. Keywords: Globalization, Corporations, Democracy, Markets, International Competitiveness.
Nimeni nu poate nega faptul că globalizarea are numeroase efecte pozitive. Dizolvarea sau eliminarea barierelor dintre state a favorizat nu numai migraţia forţei de muncă ci şi circulaţia ideilor şi cunoştinţelor ştiinţifice, răspândirea standardelor democratice şi ale celor legate de drepturile omului precum şi o mai bună comunicare între culturi. Globalizarea este un proces complex care are componente politice, economice, culturale şi sociale1. În societatea contemporană efectele globalizării se pot observa în toate domeniile vieţii sociale. Datorită eliminării barierelor comunicaţionale acceptarea globalizării nu mai este o opţiune în statele democratice şi chiar şi în statele totalitare şi autoritare izolarea faţă de influenţa externă este tot mai ineficientă. Suporterii globalizării trec însă cu vederea efectele negative ale acestui proces. Criticile aduse unor fenomene perverse care însoţesc globalizarea sunt întâmpinate de obicei cu ostilitate iar cei care le propagă sunt consideraţi extremişti radicali, eco-terorişti sau marxişti. Studiile obiective, însoţite de statistici, arată că, cel puţin în parte, criticii globalizării au dreptate. Globalizarea este însoţită şi de importante efecte negative care pot fi combătute doar dacă le recunoaştem şi adoptăm o atitudine proactivă. În cele ce urmează vom analiza aceste efecte separat însă, în realitate, ele se intercondiţionează şi se influenţează reciproc. Efecte economice ale globalizării Procesul de globalizare a dus la formarea unor pieţe globale, interdependente. Oportunităţile de afaceri au crescut pentru companiile care au putut să pătrundă pe aceste pieţe. Aceast fenomen cuprinde câteva componente:  Globalizarea pieţelor  Globalizarea producţiei  Globalizarea investiţiilor şi exploatării resurselor  Globalizarea sistemului bancar  Globalizarea tehnologică şi ştiinţifică A se vedea pentru detalii Robertson, Roland; White, Kathleen E., What is globalization? în The Blackwell companion to globalization, George Ritzer (ed.), Oxford, UK: Blackwell Publishing, 2007, pp. 54-67. 1
139
Section – Political Sciences
GIDNI
Globalizarea pieţelor a dus la înlăturarea barierelor vamale protecţioniste, pe de o parte prin înţelegeri economice bilaterale şi pe de alta prin formarea unor pieţe comune ale statelor dintr-o anumită zonă. Acest lucru a permis companiilor şi corporaţiilor să pătrundă pe piaţa altor state. Suporterii globalizării au subliniat faptul că globalizarea pieţelor împreună cu globalizarea producţiei au dus la scăderea preţurilor la un mare număr de bunuri de consum făcându-le accesibile pentru cetăţenul de rând din statele cu nivel de trai mai scăzut. În momentul de faţă chiar şi cei din tările lumii a treia işi pot permite să achiziţioneze un telefon mobil sau un televizor produse de companii occidentale. Chiar dacă acest lucru este adevărat, în realitate cele mai câştigate în urma acestui fenomen sunt marile corporaţii internaţionale. Suporterii globalizării susţin că globalizarea pieţelor ar duce la un proces de ”integrare economică” în urma căruia firmele din fiecare ţară pot pătrunde pe alte pieţe toţi agenţii economici având numai de câştigat. În fapt, în urma deschiderii pieţelor, companiile din ţările mici şi sărace au trebuit să concureze cu coloşii din marile ţări industrializate care au pornit un adevărat război economic, folosindu-se adesea de metode discutabile cum ar fi: preţul de dumping, înţelegerile monopoliste, mituirea oficialilor pentru obţinerea unor contracte sau acordurile pentru împărţirea pieţelor şi surselor de aprovizionare. Aceste metode au putut fi folosite datorită faptului că legislaţia din domeniul economic din aceste ţări, şi în special din ţările din lumii a treia sau din fostele ţări comuniste era deficitară, nereglementând aceste domenii sau fiind afectată de vicii care au fost folosite cu succes de corporaţii. Situaţia fostelor ţări comuniste este relevantă din acest punct de vedere. Datorită faptului că în aceste ţări nu s-a permis dezvoltarea proprietăţii private şi a activităţii economice independente, după căderea comunismului nu existau agenţi comerciali privaţi care să dispună de resursele financiare necesare investiţiilor. Ţările post-comuniste au constituit un adevărat ”teren virgin” pentru corporaţii, care au trebuit să concureze doar între ele sau cu coloşii proprietate de stat, administraţi cu lipsă de interes şi neglijenţă. Corporaţiile străine au reuşit în scurt timp să acapareze întreg sistemul economic al ţărilor sărace în care au pătruns fiind limitate doar de cantitatea de capital alocat investiţiilor de care dispuneau. Efectul direct al globalizării pieţelor pentru ţările sărace a fost dispariţia economiei proprii. Un exemplu edificator este situaţia României în care industria automobilelor a fost preluată de o firmă franceză şi una americană, cea petrolieră de o firmă austriacă, cea a metalelor neferoase de firme ruseşti, etc. Firmele locale au dispărut una câte una nerezistând concurenţei. Chiar şi în domenii care nu necesită deţinerea unei tehnologii de vârf, cum ar fi de pildă industria alimentară, cea a cosmeticelor sau a produselor textile, piaţa este dominată de firme străine. Globalizarea producţiei este procesul prin care subansamblele unor produse finale sau chiar unele produse sunt manufacturate în alte ţări decât cea a companiei producătoare. În cazul unor automobile, de pildă, anvelopele pot fi produse în Mexic, bujiile în România, motorul în Cehia, sistemul electric în Taiwan, ele urmând să fie asamblate în S.U.A. şi să fie vândute drept automobile americane. În ultimele decenii producţia multor bunuri s-a deplasat în ţările Asiatice sau în tări ex-comuniste în care preţul forţei de muncă este scăzut. Majoritatea telefoanelor mobile, televizoarelor şi componentelor pentru calculatoare sunt produse în momentul de faţă în China sau Taiwan.
140
Section – Political Sciences
GIDNI
Acest proces este prezentat de guvernele ţărilor în cauză drept un proces de investiţii benefic pentru populaţie pentru că produce locuri de muncă. În realitate aceste locuri de muncă sunt prost plătite, salariul fiind stabilit în funcţie de nivelul salariul local. De cele mai multe ori firmele străine îşi aleg o zonă săracă iar salariile sunt doar cu puţin mai mari decât salariul minim pe economie. De exemplu, în anul 2008, salariaţii de la firma Nokia din Jucu, judeţul Cluj, au solicitat mărirea salariului mediu brut, care era de 860 lei, o sumă modestă pe vremea aceea. Practici similare au fost raportate pe tot globul. În 1998 a izbucnit un scandal internaţional atunci când s-a descoperit că firma Nike folosea în fabricile sale din mai multe ţări copii, îşi plătea salariaţii cu salarii mizere şi îi obliga să lucreze pâna la 12 ore pe zi. Pus în faţa acestor dezvăluiri fondatorul firmei a fost nevoit să schimbe politica firmei şi să ofere condiţii mai bune de muncă salariaţilor2. Globalizarea producţiei este deci un proces de care profită mai mult corporaţiile decât populaţia locală şi este posibilă doar în contextul eliminării industriilor locale care dau naştere unei forţe de muncă excedentare. În cadrul acestui proces companiile profită şi de preţul redus al materiilor prime sau a clădirilor necesare. Globalizarea investiţiilor şi a exploatării resurselor constă în investiţii făcute de o companie în alte ţări. Companiile globale şi în special corporaţiile fac investiţii în toate zonele globului. Atunci când investesc în ţări în curs de dezvoltare ele pot obţine cu sume mici profituri considerabile. Marile corporaţii şi fondurile de investiţii din ţările bogate au ajuns să deţină acţiuni ale întreprinderilor din majoritatea ţărilor lumii aflându-se deseori în poziţia de acţionar majoritar. Cele mai importante şi profitabile investiţii sunt cele în resurse minerale şi zăcăminte petroliere. Între 2005 şi 2011 preţul uraniului a crescut de 5 ori3 iar între 1999 şi 2006 preţul minereului metalifer a crescut de aproximativ 3 ori4. Diverse prognoze pe termen lung prevăd faptul că în condiţiile exploatării intensive ale resurselor minerale, petroliere şi a gazelor naturale aceste zăcăminte se vor epuiza şi în timp costul lor de exploatare va creşte. Din această cauză în ultimul deceniu a început pe plan global o luptă de acaparare a resurselor naturale. La acest proces participă alături de marile puteri economice şi unele ţări aflate în ascensiune, în special China, Rusia şi India. Monopolizarea unor domenii este favorizată şi de deţinerea unor tehnologii avansate sau a unei puteri financiare care face posibilă câştigarea licitaţiilor de către marile corporaţii. Un exemplu grăitor este cel al Corporaţiei Chevron care s-a specializat pe extragerea gazelor de şist şi a reuşit să obţină permisiunea de explorare şi exploatare a acestora în ţări din Africa, America de sud, Asia şi Europa. Printre ţările care au cedat exploatarea gazelor de şist se află şi România. În cazul României se poate observa că majoritatea resurselor naturale au fost cedate unor companii străine iar în cazul celor care nu au fost cedate se duc încă tratative. Chiar dacă marile puteri fac presiuni asupra ţărilor mici pentru ca acestea să accepte cedarea A se vedea Rodriguez-Garavito, César, ”Nike's Law: the anti-sweatshop movement, transnational corporations, and the struggle over international labor rights in the Americas” în Law and Globalization from Below, Boaventura de Sousa Santos and César A. Rodriguez-Garavito (eds), Cambridge: Cambridge University press, 2005, pp. 64-92. 3 Vezi http://www.forexlive.com/blog/2014/04/29/fall-in-uranium-prices-points-to-slow-nuclear-restart-in-japan/ 4 Vezi http://www.catapa.be/en/mining 2
141
Section – Political Sciences
GIDNI
resurselor, deseori ele nu răspund cu aceeaşi monedă. De mai mult de 40 de ani S.U.A. au impus un embargou asupra vânzării de ţiţei, considerând petrolul o rezervă strategică, în condiţiile în care această ţară are rezerve considerabile de petrol dar în acelaşi timp membrii administraţiei americane fac presiuni în sprijinul corporaţiilor care încearcă să obţină drepturi de exploatare ale petrolului în alte ţări. Globalizarea sistemului bancar se manifestă pe de o parte prin pătrunderea băncilor pe pieţe de capital străine şi pe de altă parte prin apariţia unor organizaţii financiare internaţionale. Procesul de globalizare este în acest caz similar proceselor descrise mai sus. Băncile din statele puternice au reuşit treptat să elimine băncile locale din ţările mai mici şi să acapareze piaţa financiară. Băncile joacă un rol mai important decât alte corporaţii pentru că pot influenţa direct stabilitatea unor state. Cele mai puternice bănci au venituri mai mari decât valoarea produsului intern brut al unor ţări. Prin presiuni sau metode ilegale ele reuşesc deseori să impună adoptarea unor legi favorabile sau să obţină diverse alte privilegii. În situaţii dificile instituţiile financiare împrumută statele cu sume mari de bani. Reversul medaliei îl reprezintă impunerea de condiţii împovărătoare şi uneori ingerinţe în guvernarea ţării. Unii autori au remarcat faptul că singurul scop al băncii care a împrumutat un stat este de a-şi recupera investiţiile fără să ţină seama de interesele clientului. Măsurile impuse au de cele mai multe ori efecte negative. Majoritatea intervenţiilor Fondului Monetar Internaţional au fost criticate de către economişti din acest motiv, ele ducând uneori la rezultate dezastruoase5. Globalizarea tehnologică şi ştiinţifică se caracterizează prin faptul că unele tehnologii şi brevete ştiinţifice se impun la nivel global. În procesul competiţiei economice companiile care oferă cele mai inovatoare produse ajung să îşi domine competitorii şi, deseori, să îşi adjudece o mare porţiune din piaţă. Cercetarea de vârf necesită sume mari de bani şi uneori cumpărarea de brevete de la alte firme. În aceste condiţii firmele cu putere financiară mai redusă sunt eliminate rapid, nereuşind să facă faţă concurenţei. Statele sărace sunt din nou cele mai afectate şi în acest caz. Efectele politice ale globalizării Sfera economicului nu poate fi separată de cea a politicului. Scopul guvernării este cel al asigurării binelui comun iar cel mai important mijloc de obţinere al bunăstării generale este o politică economică înţeleaptă. În contextul globalizării sarcina factorilor de decizie politică este mult mai grea pentru că ei trebuie să ţină seama nu numai de factorii interni ci şi de diferite influenţe externe. Influenţele externe sunt generate de guvernele străine care au interese în zona respectivă şi de corporaţiile internaţionale, care prin puterea şi resursele de care dispun au devenit un factor de influenţă important. Corporaţiile fac presiuni pentru a obţine resursele dorite sau pentru a impune adoptarea unor legi favorabile. De multe ori ele încalcă legea fără să fie pedepsite pentru că sunt sprijinite de oamenii politici aflaţi la guvernare.
A se vedea de pildă Chossudovsky, Michel, The Globalization of Poverty and the New World Order, 2nd ed, Pincourt, Quebec: Global Research, 2003; Stiglitz, Joseph, Globalization and its Discontents, New York: W. W. Norton & Company, 2002. 5
142
Section – Political Sciences
GIDNI
Raportul global privind corupţia din sectorul privat6, redactat de Transparency Internaţional in 2009, demonstrează faptul că corporaţiile folosesc deseori corupţia pentru a obţine beneficii. Unul dintre numeroasele exemple oferite este cel al corupţiei din industria extractivă a petrolului şi din cea minieră. În cazul Africii veniturile obţinute prin exportul de petrol şi minereuri în anul 2006 depăşeau suma de 249 de miliarde de dolari. Cu toate acestea situaţia economică a ţărilor africane nu s-a schimbat pentru că acestea au încheiat acorduri dezavantajoase cu corporaţiile străine care au mituit oficialii. De obicei, în aceste cazuri corupţia nu poate fi probată ci este doar intuită însă din când în când afacerile de corupţie ies la iveală. Aşa s-a întâmplat în 2003 când procurorii americani au descoperit că o firmă americană a făcut preşedintelui şi unor miniştri din Kazahstan cadouri în valoare de 86 de milioane de dolari pentru a obţine dreptul de extragere a petrolului în condiţii avantajoase7. Raportul Transparency International enumeră zeci de alte cazuri răsunătoare din toate domeniile de afaceri. Corporaţiile în cauză au plătit oficialii pentru a obţine contracte sau pentru a trece cu vederea cazuri de poluare sau efectele nocive ale unor produse. Pentru a îşi atinge scopurile corporaţiile finanţează campaniile electorale ale unor oameni politici sau le oferă accesul la unele mijloace de mass-media pe care le controlează8. Procesul de globalizare a dus la formarea unor asociaţii de state care au drept scop promovarea unor interese comune. Uniunea Europeană este rezultatul direct al acestei tendinţe. Chiar dacă această organizaţie are la baze principii democratice în realitate deciziile sunt luate de statele mari iar cele mici trebuie să accepte directivele primite. În ultimii ani deciziile pe plan european au fost luate de tandemul Germania-Franţa. La nivel global se poate observa o delimitare a sferelor de influenţă ale marilor puteri care îşi impun deciziile cu mai multă sau mai puţină fermitate în funcţie de situaţie. Globalizarea politică a dus şi la conflicte între civilizaţii, conflicte care au generat un nou val de terorism. Influenţele occidentale au fost acceptate cu uşurinţă în Europa de Est sau în America latină pentru că aceste zone împărtăşeau aceleaşi valori culturale şi politice. În Orientul Mijlociu însă, ele au fost receptate ca un corp străin. În această zonă, care se mai află, din punct de vedere cultural, în Evul Mediu9 democraţia a fost receptată ca un pericol iar drepturile omului ca o atingere adusă religiei islamice. Terorismul nu se limitează la zona islamică. Chiar dacă nu folosesc mijloace de aceeaşi amploare diverse mişcări radicale folosesc din când de violenţă. Mişcări separatiste (kurzii, bascii, etc.), grupări politice radicale sau secte religioase organizează atentate prin care doresc să atragă atenţia. Posibilitatea comunicării globale, a transportului unor materiale explozibile sau arme peste graniţe dar şi cea a diseminării informaţiei în lumea întreagă face ca atentatele să poată fi organizate cu relativă uşurinţă.
6
Global Corruption Report 2009: Corruption and the Private Sector, Cambridge, New York: Cambridge University Press, 2009. 7 Global Corruption Report 2009: Corruption and the Private Sector, p. 55. 8 Pentru mai multe detalii privind metodele folosite de corporaţii pentru influenţarea factorilor politici a se vedea Balanyá, Belén et al., Europe Inc. Regional and Global Restructuring and the Rise of Corporate Power, London: Pluto Press, 2000. 9 În ţările fundamentaliste hoţii sunt pedepsiţi chiar şi acum prin tăierea unei mâini iar femeile adulterine sunt omorâte prin lapidare în piaţa publică.
143
Section – Political Sciences
GIDNI
Efectele sociale ale globalizării Cel mai important efect social al globalizării, subliniat în toate lucrările de analiză critică a fenomenului, este creşterea inegalităţii sociale. Într-o lucrare vastă dedicată subiectului10 Thommas Piketty arăta că decalajul dintre bogaţi şi săraci se adânceşte tot mai mult. Criza economică a accentuat acest fenomen însă el nu e de dată recentă. Piketty demonstrează cu ajutorul statisticilor că din secolul 17 a început să se contureze o tendinţă de micşorare a inegalităţii sociale. Această tendinţă a luat sfârşit în deceniul 7 al secolului XX când prăpastia dintre bogaţi şi săraci a început să crească din nou. Creşterea decalajului se menţine şi acum când marile averi se concentrează în mâinile a tot mai puţini oameni iar majoritatea populaţiei devine tot mai săracă. Un alt efect pervers este dezvoltarea criminalităţii organizate transfrontaliere11. Posibilitatea de circulaţie a oferit noi oportunităţi organizaţiilor criminale. Produse contrafăcute, substanţe stupefiante, prostituate etc., sunt transportate peste graniţă fără prea multe probleme. Bunurile furate pot fi deplasate rapid fiind vândute în scurt timp la mii de kilometri distanţă de locul furtului. Circulaţia persoanelor a cauzat probleme şi pe piaţa muncii. De data asta sunt afectate ţările bogate care se confruntă cu un influx de forţă de muncă. Studiile sociologice arată că sunt afectate în special persoanele necalificate. Persoanele care au calificare superioară nu au probleme pentru că în aceste domenii este necesară cunoaşterea limbii ţării la un nivel avansat. Sosirea unui număr mare de persoane necalificate în ţările bogate a cauzat o uşoară creştere a xenofobiei şi intoleranţei. Românii care au lucrat în Italia, Franţa şi Marea Britanie au putut observa campanii electorale axate pe ideea expulzării străinilor sau limitării locurilor de muncă pentru străini. Din fericire aceste idei, care nici nu puteau fi puse în practică, datorită legislaţiei europene, nu au fost acceptate decât de un număr relativ mic de oameni. Efecte culturale ale globalizării Globalizarea are şi un puternic efect cultural. Încă din deceniul trecut diverşi reprezentanţi ai ţărilor mici şi-au manifestat îngrijorarea în privinţa pericolului pierderii identităţii culturale, a tradiţiei şi a limbii. În societatea contemporană limba engleză a devenit lingua franca, fiind folosită nu numai în mediul de afaceri ci şi pe internet sau în comunitatea ştiinţifică. Termeni din limba engleză pătrund în limbajul de zi cu zi înlocuind termenii echivalenţi. Unele ţări au încercat să îşi protejeze limba promulgând legi ale purităţii lingvistice. Franţa, de exemplu, a dus o politică agresivă refuzând să adopte chiar şi termeni din domeniul informaticii. Chiar dacă au fost puse în aplicare în instituţiile oficiale aceste legi nu au avut efectul scontat pentru că nu au fost adoptate de populaţie12.
10
Piketty, Thomas, Capital in the Twenty-First Century, Cambridge: Belknap Press, 2014. Pentru o analiză detaliată a se vedea Very Philippe; Monnet, Bertrand, ”The Paradox of Honesty: How Multinationals Contribute to the Spread of Organised Crime” în The Paradoxes of Globalization, Eric Milliot and Nadine Tournois (eds), New York: Palgrave Macmillan, 2010, pp. 84-99. 12 Pentru detalii a se vedea Languages in a Globalizing World, Jacques Maurais and Michael A. Morris (eds), Cambridge: Cambridge University Press, 2003. 11
144
Section – Political Sciences
GIDNI
Cultura naţională este mult mai vulnerabilă în faţa culturilor mari. Acest lucru se datorează faptului că pe piaţa culturală au pătruns cu uşurinţă marile corporaţii atrase de posibilele câştiguri financiare. Statele mici confruntate cu problema aceasta au abandonat lupta pentru promovarea culturii proprii din lipsă de fonduri. Impunerea culturii occidentale, în special a celei americane a fost facilitată şi de faptul că organele de mass media au fost cumpărate de către corporaţii internaţionale care au pus în prim plan principiul profitului promovând producţiile comerciale. Eliminarea culturii locale nu este însă un proces ireversibil. În unele cazuri, tradiţiile locale, cu aer uşor exotic, îşi găsesc o piaţă de desfacere fiind avantajate de monotonia şi lipsa de imaginaţie a produselor culturale de masă. Concluzii Efectele negative ale globalizării pot fi sesizate cu uşurinţă însă tot la fel de uşor se poate sesiza şi faptul că vina pentru aceste efecte nu o au doar marile corporaţii şi statele mari. O mare parte din vină o au oamenii politici locali şi societatea civilă lipsită de reacţie în faţa abuzurilor. Cu diverse ocazii, s-a putut observa faptul că o reacţie puternică şi promptă a societăţii civile i-a făcut pe cei răspunzători de încălcarea legalităţii sau eticii să dea înapoi. Chiar dacă din punct de vedere economic sau politic ţările mici nu pot concura cu cele mari ele pot face apel la moralitate şi pot impune anumite standarde ale globalizării echitabile.
BIBLIOGRAFIE: Balanyá, Belén et al., Europe Inc. Regional and Global Restructuring and the Rise of Corporate Power, London: Pluto Press, 2000. Chossudovsky, Michel, The Globalization of Poverty and the New World Order, 2nd ed, Pincourt, Quebec: Global Research, 2003. Global Corruption Report 2009: Corruption and the Private Sector, Cambridge, New York: Cambridge University Press, 2009. Holton, Robert J., Making Globalization, New York: Palgrave Macmillan, 2005. Languages in a Globalizing World, Jacques Maurais and Michael A. Morris (eds), Cambridge: Cambridge University Press, 2003. Law and Globalization from Below, Boaventura de Sousa Santos and César A. RodriguezGaravito (eds), Cambridge: Cambridge University press, 2005. Piketty, Thomas, Capital in the Twenty-First Century, Cambridge: Belknap Press, 2014. Stiglitz, Joseph, Globalization and its Discontents, New York: W. W. Norton & Company, 2002. The Blackwell companion to globalization, George Ritzer (ed.), Oxford, UK: Blackwell Publishing, 2007 The Future of Globalization: Explorations in Light of Recent Turbulence, Ernesto Zedillo (ed), London: Routledge, 2008. The Paradoxes of Globalization, Eric Milliot and Nadine Tournois (eds), New York: Palgrave Macmillan, 2010.
145
Section – Political Sciences
GIDNI
THE CONSEQUENCES OF THE END OF THE COLD WAR AND THE CONFIGURATION OF THE CONTEMPORARY SECURITY ENVIRONMENT Olesea Ţaranu, Dr., ”Al. Ioan Cuza” University of Iaşi Abstract: This article aims to capture and analyze, in a critical manner, the immediate consequences of the Cold War, the way they affected the evolution of the international system in the coming years determining the main features of the contemporary security environment. From this point of view, we find that the end of the Cold War has produced significant effects on the structure of the international system, with reference to power polarity, at nation-states level, at international organizations level, and, not least, it produced fundamental changes within the political agenda. Issues previously considered to be of secondary importance, low-politics, have come to occupy an important place on the states security agenda, challenging the traditional approach to security, requiring strong actions from the decision makers. Another key issue that this article aims to address refers to a threat that has not disappeared from the international system since the end of the Cold War but has undergone a series of worrying transformations - the threat of war. And if the downward trend in the incidence of interstate war is constant, starting with 1945, the end of the Cold War highlighted a dangerous phenomenon known as “new wars”. The catalyst of these new wars is globalization, with it’s simultaneous integrative and disintegrative tendencies, with increasing economic disparity, negative perceptions they create and, especially with the two serious crises it generates - the state crisis and identity crisis. Leaving the states with a severe inability to control the relationships both internally and externally, contributing to the loss of the monopoly on the use of organized violence, highlighting a number of transnational phenomena that escape state control, the state faces extraordinary challenges that question it’s own survival, triggering the entry into a post-Westphalia era. Keywords: end of Cold War, international system, security, globalization, „new wars”.
Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat, fără îndoială, marele eveniment transformator al finalului secolului XX. Încheierea unei epoci caracterizată de confruntarea politică, militară şi ideologică a celor două superputeri în care întreaga lume era prinsă prizonieră a zguduit din temelie sistemul internaţional producând multă confuzie şi chestionând în mod fundamental validitatea principiilor şi regulilor pe baza cărora fusese ordonată agenda politicilor naţionale şi internaţionale. În acelaşi timp, a lăsat loc optimismului privind viitorul noii ordini mondiale pentru că, la fel ca în anii 1918 şi 1945, la finele Războiului Rece se fac auzite voci care afirmă încrederea în viitorul paşnic al omenirii. Odată cu eliminarea rivalităţii Est-Vest, se aştepta reducerea tensiunilor din sistemul internaţional, dispariţia riscului unui război nuclear, soluţionarea conflictelor locale şi regionale întreţinute anterior de URSS şi SUA, în concluzie, se prevedea dispariţia războiului de pe arena internaţională. În ciuda previziunilor optimiste, prima jumătate a anilor 1990 este marcată de o serie de evenimente tragice pentru sistemul internaţional ce par să contrazică trendul iniţial. Războiul din Golf, dezintegrarea Yugoslaviei printr-o serie de conflicte în lanţ, genocidul din Rwanda reprezintă primele dovezi ale faptului că lumea Post-Război Rece nu este mai benignă, conflictele nu au fost excluse de pe agenda de securitate, iar ameninţările nu au fost eliminate. Dimpotrivă, actualul mediu de securitate a devenit mult mai complex, dinamic, instabil şi imprevizibil, fiind caracterizat de o multiplicare a ameninţărilor şi o creştere a numărului actorilor internaţionali. În condiţiile unui proces tot mai accentuat de globalizare, statele trebuie să facă faţă unor provocări complexe provenite din multiple surse.
146
Section – Political Sciences
GIDNI
Prezentul articol urmăreşte să surprindă consecinţele imediate ale sfârşitului Războiului Rece, maniera în care au afectat evoluţia sistemului internaţional în anii următori determinând trăsăturile caracteristice ale mediului de securitate actual. Astfel, constatăm că sfârşitul Războiului Rece a produs consecinţe importante la nivelul structurii sistemului internaţional, din perspectiva distribuţiei puterii,la nivelul statelor-naţiune, organizaţiilor internaţionale, şi, nu în ultimul rând, a produs transformări fundamentale la nivelul agendei politice. A. Dispariţia Uniunii Sovietice de pe arena internaţională a condus la destrămarea ordinii bipolare bazată pe rivalitatea celor două superputeri ce au dominat relaţiile internaţionale de la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Şi dacă exista un acord unanim în privinţa decesului acestei structuri bipolare, rămânea deschisă problema configuraţiei noii ordini. Va fi aceasta unipolară, cu un hegemon mondial - SUA, marele câştigător al Războiului Rece sau vorbim doar despre un moment unipolar ce va fi urmat de conturarea unei structuri multipolare? În cazul în care multipolaritatea va defini structura sistemului, care vor fi actorii ce vor provoca supremaţia puterii americane, participând la împărţirea puterii? La începutul anilor 1990 exista un consens în privinţa faptului că noua ordine mondială este unipolară, cu o singură superputere militară, economică, culturală – SUA, fără un rival pe măsură care să reprezinte o veritabilă provocare. Unii analişti au mers chiar până acolo încât au descris noua ordine ca un imperiu mondial american (mai ales după războiul din Irak), făcând o analogie istorică cu vechile imperii, iar pentru a demonstra această teză utilizau argumente precum întinderea globală a forţelor militare americane, puterea economică ce clasează ţara pe locul întâi în lume, forţa dolarului în economia mondială, magnetismul puterii culturale ce transforma Statele Unite în cea mai mare exportatoare de putere soft 1 şi, nu în ultimul rând, influenţa limbii engleze, limba diplomaţiei, afacerilor, tehnologiei - o veritabilă lingua franca în sistemul internaţional. În ciuda faptului că teoria imperialismului este una atrăgătoare, marea majoritate a autorilor ne avertizează asupra pericolului de a-i acorda un grad prea mare de credibilitate, actuala situaţie nerezistând unei comparaţii serioase cu vechile imperii, mai ales în contextul globalizării ce-i ampută Statelor Unite capacitatea de a acţiona unilateral oricând şi oriunde. O altă perspectivă ce pare mai aproape de a surprinde realitatea este aceea că noua ordine mondială este atât unipolară, cât şi multipolară. Vorbim de o lume unipolară în termeni militari, neexistând astăzi în sistemul internaţional un alt actor capabil să suporte o comparaţie cu puterea militară americană suficient pentru a reprezenta o ameninţare credibilă în termeni convenţionali, dar vorbim şi de o lume multipolară sub aspect economic. Deşi economia americană ocupă astăzi primul loc în lume, este impropriu să discutăm despre o hegemonie incontestabilă americană. Sub acest aspect, mai curând identificăm o structură multipolară, în care puterea economică devine mai dispersată, iar părerile analiştilor coincid atunci când susţin că preponderenţa economică mondială a unei singure entităţi, de genul celei atinse de SUA în decursul secolului XX, este puţin probabilă în viitor. Unii analişti prevăd că lumea va fi organizată în jurul a trei blocuri economice - Europa, Asia şi America de Nord, deşi schimbările tehnologice globale şi înmulţirea actorilor din afara blocurilor, precum puterile 1
Joseph Nye Jr., Soft Power. The Means to Success in World Politics, PublicAffairs, New York, 2004, pp. 11, 33-73
147
Section – Political Sciences
GIDNI
economice emergente şi corporaţiile multinaţionale vor încerca să reziste capacităţii acestor blocuri de a le restrânge activitatea.2 Perspectiva lui Joseph Nye Jr. privind distribuţia puterii este interesantă şi utilă în contextul discuţiei lansate despre structura sistemului contemporan. Astfel, pentru analistul american, în era globală informatizată, puterea este distribuită între actori într-o manieră similară cu un joc de şah tridimensional complex, jucat atât pe verticală cât şi pe orizontală. La partea de sus a tablei cu probleme politico-militare, puterea militară este în mare măsură unipolară, cu SUA ca singură superputere, la mijlocul taberei cu probleme economice, SUA nu este un hegemon, trebuind să negocieze cu partenerii europeni şi asiatici, iar la partea de jos cu relaţii transnaţionale ce trec graniţele în afara controlului guvernelor şi includ actori diverşi de la bancheri la terorişti, puterea este dispersată haotic, fiind inutil să utilizăm în acest caz termeni clasici precum unipolaritate, hegemonie sau imperiu american pentru a descrie situaţia exactă.3 B. O a doua categorie de consecinţe ale sfârşitului Războiului Rece poate fi identificată la nivelul statelor-naţiune. În esenţă, niciun stat din sistemul internaţional nu a rămas neafectat de acest seism geopolitic. Mai întâi, se remarcă dezintegrarea teritorială a fostei URSS, un colos format din 15 republici autonome ce-şi declară independenţa de Moscova în anii 19891991, a Cehoslovaciei, precum şi a fostei Federaţii Yugoslave. În multe cazuri, acest proces de dezintegrare a fost dublat sau urmat de colaps economic, instabilitate politică, tensiuni sociale şi confruntări etnice ce au degenerat în unele zone în războaie sângeroase şi chiar genocid. Federaţia Rusă, cândva pivotul Uniunii Sovietice a cunoscut o perioadă de rapid declin politic şi colaps financiar, ce i-au redus importanţa în sistemul internaţional, obligând-o să-şi caute o nouă identitate într-un mediu străin. Au existat şi state precum China, Cuba sau Coreea de Nord care au reuşit să asigure supravieţuirea sistemului comunist dar de pe poziţia unor state marginalizate ideologic4 în noua ordine mondială. Sfârşitul Războiului Rece a produs transformări şi în rândul statelor din Lumea a Treia, cliente cândva ale superputerilor. Dacă în perioada anterioară acestea au beneficiat de sprijinul economic şi militar al SUA sau URSS, profitând de pe urma rivalităţii celor două, încheierea confruntării bipolare le-a redus importanţa geostrategică, lăsându-le în stare de incertitudine şi deznădejde, crescând vulnerabilitatea lor în faţa diverselor presiuni din interior sau în faţa ameninţărilor din partea vecinilor. Situaţia nou creată a favorizat astfel, declanşarea unor conflicte violente ce fuseseră anterior descurajate de prezenţa străină în regiune. Noile realităţi nu au lăsat imună nici câştigătoarea Războiului Rece, SUA. Acest stat s-a văzut în situaţia de a-şi modifica strategia de securitate, direcţiile de politică externă dar şi politica internă pentru a se adapta mediului nou, reducând importanţa aspectelor militare şi redistribuind o parte din bugetul imens alocat anterior sectorului militar către sectoarele sociale interne şi pentru dezvoltarea economică (aşa cum se observă în timpul mandatelor preşedintelui Bill Clinton5).
Joseph Nye Jr., Descifrarea Conflictelor Internaţionale. Teorie şi Istorie, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2005, p. 234 3 Ibidem, pp. 234-235 4 Richard Crockatt, „The End of the Cold War”, în John Baylis, Steve Smith, The Globalization of World Politics, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 93 5 Michael Cox, „International history since 1989”, în Baylis, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 122 2
148
Section – Political Sciences
GIDNI
C. O altă serie de modificări importante se produc la nivelul organizaţiilor internaţionale. Renunţarea la doctrina Brejnev şi introducerea doctrinei Sinatra în raportul dintre URSS şi statele comuniste din Europa Centrală şi de Est produce o liberalizare a vieţii în aceste state care aleg să-şi declare independenţa de Moscova. Odată cu transformările înregistrate în interiorul blocului estic se decide, în 1991, autodizolvarea Pactului de la Varşovia. Acest eveniment transmite o undă de şoc în cadrul Organizaţiei Nord-Atlantice ce trece printr-o adevărată criză de identitate. Întrebarea majoră ce preocupa statele membre poate fi exprimată astfel – care mai este utilitatea NATO în condiţiile dispariţiei duşmanului militar dacă ţinem cont de faptul că ea a fost creată având drept obiectiv expres contracararea unui potenţial atac din partea inamicului sovietic, dispariţia URSS-ului determinând o pierdere a legitimităţii existenţei NATO. După o perioadă dificilă de căutări febrile, la Summitul de la Roma din 1991, NATO reuşeşte să se reinventeze prin adoptarea unui nou concept strategic şi prin extinderea agendei de interes într-un mediu nou şi dinamic, în care securitatea este văzută ca o problemă cu caracter multilateral, iar sursele de ameninţare la adresa securităţii internaţionale sunt multiple, fără a se rezuma la cele militare, incluzând, în maniera exprimată de Şcoala de la Copenhaga, şi ameninţări politice, societale, economice, ambientale. În anii următori, Organizaţia Nord-Atlantică îşi continuă drumul transformator, atât în direcţia adaptării conceptuale pentru a surprinde noile provocări,6 extinderii geografice pentru a include noi state ce făcuseră anterior parte din blocul inamic, cât şi în sensul unor adaptări instituţionale semnificative7, dezvoltării de parteneriate, sau creării de misiuni noi şi complexe. Astăzi, NATO rămâne principala organizaţie internaţională în domeniul securităţii, capabilă să dezvolte acţiuni multilaterale complexe şi eficiente. Schimbări fundamentale au loc şi la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite.8 Pentru prima dată de la înfiinţarea acestei organizaţii, se creează premisele depăşirii blocajului instituţional ce afectase frecvent în timpul Războiului Rece activitatea Consiliului de Securitate, permiţându-i acum să funcţioneze în mod real în calitate de organ colectiv 9. Deşi animozităţile dintre membrii permanenţi nu au dispărut definitiv, iar procesul decizional rămâne de multe ori extrem de dificil atât timp cât se discută probleme ce aduc atingere intereselor naţionale ale diverşilor actori, totuşi, se remarcă o eficientizare a activităţii ONU, mai ales în condiţiile în care această organizaţie se bucură în general de un grad ridicat de legitimitate internaţională, determinând astfel statele să solicite şi să încerce să obţină suportul ONU. Chiar şi actuala putere a sistemului - SUA, preferă să acţioneze în concordanţă cu deciziile ONU sau, cel puţin, încearcă să dea impresia respectării acestor decizii, mai ales în contextul în care opinia publică americană rămâne ferm în favoarea multilateralismului şi utilizării ONU10.
6
Strategic Concept For the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organization adopted by Heads of State and Government in Lisbon, http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010eng.pdf, accesat la data de 29.04.2014 7 Un studiu excelent ce tratează supravieţuirea NATO într-un mediu nou de securitate este cel realizat de Celeste Wallander, „Institutional Assets and Adaptability: NATO after the Cold War”, în International Organization, Volume 54, Issue 4, 2000, pp. 705-735 8 Sven Bernhard Gareis, Johannes Varwick, The United Nations. An Introduction, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2005, pp. 213-243 9 Richard Crockatt, op. cit., p. 93 10 Joseph Nye Jr. 2005, op. cit., p. 235
149
Section – Political Sciences
GIDNI
Şi alte organizaţii internaţionale sunt nevoite să facă faţă presiunilor sfârşitului Războiului Rece, crescând în noua arhitectură instituţională rolul unor structuri precum Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială sau Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Schimbări majore se înregistrează mai ales la nivelul Comunităţii Europene (transformată în Uniune Europeană prin Tratatul de la Maastricht) care decide la începutul anilor 1990 să dezvolte Parteneriate de Asociere11 cu noile state independente din Europa Centrală şi de Est, recunoscându-le dorinţa de a adera la spaţiul comunitar european. Treptat, o serie de state central şi est europene (plus două state mediteraniene) aderă la marea familie europeană, extinzând astfel, zona de pace şi stabilitate şi creând cea mai mare comunitate formată din 28 de state membre cu o populaţie de peste 500 de milioane de oameni. D. Sfârşitul Războiului Rece a determinat o serie de transformări semnificative şi la nivelul agendei politicilor mondiale. Pericolul unui război nuclear, lupta ideologică între democraţiile liberale şi marxism-leninism, diplomaţia de criză – elemente specifice confruntării Est-Vest nu mai reprezintă priorităţi pe agenda internaţională, locul acestor probleme fiind preluat de provocări venite din partea grupărilor teroriste şi de criminalitate organizată, fenomene precum traficul de droguri sau de persoane, disparităţile între statele dezvoltate şi cele sărace, de problemele ambientale, conflicte etnice, ameninţarea statelor eşuate, răspândirea unor boli precum HIV/SIDA, lipsa resurselor de apă, alimentare sau energetice etc. În timp ce dispariţia URSS şi a rivalităţii dintre cele două superputeri a servit drept catalizator pentru explozia unor asemenea probleme (conflictele etnice din Yougoslavia, Cecenia, Nagorno-Karabach, Asia Centrală sau cele din Sudan, Somalia, Rwanda), altele au fost favorizate de contextul creat de fenomenul globalizării. Nu se poate spune că toate aceste probleme sunt noi, ceea ce s-a schimbat odată cu sfârşitul Războiului Rece a fost amploarea cu care s-au manifestat şi atenţia ce le-a fost acordată. În deceniile anterioare, liderii politici şi analiştii fideli unei abordări înguste a agendei de securitate considerau că doar ameninţările de natură militară trebuiau să reprezinte obiectul de interes pentru politicile de securitate, toate celelalte probleme fiind încadrate în categoria low-politics. Discuţia privind distincţia dintre high - şi low-politics prezintă în sine un interes deosebit. În mod frecvent dar şi superficial, se susţine faptul că problemele de tip high-politics sunt probleme importante, în timp ce acele aspecte considerate de tip low-politics au o importanţă redusă. O altă concepţie vehiculată în literatura de specialitate şi care se apropie într-o măsură mai mare de adevăr sugerează faptul că problemele de tip high-politics determină natura mediului în care se manifestă aspectele de tip low-politics, fiind preocupate de asigurarea securităţii statului şi de managementul mediului diplomatic în care statele interacţionează12. Oficialii responsabili de probleme de tip high-politics contribuie la crearea unui mediu de activitate propice pentru funcţionarii cu responsabilităţi în domenii de low-politics ce vor urmări semnarea unor acoduri economice, negocierea unor norme internaţionale în domeniul protecţiei mediului, stabilirea raporturilor comerciale etc. Totuşi, ambele perspective sunt chestionabile. Ceea ce li se reproşează este manieră dihotomică de a trata problemele ca fiind fie interne, fie internaţionale. Acceptând acestă Ian Bache, Stephen George, Politica în Uniunea Europeană, Ediţia a II-a, Editura Epigraf, Chişinău, 2009, p. 590 12 Brian White, Richard Little, Michael Smith, Issues in World Politics, Third Edition, Palgrave Macmillan,Basingstoke, 2005, p. 9 11
150
Section – Political Sciences
GIDNI
distincţie, se consideră statele ca fiind nişte entităţi închise aproape ermetic, o perspectivă evident eronată. Se observă frecvent cum anumite probleme având iniţial rădăcini interne ajung să producă consecinţe pe plan internaţional (problema poluării aerului sau apelor, problema refugiaţilor sau terorismul). Acest tip de probleme trebuie considerate mai curând transnaţionale, evidenţiind permeabilitatea statelor în contextul globalizării, văzută ca deteritorializare a societăţilor, economiile şi politicilor, ascensiunea unor noi actori şi reţele13. În condiţiile în care se acceptă validitatea tezei enunţate mai sus, devine clar caracterul limitat al utilităţii distincţiei dintre problemele de tip high-politics şi cele de tip low-politics, acestea aflându-se intr-o relaţie de interdependenţă. Atât timp cât evenimente precum un val masiv de imigranţi, inundaţii, cutremure devastatoare, accidente nucleare pot produce consecinţe mai grave decât un atac militar în termeni economici, civili, ambientali, sociali, atunci suntem îndreptăţiţi să spunem că, în sistemul internaţional contemporan, colapsul economic, dezastrele ecologice sau conflictele etnice reprezintă ameninţări mult mai grave la adresa securităţii statelor decât războaiele externe, interstatale14. Deşi primii ani ai epocii Post-Război Rece au debutat într-o atmosferă de încredere privind eliminarea războiului din sistemul internaţional, astăzi se poate constata faptul că războiul nu a devenit un instrument desuet în politica internaţională, acesta manifestându-se viguros în multe zone ale globului. Tendinţa ce se remarcă este de reducere a incidenţei conflictelor interstatale şi o exacerbare a ciocnirilor intrastatale. Într-o analiză complexă a fenomenului războiului şi transformărilor suferite în noul context, Azar Gat şi Zeev Maoz identificau trei ipoteze sau scenarii privind viitorul războiului15. a. Primul scenariu consideră războiul un instrument depăşit şi inutil, fiind supus posibilităţii transformării şi riscului dispariţiei la fel ca orice altă instituţie socială (de exemplu, sclavia sau duelul). Societăţile moderne consideră războiul un instrument incompatibil cu noile condiţii economice, norme sociale, mai ales având în vedere capacităţile distructive imense pe care le presupune. Faptul că pe parcursul anilor Războiului Rece un război major între puteri a lipsit este considerat a fi un indicator al tendinţei de renunţare la război ca instrument de soluţionare a disputelor. b. Al doilea scenariu pleacă de la observaţia că războiul este o instituţie socială la fel de veche ca umanitatea, ce i-a însoţit pe indivizi în permanenţă de-a lungul istoriei lor, iar aproape 50 de ani de pace nu pot reprezenta un indicator serios care să ateste eliminarea războiului din practica internaţională. Deşi războiul şi maniera de luptă sunt influenţate de dezvoltările sociale, economice, tehnologice şi politice suferind astfel transformări de-a lungul timpului, totuşi, fenomenul în sine şi formele lui esenţiale de manifestare nu dispar. Astfel, rezumând, cea de-a doua ipoteză susţine că structura esenţială a războiului nu se va schimba pe viitor. c. Cel de-al treilea scenariu pare să surprindă cel mai bine realitatea Post-Război Rece şi pleacă de la constatarea faptului că lumea a cunoscut transformări fundamentale de la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale în toate domeniile existenţei umane - transformări 13
Ibidem, p. 10 Ibidem, p. 11 15 Zeev Maoz, Azar Gat (ed.), War in a Changing World, The University of Michigan Press, Ann Arbour, 2001, pp. 1-3 14
151
Section – Political Sciences
GIDNI
politice, economice, sociale, tehnologice etc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre război şi maniera de luptă – deşi nu a dispărut, războiul a suferit transformări dramatice16. Dacă în trecut predominau războaiele interstatale, simetrice, ce implicau manevre la scară mare şi armament convenţional, astăzi, se atestă o regionalizare a conflictelor, remarcându-se creşterea numărului de conflicte civile, etnice, locale, conflicte de joasă intensitate, implicând lupte de guerillă, războaie de uzură şi acţiuni teroriste desfăşurate de combatanţi asimetrici. În contextul unei discuţii despre natura conflictelor contemporane şi relaţia acestora cu globalizarea, nu ne este permis să trecem cu vederea un concept ce câştigă din ce în ce mai mult teren în ultimii ani bucurându-se de atenţia analiştilor în domeniul Studiilor de Securitate şi nu numai – este vorba despre „noile războaie” (new wars). În continuare, ne propunem să realizăm o radiografie a acestui fenomen surprinzând principalele caracteristici ce-l diferenţiază de vechiul tip de război precum şi formele de manifestare pe care le putem identifica în contextul internaţional actual. Originea vechiului tip de război poate fi identificată în Europa Occidentală a secolelor 16-19, evoluţia acestui tip modern de luptă fiind strâns legată de dezvoltarea statului drept principala formă de organizare politică în sistemul internaţional. Plecând de la observaţia strategului militar prusac Carl von Clausewitz privind caracterul politic al razboiului (şi a celebrei teorii a „remarcabilei trinităţi”) precum şi de la concepţia lui Max Weber privind caracteristica esenţială a statului de a reprezenta singura formă de organizare ce deţine monopolul asupra utilizării legitime a violenţei atât în plan domestic, intern, cât şi extern, reuşim să surprindem esenţa acestui fenomen ce atestă faptul că războiul modern era rezultatul unui calcul raţional purtat de către, prin intermediul şi în interesul statelor. Însă odată cu sfârşitul Războiului Rece şi cu modificarea fundamentală a relaţiilor sociale ce susţineau vechea înţelegere a războiului, asistăm astăzi la o renunţare la acea logică clausewitzeană/weberiană. Noile războaie, postmoderne, se bazează pe trei aserţiuni importante ce par să le ofere conturul – conflictele implică din ce în ce mai des alţi actori decât statele, pentru alte raţiuni decât tradiţionalele interese naţionale, utilizând tactici şi instrumente diferite de cele asociate cu armatele regulate, profesionalizate17. Fie că ne referim la evenimentele din Bosnia-Herzegovina, Nagorno-Karabakh, Sierra Leone, Rwanda, observăm conflicte dezorganizate, haotice chiar, alimentate de problemele identitare, purtate de o gamă largă de combatanţi de la cei oficiali la grupări neregulate, susţinute de reţele transnaţionale de trafic de bani, arme, persoane, de grupări de crimă organizată etc. Catalizatorul acestor războaie de tip nou este globalizarea, cu tendinţele ei simultane integrative şi dezintegrative, cu disparităţile economice accentuate, cu percepţiile negative pe care le creează şi, mai ales cu cele două crize grave pe care le generează – criza statului şi criza identităţii18. Lăsând statele în incapacitatea de a-şi mai controla relaţiile atât pe plan intern, cât şi extern, contribuind la pierderea monopolului asupra utilizării violenţei organizate, accentuând o serie de fenomene transnaţionale ce scapă controlului etatic, statul se vede în faţa unor provocări majore ce-i pun sub semnul întrebării supravieţuirea, determinând intrarea într-o epocă post-westphalică. În calitate de produse ale unei interdependenţe 16
Richard Shultz, Andrea Dew, Insurgents, Terrorists, and Militias. The Warriors of Contemporary Combat, Columbia University Press, New York, 2006, pp. 1-17 17 Michael Butler, International Conflict Management, Routledge, Abingdon, 2009, p. 57 18 Ibidem, pp.58-59
152
Section – Political Sciences
GIDNI
complexe, noile războaie accentuează această criză existenţială a statului, reprezentând ameninţări grave la adresa securităţii a milioane de indivizi. Din păcate, criza statului este dublată în contextul actual de o criză identitară. Dacă vechile războaie erau purtate în numele interesului naţional, facându-se apel fie la identitatea naţională, fie la anumite principii ideologice precum liberalismul, socialismul sau fascismul, în cazul noilor războaie putem sesiza transformări majore. În condiţiile în care fenomenul globalizării provoacă în mod esenţial statul determinând erodarea puterii acestuia, coeziunea naţională şi loialitatea indivizilor faţă de stat scade semnificativ. În acest caz, devine evident faptul că cetăţenii vor cauta ceea ce au pierdut în alte surse. Astfel, identitatea naţională asociată unui stat în declin va fi înlocuită de o identitate etnică, religioasă, specifică unui subgrup. Noile războaie reprezintă aşadar, acţiunile unor grupuri substatale ce se bucură de susţinerea oferită de diverse reţele transnaţionale, acţiuni ce vizează contestarea, erodarea, înlocuirea autorităţii statale. Actorii implicaţi sunt interesaţi de obţinerea puterii şi asigurarea câştigurilor economice neţinând cont de lipsa legitimităţii acţiunilor lor sau de restricţiile privind utilizarea forţei brute. De multe ori, manifestările acestor tipuri de războaie presupun un grad ridicat de violenţă şi brutalitate, violenţa fiind atât un mijloc în vederea atingerii scopului ultim, cât şi scopul în sine. Războiul de tip nou aduce demonizarea Celuilalt la rang de strategie deliberată, iar masacrele, genocidul, activităţile criminale, violarea sistematică a drepturilor omului reprezintă manifestări frecvente19. Dezvoltarea tehnologică nu joacă un rol cheie in aceste conflicte. Combatanţii se bazează în mare măsură pe arme usoare, arme rudimentare dar extrem de sângeroase (precum macetele), privatizarea producţiei de arme precum şi traficul de arme favorizat de destrămarea Uniunii Sovietice reprezentând oportunităţi deosebite de care profită din plin aceste forţe. In locul armatelor profesionalizate, organizate ierarhic, războaiele postmoderne implică forţe neregulate, grupări paramilitare, mercenari, sindicate ale crimei organizate, ţinta activităţilor acestor grupuri fiind de regulă civilii, diferenţele ce stau la baza societăţii moderne dintre combatanţi şi noncombatanţi, comportament civilizat şi barbarie devenind irelevante20. Toate aceste caracteristici enumerate mai sus ne conduc către o serie de concluzii privind natura războiului contemporan şi viitorul sistemului internaţional. În timp ce analiştii atestă o scădere a numărului, frecvenţei şi intensităţii conflictelor interstatale21 (dispariţia rivalităţii bipolare având în multe cazuri un efect benefic), nu acelaşi lucru se poate spune despre conflictele intrastatale. Fenomenul globalizării galopante, interdependenţa complexă din sistemul internaţional, varietatea de provocări şi ameninţări transnaţionale, erodarea puterii statului, pierderea controlului asupra monopolului utilizării coerciţiei, acutizarea discrepanţelor economice, criza resurselor – toate aceste procese creează un cerc vicios ce contribuie la acumularea şi accentuarea tensiunilor producând erupţii violente şi extrem de sângeroase în multe zone ale globului. Nu există astăzi motive pentru a considera războiul un fenomen depăşit, aflat pe cale de dispariţie aşa cum se grăbeau unii să declare la începutul anilor 1990. Persistenţa războiului şi proliferarea conflictelor armate după sfârşitul Războiului Rece ne determină să ne îndoim de 19
Ibidem, p. 60 Ibidem, 21 Dennis Sandole, Peace and Security in the Postmodern World. The OSCE and conflict resolution, Routledge, Abingdon, 2007, pp. 4-6 20
153
Section – Political Sciences
GIDNI
posibilitatea creării unei noi ordini mondiale mai paşnică. Dimpotrivă, mai ales după anul 2001, unii autori ne avertizează că mai curând, o „nouă dezordine mondială” s-a instaurat. Locul războaielor convenţionale interstatale pare să fie luat de noile războaie având o bază etnică, rasială, religioasă şi de noul tip de terorism ca şi manifestări asimetrice din ce în ce mai vizibile cu un potenţial major de a crea efecte de domino. În mod clar, putem afirma că am intrat într-o epocă postmodernă în care sistemul westphalian al relaţiilor interstatale reprezintă ţinta unor provocări şi ameninţări majore. În concluzie, aşa cum a căutat să demonstreze prezentul articol, mediul de securitate diferă astăzi fundamental de perioada Războiului Rece, fiind mai puţin structurat, mai complex, mai instabil şi imprevizibil, generator de riscuri şi ameninţări noi, atestând o creştere a numărului şi rolului actorilor non-statali, în contextul multiplicării surselor de tensiune cauzate de diminuarea resurselor naturale, agravarea fenomenului de poluare a mediului înconjurător, reapariţia unor mai vechi probleme precum conflictele teritoriale, regionale, etnice, religioase, amplificarea insecurităţii datorată existenţei statelor eşuate sau slabe, a instituţiilor corupte, practicilor nedemocratice şi neconstituţionale - toate acestea manifestându-se în contextul procesului accentuat şi inegal de globalizare. Lumea a devenit mai nesigură, iar guvernele şi popoarele urmăresc obiective mai complexe decât înainte.
BIBLIOGRAFIE: Bache, Ian, George, Stephen, Politica în Uniunea Europeană, Ediţia a II-a, Editura Epigraf, Chişinău, 2009 Butler, Michael, International Conflict Management, Routledge, Abingdon, 2009 Cox, Michael, „International history since 1989”, în Baylis, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics, Oxford University Press, Oxford, 2001 Crockatt, Richard „The End of the Cold War”, în Baylis, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics, Oxford University Press, Oxford, 2001 Gareis, Sven Bernhard, Varwick, Johannes, The United Nations. An Introduction, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2005 Maoz, Zeev, Gat, Azar (eds.), War in a Changing World, The University of Michigan Press, Ann Arbour, 2001 Nye Jr., Joseph, Soft Power. The Means to Success in World Politics, PublicAffairs, New York, 2004 Nye Jr., Joseph, Descifrarea Conflictelor Internaţionale. Teorie şi Istorie, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2005 Sandole, Dennis, Peace and Security in the Postmodern World. The OSCE and conflict resolution, Routledge, Abingdon, 2007 Shultz, Richard, Dew, Andrea, Insurgents, Terrorists, and Militias. The Warriors of Contemporary Combat, Columbia University Press, New York, 2006 Strategic Concept For the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organization adopted by Heads of State and Government in Lisbon, http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf 154
Section – Political Sciences
GIDNI
Wallander, Celeste, „Institutional Assets and Adaptability: NATO after the Cold War”, în International Organization, Volume 54, Issue 4, 2000, pp. 705-735 White, Brian, Little, Richard, Smith, Michael, Issues in World Politics, Third Edition, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2005
155
Section – Political Sciences
GIDNI
THE INFLUENCE OF THE PRESENT POLITICAL AND SECURITY CONSTRAINTS IN EASTERN EUROPE OVER THE ROMANIAN TOURISM Diana Foris, Assist. Prof., PhD, ”Transilvania” University of Brașov and Marius Văcărelu, Assist. Prof., PhD., National School of Political and Administrative Studies, Bucharest
Abstract: This paper is focused on analysis of the current political situation in Eastern Europe, having as main objective to identify the political and security constraints on tourism, making a study case on their impact on Romanian tourism. The research methodology involved activities of collection, processing and interpretation of information on the issue of the political situation in the above mentioned area, both at national and international level, using a large documentary material (books, studies, magazines, legislative regulations, database information available through Internet etc.), making analytical and objective observations, theoretical analysis and content analysis. The results of the research provide analytical informations on the political situation in Eastern Europe, and their potential influence on Romanian tourism. The research identifies and highlights the entire complex of relations among countries and institutions which have as effect changes in the sphere of tourism industry. The papers conclusions contribute to the identification of the current political and security constraints able to cause effects on the Romanian tourism, in order to contribute to the opening of a new research topic on the design of public strategies to counteract these effects. Keywords: tourism, political situation, political constraints, security constraints, government
Introduction Tourism is a complex phenomenon, which may constitute an important source of development and recovery of the national economies of countries, that have resources and exploits them properly. Tourism is viewed as an increasingly important component of the national economy, as a factor of economic and social growth, as an integral part of the economic unitary assembly, that requires the intervention of the state in its development, and at the same time ensuring and referencing at a macroeconomic level in relation to the evolution of all other component (Foris D.,) nationwide and internationally branches, in relation to regional political context. It is only governments which have the power to provide the political stability, security .. which tourism requires (Elliott, 2002). Analysis regarding the political situation and the security in Eastern Europe There are many security definitions, and they are carried out by people in the field of science who have connections in the area of international relations, since the phrase 'international' is a good development of the term 'externally', which repesent most of the threats to an entity, and this, along with the internal ones, represent their totality. In our context, states are the the main subject, so we can not consider that there are organizations outside the states, even though some of them, with their economic force, could effectively determine the political and economic operations of some states. If we analize the situation from the historical point of wiev, we note, that in time, the issue of security has evolved from the simple awareness to a difficult climate in which they
156
Section – Political Sciences
GIDNI
operate, to the identification of almost of all the exhaustive vulnerabilities, as well as the establishment of various types of threats. Thus, it was passed from the military level-meaning troops preparedness and a massive armimg, to the identification of the political and economic strategies of states; starting from this point there are achieved a special diversity of predictions that cover all spheres of action: from the premiere of a drama, with message able to raise people against their own government, to the count and analysis of the most unimportant line from a text written on a blog of a person with a certain influence. The 21st century, that now we are all living it, has brought a consummate instrument, which managed to do what dozens of administrative methods didn’t realize: leveling the planet. The instrument itself is called internet, and we must note that until it, the differences between countries were very large, since the access to the technological information - that is in fact the essence of discrepancies between states - was prohibitive or almost impossible for many countries. So, we can now observe that - for states differentiation – it counts not so much the quantity of resources, but the acces to a low-priced technology and the desire to develop enterprises able to highlight it. However, leveling is based on something important, which can give cold shivers both governments and citizens: electricity. Specifically, the internet cannot operate without electricity, which can make very easy for any mission of a political group (governing or in opposition, or in type of diversionary assault) to destroy a country or to produce panic and important damage: the destruction of power plants or various tension points, leading to disruption of hours or of days of electricity supply. Failing this, the computers will stop, the batteries may not operate too long and renewable sources will not be able to cope. Thus, the social chaos is installed. We should observe that any industry would be affected in terms of lack of electricity, and the tourism industry based on high consumption of energy would be among the first affected. As a first conclusion, this issue is of great importance, and that governments will be more obliged to first watch cyber security, and at the same time, in terms of supplying the electricity. All these aspects are very well known in the general staff of the armies of each country, as well as in all offices that relate to the safety or security of the state and citizens. Of these considerations citizens are also focused on, and in different measures, however, this fact do not make the issue less important. Howsoever analysis, electricity will be the first issue to governments - economically for future years. Analyzing the energetical situation of the countries of the world, we can not be entirelly satisfied, because the quantities of energy are, as in each economic system from where you receive, but you do not put back in place with the same speed with the one you take, they become shorter in relation to the growing population of the planet.
157
Section – Political Sciences
GIDNI
The demographic increase of the world countries, which has now reached over 7,23 billion people1, leaves no room for doubt: the desire of every man's comfort, perfectly legitimate, requires each state to find any method to ensure this comfort, either, or only for the reason of ensuring their powers for those found in government positions. The demographic increase puts a certain pressure, in terms of comfort, on energy resources mainly - a simple walk through cities, and careful observation of the percentage of people who listen to music on headphones or using a tablet or other technological tool, that allows an easier access to any form of entertainment, oblige states to fight with each other for any form of exploitation and transport of energy. No less important is the price you get access to energy. Among Romania's neighbors, is a state with a pretty goodimage of itself, but reality contradicts: Bulgaria. Specifically, the economy has its inflexible laws, and governments, no matter how much protection they want to offer their citizens, they have no choice than to raise the prices. However, this measure has been applied, and in Bulgaria also, and the result was amazing: not the size of the protests, however, surprising as proportion, for a 'success' EU member country - but especially the fact that there is also a case of self-immolation. Thus, Bulgaria, a european country, with a quasi-majority of white population, and direct access to the mainland market is the most balanced in terms of economic development, has shown that it can not resist to a flare of price hike in the energy area, which immediately proved the limits of the possibility of action of a government in the internal space: either provide what would today is considered to be necessary at a bearable price, or it should leave. It is true, that the law there was so far, only now it has a peculiarity: there are no exceptions to its application. If untill now states could have a reprieve from the electorate, modus vivendi, now the government have no longer daily choices: either it ensures the needs of the people, or falls in the election (by mass protests in major cities). This idea arises from an upsetting cause: comfort is the ultimate expression in the form of the social status, and the one, which does not have it, is more exposed to the public contempt, like a person who was unable to pay honor duties in the 19th century. In this context, the increase of insecurity appears from the prices that the states sell their energy resources. This operation has unfortunately rather a political than economic character, which doesn't help the state/states that uses/use its prices policy as a political weapon, because they cause vulnerabilities in an imagologic way, always being considered only as users of resources in the form of blackmail .. carrot and stick. It is true that the owner of the raw material can sell it at what price it wants, however it is not profitable to be considered always to be the one who sell only with a political purpose. In this context, it becomes vulnerable because no one will trust it, being aware that any price differences actually means that behind the scenes there has been either an agreement between the seller and the buyer, or disputes between the two states are large or even irreconcilable. In this context, Russia's policy for example in the matter of exportation of raw materials. Russia receives more hits than any other state because of its exchange policy of raw material, which does not help it, nor on the relations with the U.S.A, EU, China, and even less in former Soviet territory. 1
http://www.worldometers.info/ro, seen to may 4, 2014.
158
Section – Political Sciences
GIDNI
In fact, especially in this latest geopolitical area Russia loses points because of the hihg prices, but at the same time, maintaining a low price for the former soviet countries, but do not help them in upgrading their economies, which leads on medium and long term to a reduction of industrial competitiveness, as well as to loss of export contracts. Keeping them in the soviet sphere of influence, the current CSI. Incidentally, this aspect is revealed and in the dynamic ot the foreign investment in the former Soviet Union countries, the best example in the case of Ukraine - the former 'most developed economy after the Russian SFR.' According to the Institute of statistics of the Ukraine2, picked up by the presse3, EU member countries investments in Ukraine have increased from about 50% in 2000, from about 75% in 2012, and the investments of the Russian Federation (official name of Russia today) have dropped from about 10% to 7%. What reveals a certain dynamic industrial, type: do you want to export to our market, allow us to export and invest in yours (because your work force is cheaper). Whether it wants or not, each former soviet state will have to make those tough reforms, even though it will result an increased unemployment, social unrest, perhaps even violent upheavals of governments, and will have major negative effects in the area, because of the fact that, the vulnerable states allow greater transfer of everything, that means crime towards the borders of states that have a political-economic situation more stable. These data were valid in the context of peace, but the events that began at the end of 2013 have destabilized not only militarily and administratively the entire area, but also the economic aspects. As everyone can see, today's troops are on the streets of many cities, the Crimean peninsula is under Russian control, but with massive economic problems (reduction of water supply at a level of over 80%) - which greatly reduces the potential tourist value recognized. All these events have brought the collapse of tourism figures in the area, because this industry of loisir does not fully operates in time of peace, in which investors know that having only one threat, linked to a possible non-payment of taxes. In this context, we need to understand that it is the only one law in force in the economy of the 21st century: a high industrialization is the only possibility of firms to survive, and any arrearage is punishable to a quick bankruptcy. Industrialization is not only with the newest products for various economic activities, but also integrating them throughout the commercial stream, in order to increase the comfort and well-being of the population. Which are in fact the two lines of action? Firstly, the technological unification, for which the internet is responsible, because it provides to each customer the opportunity to a correct information about products from the market, which can make a deal grow within a few months for several times, mainly to this rapid propaganda brought by this network.
2 3
http://www.ukrstat.gov.ua/, seen to may 4 2014. http://gazeta.zn.ua/international/ukraina-es-problemy-integracii-_.html
159
Section – Political Sciences
GIDNI
In this way, you have no choice: at any time, a better technological product can eliminate you from the market. So, either you invest in the newest and more efficient technology, or you vanish. A second direction of action is represented by the fact that the unification process is accompanied by the elimination of many economic and trade barriers-indeed, especially the customs, which helps the carriage of goods and of persons. In this context, the states has only a few methods to protect its domestic market for its own products, making appear a truly global monopolies, in front of which is almost impossible to work. Either, it has entered in a circle without hope: you need to produce and invest in new technology, because you are in relation to an economic actor that can act at an international/regional/global level, or you will be absorbed by other actors from stronger markets. Today you are compelled to stay in touch with everything that is newer, in order to design an image for a competent economy, that brings more money than those who don't care the flow of time. In this context, we note that it is easy to build economic empires in different areas, but this actually translates into major vulnerabilities and to jobs volatility, which, in conjunction with the same trait of capital makes the increase of long-term projects to be more difficult to continue. In fact, this problem is observed in many spheres of social activity, in which long-term contracts are abandoned in the face of price oscillations. Incidentally, one of the reproach that Russia and Gazprom makes to different partners is that they no longer want to conclude such contracts, preferring the short-term contracts, which are in reality the expression of this commercial volatility. All of these are not able to pacify anyone, job security has become the lowest in the history of mankind, so that the projections of future, careers and life in general are now becoming more complicated in most states. In conclusion, the feeling of psychological and economic security declines, what will result, unfortunately, not toward a positive direction regarding humanity. Unfortunately, the quality of politicians seems to have fallen in each country, every year, a close look to their actions proves the lack of positive results, which are somehow packed in words, and expressed on television. The consequence? They are not able to resolve the current situation, and the situation of other serious events obviously they will not know what to do - they will crumble or use most inadecvatate means, in relation to time. However, all these lead us to one conclusion: political stability and security in the 21st century, at the top level of social structures, become insecure, because it seems to be inevitable to burst up social outbreaks in states. The few uncontaminated oasis from these negative events - if the uncontamination was made in an elegant and dignified manner - will become centres of migration, which in time, will be subject to the same pressures. The influence of the political and security constraints on the Romanian tourism The development of tourism is influenced by many factors, different as nature and role, that may cause the increase or the decrease of the activity. Knowing the factors and the
160
Section – Political Sciences
GIDNI
identification of situations that determine and promote tourism, or on the contrary, they have relative braking effects, it has a particular relevance for the development of this field. Below, we will look at the possible political and security constraints that can be generated by the current political situation and also, can generate an influence and an impact on tourism, from the point of view of the issues that may cause or facilitate tourism braking. Regarding tourism, the internet is not just a source of information, is a tool for management, marketing, storage, analysis, reporting, financial transactions; it is an important vector of organisations development, of products and transactions, of innovation and progress. The internet evolution generates as a result a new tourism economy, involving the development of e-tourism in an increasing exponentially proportion. In the same account, Longhi (2008), in his paper Usage of the internet and e-Tourism. Towards a new economy of tourism, raises and answers at the question “How does internet change the travel and tourism activities? These changes have rightly been assimilated to an 'Industrial Revolution'. They do not regard the improvement or the extension of established things than the emergence of the new. So in airlines and transportation services, it is not the emergence of perfect market, but the one of the low costs — major organizational innovation for which the internet has been a necessary condition – which is the basic consequence of the revolution”. Also in Romania, the internet has become vital for tourism industry. Tourism information become easily accessible and at a low price, the speed of circulation of information, the possibility of creating, promoting and marketing the service packages, and also the package components adjusted to market prices and related to a competitive level (with minimum human and financial resources); they address to consumer masses in a short time, and are likely to broaden the tourist market and to open up new one, and to ensure the development of tourism industry. Reported to the field of tourism, not using the internet represents a compulsion for the progress and development of the tourism activity. In this regard, several years ago, we found requirements and criteria related to the use of the internet of legal regulations in Romania, on the subject of classification of tourism accommodation structures and food; and of licensing travel agencies: the possession of an e-mail address and a website, both for the tourism and travel agency (Foris, d., 2011), the value of services and cashing by electronic means of payment, the classification of hotels in upper categories, the existence of internet connection or of wireless system in the room, and also an area with computer and internet access connections (Order No. 65/2013). In relation to the aspects concerning the use of the internet, cyber safety may represent a constraint for Romanian tourism, reported at the level of classifying the information and also for the safety of the financial transactions and informatics frauds. For that purpose Bidart, R., Silveira, L.M., Pereira, A.C.M, Veloso, A.A., (2013) in the paper Risk analysis of electronic transactions in tourism web applications remark “…a worldwide increase of online sales. However, fraud has also been increased on the same rate or more. On the tourism emarket it is not different, thus millions of frauds occur each year”. Another constraint for tourism can be electricity, an important resource for all sectors of activity, as well as the price of access for this type of service. Electricity is vital to the operation of all activities from tourism industry, which is why, the interruption or the discontinuity of electricity supply is one of the most avoided constraints. 161
Section – Political Sciences
GIDNI
Concerning this aspect, in Romania, legal regulations of hotels classification and operation of categories of classification over 3 stars, must assure generating set or two alternative sources of electricity supply. Another important aspect is the access price to the electricity supplied by the national system, which has an influence on the competitiveness of the Romanian tourism in comparison with the international tourism. The energy resources and the selling price of these can generate an increasing insecurity among tourism domain, thus, addressing for the supply of natural gas, may give the rise of constraints for tourism accommodation structures, production costs, reflected in products and services with uncompetitive prices on international tourism market. We notice the fact that the Romanian Government's Green House4 Programme, accessible to natural and legal persons, for the heating installation systems using renewable energy, is also affordable for tourism companies, particulary to small and middle accommodation establishments. The performance and the economic viability of these systems has been demonstrated by Dalton, G.J., Lockington, D.A., Baldock, T.E., (2009) in the Case study feasibility analysis supply option for the small to medium-sized tourist accommodation. Natural resources can generate constraint upon tourism, the most important being the failure of providing water supply (drinking and vaste water). Concerning to this topic for Romania we shall approach the mineral and thermal waters subject, in reference to balneary tourism, which also represents a constraint from the point of view of the exploitation deficits of this type of resource by state institutions, and also a scattering of natural riches (multiple unexploited natural resources), which constitutes a genuine brake on tourism development, for generating an add-on and new jobs in tourism and also in related fields. The lack of quality and professionalism of human resource for tourism represents a constraint due to the fact that tourism services are provided by the employed staff. The human resource is the most important factor for providing quality tourism services. In Romania, for the purpose of attenation such constraints, there are legal rules that establishes the obligation that all tourism activities must use qualified labour and expertise force. The industrialization is for the romanian tourism industry, the only way of survival in the fierce market competition, both globally and at a national and local level. Therefore, it can act as a constraint because modern technologies bring changes and improvements in a rapid way, and secondly, due to the costs of new technologies, although, in Romania, in the last years, the income from tourism activities have decreased, while the number of tourists has increased5. The decrease in profits is determined, on the one hand by the reduction of tariffs, and on the other side by the adjustment of tourism package. In orrder to improve the technology in Romanian hotels, we identify requirements asked by legal norms, such as, the use of taxed management systems, of equipments and air-conditioning systems etc., so that can be classified in higher categories. The technology unification is accompanied by the elimination of many economic, trade barriers and customs procedures of goods carriage and the free movement of persons. Starting from this year, citizens of the Republic of Moldova can travel without a visa within 4 5
http://www.afm.ro/casa_verde_pj.php, seen to may 5 2014. Adapted of Romanian Tourism Statistical Abstract (2013), National Institute of Statistics, Bucharest
162
Section – Political Sciences
GIDNI
the E.U.6 states, implying the fact that the holders of a moldovian biometric passport can enter Romania and remain in the territory of the country without the obligation to hold a visa, for stays that do not exceed 90 days. The worsening of the conflict situation that began at the end of 2013 on the territory of Ukraine, can become a political and security constraint for Romania, which can lead to disparages to national level of tourism industry, where, at the level of perception of foreign tourists, Romania will be considered an unsafe tourist destination. This situation may lead to a significant decrease in the number of foreign tourists and revenues of Romania relating to international tourism. Under the political and administrative aspect, the Romanian tourism industry requires government involvement to ensure political stability, security and also legal and tax regulations for tourism, as well as main factor to develop and to implement public policies to prevent and counteract the effects of all factors that may generate constraints upon tourism. Public strategies are also in Romania, as in other states, in charge of government institutions at the central level, and of the local public administration on a local level, institutions that are generally led by politicians, who, in most cases, do not have the necessary professional skills in the areas they coordinate, and unfortunately tourism is not an exception in this aspect, which leads to generation of political constraints on the development of tourism. Conclusions An analysis of the political and security situation in Eastern Europe does not offer many favourable perspectives, because of the position of the Ukrainian State is not likely to help the fears of any economic operator. The fact that borders are changed does not mean that it will appear issues that are related only to the establishment of property rights in new conditions, or the establishment of tax bodies and tax legislation, which will make any investor to be reluctant to develop projects-even more so in the tourism industry. In addition, the possibility of the outbreak of a war that makes the country's rating in the area to decline, and from here, there will be no winners, no matter how would like a state to substantiate their own policies on tourism. In this context, we analyzed the possible political and security constraints that can be generated by the current political situation and can generate the influence and the impact on tourism, from the point of view of the issues that may cause or facilitate tourism braking, which allowed us to draw some conclusions. Industrialization can act as a constraint for tourism in the absence of innovation. Internet evolution generates as a result a new tourism economy, involving the development of e-tourism in an increasing exponentially proportion, but cyber safety may represent a constraint for travel, reported to the level of information privacy and the safety of financial transactions and informatics fraud. Interrupting or the lack of electricity supply is one of the most avoidable constraints on tourism. Energy resources and their selling price can generate insecurity including in 6
Regulation (EU) No 259/2014 of The European Parliament and of The Council of 3 April 2014
163
Section – Political Sciences
GIDNI
tourism growth. Natural resources can generate constraint on tourism, the most important of these is the failure and the lack of water. Also, the lack of quality and professionalism of human resource in tourism represent a constraint to tourism development. The fact that, those who have to decide, are not professional can lead to political constraints of tourism development. The current political situation in the Eastern Europe can become a political and security constraint for Romanian tourism.
REFERENCES: Bidart, R., Silveira, L.M., Pereira, A.C.M, Veloso, A.A., (2013) Risk analysis of electronic transactions in tourism web applications, WebMedia '13 Proceedings of the 19th Brazilian symposium on Multimedia and the web, p. 341-344, ACM New York Dalton, G.J., Lockington, D.A., Baldock, T.E., (2009), Case study feasibility analysis supply option for the small to medium-sized tourist accommodation, p. 1134-1144, Renewable Energy 34, Elsevier Elliott, J, (2002), Tourism: Politics and Public Sector Management, Taylor & Francis eLibrary Foris, D., (2011) Reglementation of tourism activities, LuxLibris publishing House, Brașov, Foris, D., (2013) Study Regarding the Impact of Public Polices on Tourism Activities, Conference Proceedings of the 1st International Conference on Hospitality & Tourism Management (ICOHT 2013) The way forward to tourism, p.602-607, Published by ICOHT 2013 and Leap Businesws Management, Sri Lanka Longhi, C., (2008), Usage of the internet and e-Tourism. Towards a new economy of tourism, http://hal.archives-ouvertes.fr/docs/00/27/77/67/PDF/New_Economy_of_Tourism.pdf Romanian Tourism Statistical Abstract (2013), National Institute of Statistics, Bucharest Regulation (EU) No 259/2014 of The European Parliament and of The Council of 3 April 2014 Order no. 65 of 2013 for approving the Methodology regarding the issuing of classification certificates of tourism accommodation and food units, licences and tourism certificates Published in M.O. no. 353 / 14.06.2013 http://www.worldometers.info/ro, seen to may 4 2014. http://www.ukrstat.gov.ua/, seen to may 4 2014. http://gazette.zn.ua/international/ukraina-es-problemy-integracii-_.html http://www.afm.ro/green house_pj.php, seen to may 5 2014.
164
Section – Political Sciences
GIDNI
NATIONAL AND INTERNATIONAL COOPERATION IN THE FIELD OF ANTITERRORIST COUNTER-ACTION AND TRANS-BORDER CRIMINALITY – U.N., E.U., N.A.T.O – LEGISLATIVE COUNTE-TERRORISM MEASURES Nicolae Radu, Prof., PhD, ”Alexandru Ioan Cuza” Academy of Police and Luminița Dragne, ”Dimitrie Cantemir” University
Abstract: preventing and combating terrorism, it is necessary to promote effective multilateralism , international law with the foundation in the field. The threat of international terrorism requires multilateral consensus -based measures of the states. Global action against terrorism require measures to dissolve the groups involved in terrorist activities through systematic strengthening of international cooperation. The fight against terrorism must be coordinated and to ensure respect for human rights while and fundamental freedoms. Dialogue, exchange of experience and cooperation between states are priorities in the fight against terrorism. Countering terrorism must also include social and political factors as well as increased tolerance and awareness views of all stakeholders . To combat the threats and risks posed by the phenomenon of international terrorism to global security, the international community needs more coordination , consultation , and close cooperation. No state can not provide security without allies. Keywords: globalisation, stakeholder, fredoom, terrorism, human rights
Conceptualizare şi riscuri asimetrice Globalizarea terorismului a devenit o realitate ce nu poate fi contestată, o ameninţare la adresa securităţii interne şi internaţionale şi, implicit, un fenomen aflat în responsabilitatea întregii comunităţi internaţionale. Pe baza unui amplu material documentar iniţiat de catre Ministerul Afcaerilor Externe (mae.ro) dezvoltăm aspecte ce ţin de securitatea naţională, cu atât mai mult cucât în ţara noastră, activitatea de prevenire şi combatere a terorismului se desfăşoară în mod unitar, în cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT), ce integrează instituţii şi autorităţii publice cu competenţe în domeniu. Serviciul Român de Informaţii este coordonatorul tehnic al SNPCT şi autoritatea naţională în domeniul combaterii terorismului. În condiţiile unei strânse interacţiuni între terorism şi diverse forme de activitate criminală (crimă organizată, spălarea banilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilegal de arme şi mişcările ilegale de materiale nucleare, chimice, biologice şi alte materiale cu potenţial distructiv etc), România va continua eforturile pe linia prevenirii şi combaterii terorismului atât pe plan naţional cât şi în cadrul forurilor de cooperare internaţională (UE, ONU, NATO, OSCE, CE), având la bază cadrul legal existent şi cu respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. La nivel naţional, activitatea de prevenire şi combatere a terorismului se organizează şi se desfăşoară unitar, potrivit Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (aflată în prezent în curs de modificare). Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a adoptat în aprilie 2002 “Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului”, document care prevede ca principale obiective: identificarea şi monitorizarea permanentă a ameninţărilor teroriste, protejarea teritoriului naţional şi cetăţenilor români, prevenirea funcţionării celulelor teroriste pe teritoriul României, participarea la eforturile internaţionale în domeniu.
165
Section – Political Sciences
GIDNI
Relaţiile de cooperare ale României pe linia prevenirii şi combaterii terorismului se desfăşoară în cadrul organizaţiilor internaţionale (ONU, UE, NATO, OSCE, Consiliul Europei), precum şi la nivel regional şi bilateral. In acest sens, România aplică prevederile convenţiilor ONU şi ale Consiliului Europei în materie, implementează obiectivele UE (Strategia şi Planul de acţiune UE de combatere a terorismului, Strategia UE de combatere a finanţării terorismului, Strategia de comunicare media etc.), sprijină măsurile adoptate de NATO şi OSCE, participă la iniţiativele internaţionale în domeniu (Iniţiativa de Proliferare a Securităţii şi Iniţiativa Globală pentru Combaterea Terorismului Nuclear). În plan regional şi bilateral, România promovează o politică activă pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est, în Caucazul de Sud şi în întreaga regiune a Dunării şi a Mării Negre. România are încheiate, în plan bilateral, peste 50 de acorduri de cooperare în domeniul combaterii terorismului, criminalităţii organizate, traficului ilegal de droguri, cu state europene şi de pe continentul american. Se va acorda o atenţie sporită proceselor de radicalizare, de finanţare a terorismului, proliferării armelor de distrugere în masă, criminalităţii informaţionale. Acţiunile concrete în domeniu se vor lua pe baza platformelor de cooperare stabilite, la nivel intern şi internaţional, între instituţiile cu atribuţii în domeniu (poliţie, servicii de informaţii, autorităţi locale şi centrale, comunitate academica, mass-media). În Raportul privind terorismul pentru anul 2008, dat publicităţii de către SUA la 1 mai 2009, sunt evidenţiate rezultatele României în lupta pentru prevenirea şi combaterea terorismului (stabilirea mecanismelor interne, adoptarea legislaţiei europene în domeniu, acţiunile pe linia combaterii finanţării terorismului, găzduirea Centrului SECI, implementarea noului paşaport biometric). Grupul EGMONT - cooperare internaţională pentru combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului Deoarece terorismul reprezintă o ameninţare la adresa securităţii, libertăţii şi valorilor Uniunii Europene şi la adresa cetăţenilor UE, acţiunile Uniunii sunt menite să ofere un răspuns adecvat şi adaptat pentru a combate acest fenomen. Prevenirea, protecţia, urmărirea şi răspunsul sunt cele patru axe ale abordării globale a UE. Uniunea depune eforturi susţinute pentru a preveni şi a reprima actele teroriste, precum şi pentru a proteja infrastructurile şi cetăţenii. De asemenea, UE abordează problema cauzelor, resurselor şi capacităţilor terorismului. Cooperarea internaţională şi coordonarea între organele responsabile cu aplicarea legii şi între autorităţile judiciare din cadrul UE sunt esenţiale pentru a asigura eficacitatea luptei împotriva acestui fenomen transnaţional. În ultimele două decenii ale secolului trecut, guvernele lumii au început să recunoască, tot mai îngrijorate, efectele dezastruoase pe care infracţiunile de natură financiară le pot provoca sistemelor economice şi politice. Totodată, a devenit evident că băncile şi alte instituţii financiare şi de credit sunt o sursă importantă de informaţii în legătură cu spălarea banilor şi alte infracţiuni cu consecinţe financiare, care trebuie investigate de către organele de aplicare a legii. Dar, pe de o parte organele de aplicare a legii nu deţineau expertiza necesară pentru o analiză corectă a operaţiunilor finaciar-bancare suspecte, iar pe de altă parte băncile manifestau serioase reţineri în colaborarea deschisă cu aceste organe, considerând că o astfel de relaţie ar afecta încrederea clienţilor în loialitatea instituţiilor bancare, care prin 166
Section – Political Sciences
GIDNI
nerespectarea secretului bancar şi informarea organelor de represiune cu privire la efectuarea unor operaţiuni şi-ar trata clienţii ca pe potenţiali infractori. Ca urmare, au fost create unele agenţii guvernamentale specializate în analiza informaţiilor financiare şi în problematica spălării banilor, care să acţioneze ca un filtru pentru informaţiile primite de la instituţiile financiar-bancare şi de la alte entităţi ce intermediază operaţiuni băneşti, în vederea transmiterii către autorităţile de aplicare a legii numai a acelor cazuri care conţin indicii temeinice că prin operaţiunile efectuate se urmăreşte o spălare de bani. Aceste agenţii sunt cunoscute drept 'Unităţi de Informaţii Financiare' (FIU) şi au apărut, în diferite jurisdicţii din lume, la începutul anilor '90. Unităţile de informaţii financiare înfiinţate în mai multe ţări tratau spălarea banilor conform normelor specifice jurisdicţiei în care acţionau, ca pe un fenomen limitat la această jurisdicţie. Dar, spălarea banilor este, prin excelenţă, o infracţiune trans-frontalieră şi de aceea şi o combatere eficientă trebuia extinsă dincolo de graniţele propriei jurisdicţii. De aceea, în luna iunie 1995 s-au întâlnit la Palatul Arenberg-Egmont din Bruxelles mai multe agenţii guvernamentale şi organizaţii internaţionale pentru a discuta despre dificultăţile întâmpinate în combaterea spălării banilor şi modalităţile de confruntare cu această problemă globală. În urma acestei întâlniri a unor FIU-uri din Europa şi America, a luat fiinţă Grupul Egmont, ca o organizaţie operaţională neformală a agenţiilor ce primesc raportări şi urmăresc combaterea spălării banilor. În esenţă, Grupul Egmont este o grupare a FIU-urilor, prin intermediul căreia se creează o reţea internaţională pentru schimbul de informaţii, în vederea îmbunătăţirii programelor naţionale de combatere a spălării banilor, a creşterii capacităţii de acţiune a instituţiilor membre şi a competenţei personalului acestora. Structura organizaţională  Organul de conducere a organizaţiei este format din preşedinţii FIU-urilor, care iau decizii cu prilejul întâlnirilor anuale (Plenare), prin consens, în urma discutării deschise a problemelor de pe ordinea de zi.  Conducerea executivă este asigurată de Comitetul Egmont, format din şefii grupurilor de lucru şi reprezentanţii regionali (pentru Europa, America, Oceania, Africa şi Asia).  Suportul Administrativ Permanent este singurul organism cu activitate permanentă, pregătind materialele pentru întâlnirile Grupului (plenare anuale, întâlniri ale Comitetului sau ale grupurilor de lucru, pentru discutarea anumitor teme), şi asigură desfăşurarea acestor întâlniri.  cinci grupuri de lucru pe probleme specifice, de interes ale FIU-urilor: Juridic, de Tehnologia Informaţiilor, pentru Instruire, Operaţional şi pentru Cercetare.  Subcomitetul administrativ, care administrează bugetul propriu, bazat pe un sistem de cotizaţii din partea statelor membre. Cooperarea internaţională Grupul Egmont se implică în combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului prin:  extinderea şi sistematizarea schimbului de informaţii financiare;  încurajarea dezvoltării FIU-rilor şi a cooperării dintre acestea prin îmbunătăţirea aptitudinilor şi pregătirii personalului din aceste agenţii;
167
Section – Political Sciences
GIDNI

dezvoltarea reţelei tehnice pentru schimbul de informaţii prin crearea unui sistem de comunicare mai bun între FIU-ri, punând în practică tehnologii specifice (Reţeaua Securizată Egmont);  sprijinirea unor forme de cooperare internaţională, regională şi bilaterală între FIU-ri; In acest cadru de cercetare, nu lipsită de importanţă este şi Decizia 2008/615/JAI a Consiliului din 23 iunie 2008 privind intensificarea cooperării transfrontaliere, în special în domeniul combaterii terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere. Scopul acestei decizii este accelerarea cooperării poliţieneşti şi judiciare transfrontaliere dintre ţările Uniunii Europene (UE) în materie penală. Decizia vizează în special îmbunătăţirea schimburilor de informaţii între autorităţile cu atribuţii de prevenire şi cercetare a infracţiunilor. Decizia stabileşte prevederi cu privire la: accesul automatizat la profilurile ADN, la datele dactiloscopice şi la anumite date referitoare la înmatricularea vehiculelor la nivel naţional; furnizarea de date privind evenimente majore; furnizarea informaţiilor pentru prevenirea infracţiunilor teroriste; alte măsuri pentru intensificarea cooperării poliţiei la nivel transfrontalier. În scopul prevenirii infracţiunilor teroriste, dar numai în cazuri individuale şi în măsura în care acest lucru este impus de împrejurările care duc la presupunerea că se vor săvârşi infracţiuni, ţările UE îşi pot transmite reciproc următoarele date prin intermediul punctelor naţionale de contact:  nume şi prenume;  data şi locul naşterii;  descrierea împrejurărilor care duc la presupunerea că se vor săvârşi infracţiuni. Ţara care transmite datele poate stabili anumite condiţii obligatorii pentru ţara destinatară privind utilizarea datelor. Contribuţia României la lupta împotriva terorismului România susţine eforturile depuse în cadrul organizaţiilor internaţionale, regionale şi sub-regionale pentru întărirea solidarităţii internaţionale împotriva terorismului, în conformitate cu dreptul internaţional, şi cooperează pe plan bilateral pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen. a) Pe plan internaţional/ în cadrul organizaţiilor internaţionale În cadrul ONU, Romania este parte la cele 13 Convenţii ale ONU privind combaterea terorismului şi promovează universalizarea acestora.România a co-autorat, alături de SUA, Federaţia Rusă, Marea Britanie, Franţa şi Spania, Rezoluţia 1540 a Consiliului de Securitate al ONU privind proliferarea armelor de distrugere în masă şi a rachetelor balistice. Este prima Rezoluţie a Consiliului de Securitate care conectează proliferarea armelor de distrugere în masă de fenomenul terorismului internaţional, constituind un răspuns concret la preocupările actuale pe plan internaţional. România deţine, din iunie 2004, mandatul de preşedinte al Comitetului 1540 al CS-ONU, care are ca obiectiv monitorizarea implementării de către state a Rezoluţiei 1540. România, în calitate de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU, a sprijinit în mod activ şi adoptarea/ implementarea altor măsuri vizând combaterea terorismului: Rezoluţia 1566 care condamnă terorismul internaţional şi Rezoluţia 1373 care constituie Comitetul Anti-Terorism. România sprijină adoptarea unor prevederi de substanţă 168
Section – Political Sciences
GIDNI
cu privire la combaterea terorismului în cadrul Summit-ului ONU care va avea loc în septembrie 2005. În cadrul UE, România are o strânsă cooperare cu instituţiile europene implicate în combaterea criminalităţii. În 2003, Romania a semnat un acord de cooperare cu EUROPOL. În prezent, România întreprinde măsuri interne pentru implementarea Planului UE de acţiune împotriva terorismului. Adoptat în 2004, acesta are ca principale obiective: prevenirea şi combaterea finanţării terorismului, consolidarea cooperării în domeniul aplicării legii şi asigurarea securităţii şi transporturilor. România participă, în calitate de observator activ, la Grupul de lucru al Consiliului UE privind terorismul. În cadrul NATO, România sprijină activ masurile împotriva terorismului luate de NATO la summit-ul de la Praga şi incluse în Planul Parteneriatului pentru lupta împotriva terorismului. În cadrul Consiliului Europei, România a adoptat în totalitate concluziile Consiliului Europei privind combaterea terorismului precum şi înfinţarea poziţiei de Coordonator Antiterorism; în luna mai a acestui an, Preşedintele României a semnat Convenţia asupra prevenirii terorismului, Convenţia împotriva traficului cu fiinţe umane şi Convenţia revizuită privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului. În cadrul OSCE, România sprijină în mod activ Planul de acţiune pentru combaterea terorismului, precum şi Carta pentru prevenirea şi combaterea terorismului, adoptate în cadrul Organizaţiei. b) Pe plan regional România, în calitate de coordonator al Task-force-ului pentru combaterea criminalităţii din cadrul Organizaţiei pentru cooperare economică la Marea Neagă (OCEMN), a condus negocierile pentru definitivarea Protocolului privind lupta împotriva terorismului. România este un contributor principal al Iniţiativei de Cooperare Sud-Est Europene (SECI), care desfăşoară activităţi de prevenire şi combatere a terorismului. România a lansat în 2004, cu sprijin american, Iniţativa privind securitatea la Marea Neagră (Black Sea Border Security Initiative - BSBSI), o activitate concretă cu caracter operaţional, având ca obiectiv creşterea securităţii la Marea Neagră prin promovarea cooperării şi încrederii între statele riverane, precum şi dezvoltarea unor mecanisme concrete care să permită contracarea proliferării armelor de distrugere în masă. În prezent, participă la BSBSI: România, Republica Moldova, Ucraina, Georgia şi Bulgaria. c) Pe plan bilateral În relaţiile cu partenerii strategici România are o cooperare foarte strânsă cu SUA în domeniul combaterii terorismului, inclusiv prin iniţierea unor activităţi concrete de în domeniul securităţii la Marea Neagră. Ţara noastră a aderat din 2004 la principiile de interdicţie ale “Proliferation Security Initiative' – iniţiativă americană destinată combaterii proliferării armelor de distrugere în masă prin blocarea transferurilor ilicite pe toate căile de transport. România are încheiate, în plan bilateral, peste 50 de acorduri de cooperare în domeniul combaterii criminalităţii organizate, a traficului ilegal de droguri, a terorismului, precum şi altor infracţiuni grave, cu o serie de state europene şi de pe continentul american. 169
Section – Political Sciences
GIDNI
d) Pe plan intern A fost adoptată, la 25 noiembrie 2004, Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului, care prevede că reprimarea acestui fenomen are loc în conformitate cu prevederile instrumentelor naţionale la care România este parte. Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului are ca obiective: identificarea şi monitorizarea permanenta a ameninţărilor teroriste, protejarea teritoriului naţional şi cetăţenilor români, prevenirea funcţionării celulelor teroriste pe teritoriul României, participarea la eforturile internaţionale în domeniu Acţiuniile NATO de luptă împotriva terorismului Eforturile întreprinse de NATO în planul combaterii terorismului şi sprijinul obţinut din partea ţărilor membre şi candidate s-au desfăşurat pe mai multe direcţii, dintre care cele mai importante privesc eficientizarea schimbului de informaţii, prevenirea proliferarii armelor şi substantelor de distrugere în masă, crearea cadrului de cooperare între ţările membre şi partenere pentru o mai bună abordare a acestui fenomen. Totuşi, NATO nu se va transforma într-o organizaţie interesată exclusiv de combaterea terorismului. Eforturile noilor candidaţi de a include aceste preocupări pe agenda lor de pregătire în vederea aderării contribuie la sporirea imediată a nivelului general de securitate. După 11 septembrie 2001 NATO, pentru prima dată în istoria sa, a invocat Art. 5 din Tratatul de la Washington pentru susţinerea SUA în acţiunile sale împotriva terorismului, considerand acest atac un atac împotriva tuturor membrilor alianţei. Gestul politic a fost întărit de o amplă suită de măsuri adoptate de NATO şi statele membre pentru creşterea capacităţii sale de reacţie rapidă la combaterea terorismului, dintre care menţionăm:  întărirea schimburilor de informaţii la nivel bilateral şi în cadrul organismelor NATO privind datele care pot contribui la descoperirea indiciilor cu privire al ameninţările teroriste şi la acţiunile necesare contracarării acestora;  asigurarea la nivel individual sau colectiv a asistenţei necesare pentru statele care pot fi sau sunt deja ţinte ale ameninţărilor teroriste;  adoptarea măsurilor necesare pentru asigurarea sporirii securităţii pentru facilităţile SUA dislocate în statele membre;  susţinerea solicitărilor statelor NATO pentru susţinerea operaţiilor antiteroriste;  asigurarea securităţii şi acesibilităţii aeronavelor militare ale SUA sau ale altor aliaţi angajate în acţiuni de combatere a terorismului;  asigurare accesului în porturi a navelor SUA şi ale altor state aliate angajate în acţiuni împotriva terorismului;  măsuri practice de dislocare a unor forţe navale şi a Forţei Aeriene de Avertizare Timpurie în scopul sprijinirii acţiunilor împotriva terorismului. Societatea civilă şi combaterea terorismului Printre rolurile pe care societatea civila le poate juca in sustinerea luptei impotriva terorismului se numara:  educaţie pentru securitate, autoprotecţie individuală şi colectivă;  promovarea valorilor democraţiei şi a respectului cetăţenilor pentru libertăţile democratice, dar şi respectul faţă de legalitate, securitate si ricul sporit de fenomene teroriste; 170
Section – Political Sciences
GIDNI
 informarea opiniei publice si educarea cetateniilor in vederea susţinerii măsurilor adoptate de autorităţile statului pentru combatere a terorismului;  dezbaterea unor strategii de combatere a terorismului şi conferirea de soluţii alternative sau complementare pentru instituţiile statului abilitate să adopte şi să aplice măsuri de combaterea a terorismului;  exercitarea controlului pentru evitarea comiterii de abuzuri împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, sub lozinca protecţiei antiteroriste; Concluzii: 
De reţinut este că după 11 septembrie 2001 societatea civilă din cadrul N.A.T.O. a fost pusă în faţa unei probleme deosebite – atitudinea ce trebuia luată faţă de divergenţele transatlantice în legătură cu strategia antiteroristă promovată de S.U.A. şi atitudinea unora din aliaţii europeni ai S.U.A. – precum Franţa şi Germania; prezenţa atitudinii societăţii civile a fost redusă în participarea la aceste divergenţe; instituţii ale societăţii civile din statele membre au susţinut, în general, poziţiile adoptate de autorităţile naţionale (înclusiv, sau în special mass-media), ceea ce a contribuit la adâncirea neclarităţilor cetăţenilor şi au sporit starea de incertitudine asupra unor decizii majore adoptate, în special, de SUA;  Strategia de securitate internă (SSI) pentru perioada 2010-2014 a identificat cinci domenii prioritare în care UE poate oferi valoare adăugată, și anume: stoparea activităților rețelelor infracționale internaționale și contribuirea la destrămarea acestora, prevenirea atacurilor teroriste, creșterea gradului de securitate cibernetică, asigurarea securității frontierelor și creșterea rezilienței în caz de catastrofe naturale; întrucât această strategie nu poate fi pusă în aplicare decât dacă ea garantează libera circulație a persoanelor, drepturile migranților și ale solicitanților de azil și respectarea tuturor obligațiilor internaționale ale UE și ale statelor sale membre;  Printre elementele importante de mentionat in privinta rolului societatii civile in combaterea terorismului la nivel international se numara: implicarea în programe de cooperare cu alte instituţii privind: studiul fenomenului terorist, implicaţiile lui asupra societăţilor democratice, modalităţi de răspuns la ameninţările teroriste, etc; cooperarea cu organizaţii din cadrul ATA (Asociatia Tratatului Atlantic) pentru implementarea unor proiecte destinate cunoaşterii acţiunilor NATO şi ale statelor membre împotriva terorismului la nivelul societatii civile din toate tarile membre, partenere, etc; dezbaterea în plan internaţional a cauzelor, formelor de manifestare ale terorismului şi a măsurilor de contracarare a efectelor acestuia.
171
Section – Political Sciences
GIDNI
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: I. SURSE EDITE ANTIPA, MARICEL, Triumviratul dezastrului global. Terorism global, Ed. Monitorul Oficial, Bucuresti, 2010 BERNTSEN, GARY. Human Intelligence, Counterterrorism, & National Leadership: A Practical Guide . Washington, Potomac Books, 2008 *** The Canons of Jihad: Terrorists' Strategy for Defeating America , edited by Jim Lacey. Annapolis, MD, Naval Institute Press, 2008 DEVJI, FAISAL. The Terrorist in Search of Humanity: Militant Islam and Global Politics. New York, Columbia University Press, 2008 SHOEBAT, WALID. Why We Want to Kill You: The Jihadist Mindset and How to Defeat It . Newtown, PA, Top Executive Media, 2007 SPRINGER, DEVIN R. and others. Islamic Radicalism and Global Jihad. Washington, Georgetown University Press, 2009 II. LEGISLATIE Legea nr. 535/25 noiembrie 2004, privind prevenirea şi combaterea terorismului, în, „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 1161 / 08.12.2004, cap. II, secţiunea 1; Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României, în, http://www.cdep.ro/plslegis/legis; Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, în, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis; Strategia Naţională de prevenire şi combatere a terorismului, aprobată prin Hotărârea CSAT nr. 0067 din 2002, în, http://www.cdep.ro/plslegis/legis; Legea nr. 19/1997 privind ratificarea Convenţiei Europene pentru reprimarea terorismului, în „Monitorul Oficial” nr. 34, din 4 martie, 1997; Protocol de organizare şi funcţionare a sistemului naţional de prevenirea şi combaterea terorismului, Hotărârea C.S.A.T. nr. 067/17.07.2002; ***http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/police_customs_cooper ation/jl0005_ro.htm/ 20.04.2014 III. PAGINI WEBB: www.mae.ro www.wikipedia.org www.comw.org www.ndu.edu www.informaworld.com www.c-spanarchives.org
172
Section – Political Sciences
GIDNI
CULTURAL DIMENSIONS OF GLOBALIZATION Ramona Preja, Prof., PhD, University of Arts, Târgu-Mureș
Abstract: Globalization can be associated with the increasing cultural interactions. Culture remains the most visible form of globalization in the current world, regardless of its variants - modern or traditional. Culture, in all its dimensions, has probably become the strongest vector of globalization. In contemporary international relations, culture is one of the power factors (as a part of the so-called “soft power”). In this respect, we can notice a difference in the way the world’s states are using this power: there are states with an impressive cultural history but they do not know how to use correctly this power in the global world. On the other hand, there are states with extensive culture, other with less significant cultural traditions but who understand the efficiency of this power and they use it accordingly in international relations. The proportion of cultural globalization is an indicator of global cultural integration and it is measured by ideas, beliefs and values transmitted beyond borders. This indicator represents a partial reflection of cultural globalization, given the fact that it does not take into consideration the entirety of fluxes (for instance, it does not include the fluxes that contain theatre production). Cultural globalization is enhanced by linguistically differentiating traces. Keywords: culture, production, history, tradition, relation
Globalization is the top event in the contemporary age. We go about our daily business in a process of expansion, global connection, where the term “globalization” is perceived as a space-time continuum of change, extending the human activity over regions and continents. In fact, the analysis framework of any given process or phenomena, be it national, regional or international, includes an analysis of the impact of globalization over that particular issue.1 To some, “globalization” is something that we have to accomplish if we want to be happy; others think that the source of our unhappiness resides exactly in “globalization”. The term “globalization” is of Anglo-Saxon origin (globalization), a synonym for the French term mondialisation today is on everybody’s lips. It is an overused term, with multiple meanings. As stated by Zygmunt Bauman, „it has rapidly turned into a logo, magical incantation, door-opener of all present and future ministries”.2 At the same time, Thomas Friedman stated that the term of “globalization” is “so frequently used in several environments that it has gained an ordinary status, used by many as a confusing term or as a general tendency. However, few can fully understand its meaning”3. Several authors have tried to define the phenomena. Antony Giddens considers that „globalization can be defined as the intensification of social relations in the entire world, connecting remote locations so much that events that are taking place locally are perceived as other similar events, taking place far away and vice-versa”.4 The main aspects defining the process of globalization are: Silviu Neguţ, Geopolitica. Universul puterii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008, p. 310. Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale , Editura Antet, Bucureşti, 2002, p.5 3 Thomas L. Friedman, Lexus si măslinul, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 12-14. 4 Ioan Bari, Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.7 1 2
173
Section – Political Sciences
GIDNI
- Changing perceptions and concepts about space and time; - Increased cultural interaction; - The general character of the problems currently confronting the inhabitants of this planet; - Increased inter-connecting and dependency; - Formation of the network of actors and transnational organizations as well as their expansion; - Synchronization of all elements involved in this process. 5 Globalization has significant effects in the cultural area as well. John Tomlinson, stated that “at the core of modern culture is the globalization; at the core of globalization are the cultural practices”.6 Culture can be conceptualized as a connection between a person and a group of people, an organization and the environment in which it functions. He also stated that a person can establish its own identity „by relating to the significance of the surrounding world”7. In other words, the beliefs and practices that a group of people have in common constitutes the basis of the social identity of a person. This way, the culture endures being transmitted from generation to generation, flexible and able to adapt to the common interpretation and experiences of a social group, at a certain moment in time. But what is culture in this globalized world? This concept of global culture has been perceived at the beginning of 2000 as the spreading of American values, goods and lifestyle. In his book, Lexus and the Olive Tree, Thomas Friedman wrote: “Today, globalization has the years of Mickey Mouse, eats Big Macs, drinks Coke or Pepsi and works on an IBM laptop..in the majority of societies, people can’t make a difference between the American power, American exports, American cultural aggressions, American cultural exports and genuine globalization”.8 In support of this statement is the obvious convergence and standardization regarding cultural goods in the entire world. “Take any catalogue, from clothes to music, from movies to television, to architecture and you won’t be able to ignore the fact that some styles, brands, tastes and practices have now a global circulation and can be seen anywhere in the world.”9 Some consider culture as partly an artistic creation, the interpretation and dissemination of art pieces. Others also add science and technology. They see culture as an ensemble of spiritual and material expressions of a society.10 An important aspect of the cultural structure can be seen in the cultural production referring to music, theater, choreography, conferences and lessons, when they are directly the product of producers, books and publications - books, newspapers, posters and touristic handouts, manuscripts, typed documents and other copied documents, paintings and drawings, 5
Robiri Cohen, Migration and its enemies. Global Capital, Migrant Labour and thc Nation-State, Ashgate, London, 2006, p. 177. 6 John Tomlinson, Globalizare şi cultură, , Editura. Armarcord Timişoara, 2002, p.9. 7 Kegan, Robert, The Evolving Self : Problems and Process in Human Development, Harvard University Press, Cambridge, 1982. 8 Th.L. Friedman ,Lexus şi măslinul, Cum săînţelegem globalizarea, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2001, p. 400. 9 J. Tomlinson, Globalizare şi cultură ,Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p. 120. 10 Ilie Rotariu, Globalizare şi turism: cazul României, Editura.Continent, Sibiu:2004, pp.45-46.
174
Section – Political Sciences
GIDNI
lithography, gravures, sculptures, statues, antiques, scientific collections (anatomic pieces, zoological specimens etc.), handmade objects, movies, cinematographic materials (films, microfilms, photographic material, slides), recordings, other than music, radio and TV sets, written music or recorded, musical instruments, models and mockups, maps and graphics, plans and architectural drawings with industrial or ethnic character, philatelic objects, architecture (architecture and historical monuments) etc. In the immaterial production of culture, the objects of art can be created. The main reasons of existence of the art objective are: - Stimulates and feeds sensibility, suggests a certain vision of humankind in the universe, enhances and deepens the effective parts of nature chosen by the artist; - Use and price of the object of art has certain peculiarities, given mainly by the specific nature of the utility value they satisfy; - The objects of art have a clear property, in a gallery or in a storehouse, they are recognized as art objects because they have one and only one utility: to influence the human sensibility. - The art object, as any other product, creates a public with artistic sense and capable to enjoy beauty. “Production” not only produces an object for the subject but also a subject for the object. - As a rule, using art objects comes after we have satisfied other basic human needs. Today, however, we see that art is intrinsically connected to any other good or action of the humankind11. Globalization offers several possibilities of production, distribution and access to culture. The almost endless possibilities of communication - rapidly, comfortably and in real time using the Internet, mobile phones, as well as the impact of radio and TV make the world to participate simultaneously in the same events, phenomena, and processes or cultural activities. However, globalization has a serious impact over culture regarding cultural exchanges among countries, as well as keeping cultural identities, freedom of productions, goods and cultural services. From here derives a great diversity of opinions regarding the dangers of homogenization of cultures, seen by some as an imminent threat. Others consider that it is no more than the beginning of a world culture that will accompany for a long time the national cultures, revived by the challenges of globalization. Therefore, the lifestyle, the way of thinking, the way of acting and even the way of being of people all over the world seems to be harmonizing at the planetary level, due to the development of technologies in the communication and informatics. We tend to believe that the danger of this tendency is the disappearance of cultural diversity. This diversity is so necessary to the up going evolution of this world, on one side, and the imposition of the Western cultural model as the best one there is, on the other side. At the same time, we have to accept that we can not limit the cultural development of the poor countries that need to preserve their traditions and folklore and not follow blindly Discovery shows or other shows offered to foreign tourists. Traditions are dying slowly under 11
Ilie Rotariu Globalizare şi turism: cazul României, Sibiu, Editura Continent, 2004, pp.45-46.
175
Section – Political Sciences
GIDNI
the pressure of imitating the habits of Western countries. Folklore begins to become obsolete that “comes out” on different occasions for foreign tourists.12 For certain, the globalization of culture is a long term process, involving multiplication, acceleration and strengthening of societies and their interaction with each other. Petre Duţu, considers that this process will not affect negatively on the evolution of national cultures, because there are factors and means that help preserve national cultures. Acceptance, resigning or defensive actions are not adequate answers to this unusual challenge. Neither power nor force or international rules can bring the expected answers for this challenge. In fact, culture will be more and more complex, due to its capacity to integrate elements and deeds separated in a coherence that can be reintegrated in human life and activity.”13 Globalization changes the way in which we conceptualize culture, because culture has been , for a very long time connected to the idea of a fixed location. The idea of a global culture has become possible only in our modern days. Cultural statements, great texts, can overpass political and linguistically borders, provided that they are translated into the languages of the interested cultural communities. For centuries, the process has been slowed down by geographic distances, by the slow pace of people and by technical difficulties. After the globalization process gained pace, facilitated by the media and by contemporary transportation, the spreading of texts (religious ideas, political, literary, scientific) has rapidly accelerated. More and more people are free to travel all over the world, being able to borrow and transmit cultural deeds. Artists, scientists, all of those whom we call cultural people, have the possibility to reach in different parts of the globe, hold conferences anywhere in the world, facilitating thus the inter-cultural exchange. And, even if they belong to a certain nation they are claimed by culture as a whole. The world of intellectuals is now an international community. The books, magazines, mass-media, personal contacts (letters, visits, seminars) they all lead towards inter-connecting the members of this community. “The intellectual comes from one country, he is from that country, but he also belongs to an invisible group and he is the embodiment of the world citizen '.14 Researchers go to seminars and meetings in different locations on the globe: Paris, London, Berlin, New York, and Tokyo. The majority of those who have passed the cultural borders, following an apparent global pattern, vital and irreversible, did not do it completely and one sided. They have rather become mediators and facilitators. „To cross cultural borders does not mean that you have to leave your own culture without possibility of return. It means accepting it as a contingency, accepting to become a partial stranger and/or temporary one.”15 The access to culture as well as the opening towards another culture, accomplished either by direct contact or by way of technology that disseminates the culture of another group, will increase in the period 2020-2030. Therefore, we have to understand certain 12
Ilie Rotariu op.cit. pp.51-52. Mihai-Ştefan Dinu, Etnie, religie, cultură, interrelaţionări în domeniul securităţii, în vol. Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, Bucureşti, UNAp „Carol I', 2009, pp.78-85. 14 G. Leclerc, Mondializarea culturală . Civilizaţiile puse la încercare, EdituraŞtiinţa, Chişinău, 2003, p. 336. 15 G. Leclerc, op.cit. p. 342. 13
176
Section – Political Sciences
GIDNI
phenomena like aculturation, enculturation and deculturation. These processes refer to the modality by which a certain culture is transmitted /borrowed or rejected by certain social groups. Aculturation is the modality of borrowing certain ways of behavior, group values from one group to another, all this due to the cultural mix16. In history, we have the example of the acultuation that has taken place in the Roman Empire at the time of its maximum expansion, when it conquered the territories inhabited by the Greeks. However, they could impose their cultural, material and spiritual values only in a limited way. In exchange, they supported a huge absorption of values from the Greek culture. The most important factors of this process are: • The level and characteristics of formal education (level of education of the persons involved, education policy regarding minorities, philosophy of education); • Social relationships - community interaction, social and professional area; • Age when a certain person has come into contact with another culture; • Social and economic status of the respective person etc17. Even if this process is considered to be a positive one, there are situations in which it can have negative connotations, especially when the person is between two cultures and it feels rejected by the new culture who is supposed to integrate him (and obviously, where he feels that he is not always accepted), but rather in his own culture. Enculturation is the process of internalization by the person of the norms and values of the group (community, society) in which it is born, it lives. Such phrases as „cultural transmission” or „acquire of culture” can be used. Deculturation describes the process by which a person or a group rejects its own culture but also any other form of culture, following another vision on the world or the contact with other elements considered to be opposed /supreme/relevant. J. W. Berry considers that deculturaţia results when the members of a minority culture become alienated because of a dominant culture or because of their own minority society. One possible consequence of deculturaţiei is high level of stress of the individuals18. We have to take into account the fact that the spiritual structure of a people or, to be more exact, of an ethnic group, as well as the individual spiritual structure is determined, mainly, by the existence of capacity to make a choice on behalf of the individual, a background that becomes obvious since birth; This background includes on one hand elements that never change (somatic inheritance, including race and family background, as well as spiritual inheritance, the whole array of traditions, beliefs and civilization), and on the other side, the totality of the modifiable objects, that can be altered randomly by the individual. However, that will fundamentally determine its spiritual and psychological structure - name, religion, language, nationality or the place to live. These cornerstones of human spirituality have been defined by Gabriel Liiceanu with the term intimate-foreign background: „Everything that has been decided by me appears to 16
Conrad Phillip Kottak, Windows on Humanity, New York, McGraw Hill, 2005, pp. 209-423 F.W. Rudmin, Debate in science: The case of acculturation. în: „AnthroGlobe Journal', Retrievcd march 17, 2007, http://malinowski.kent.ac.uk/docs/ rudminf_acculturation_061204.pdf, accesat la 04.05.2014 18 J.W. Berry, Social and cultural change. în: H.C. Triandis & R.W. Brislin (Eds.), „Handbook of cros 1, cultural psychology: Social psychology', voi. 5, Boston, Allyn and Bacon, 1980, pp. 211-279 17
177
Section – Political Sciences
GIDNI
me simultaneously as intimate and foreign: as intimate, because it is part of my endowment, part of my most intimate self; as foreign, because although it is part of me, it appeared in me without my participation and without my knowledge. So it explains the fact that our intimate is our most foreign. The supreme harmonization is with ourselves, with our intimate-foreign background, with the many ways that has been decided for us without being asked' 19. What we have to remember is the fact that these elements take action under the form of the cultural typology at the level of personal conscience and at the level of the collective conscience. In short, without the possibility to be entirely controlled rationally, the attempt to minimize, discredit or replacement in a certain culture with the values of a different culture there is the risk of tensions because the ethnic community feels aggressed by this civilization that is imposed. Consequently, it feels denied of its own ethnic and social identity. In the context of globalization, promotion of cultural values that define a nation and their knowledge on a wide scale becomes one of the most suitable instruments, able to contribute to the building of respect and tolerance, cultural and religious diversity, among the people of the world. Multi cultural societies represent the harmonious coexistence of several cultures that tolerate each other, helping each other in order to promote new values using diversity as an added value for the society and determine the respect on a daily basis.20 Conclusions The most profound meaning of the idea of globalization is the indefinite, disorganized and self-propelled character of the world problems: the lack of a center point, of a command point, the lack of a decision–making council. Globalization can not be defined as a negative element of modern society. Cultural diversity can not be presented as major obstacles of cooperation or integration of different communities, such as – for instance – the case of European integration. But they can also be perceived as necessary elements, as factors that favor cooperation and inter communitarian communication. There is always a common background; there are general reasons, beyond national, ethnic and cultural differences etc. I would like to introduce here, for the beauty of the idea, one of the Romanian statements: “In fact, the world is the dream of our soul. There is no time, no space – they are only in our soul. Past and future is in my soul, like the forest in an acorn, and the infinity the same, as the reflection of a starry night in a drop of dew”21. A dilemma that is worth meditating on.. Finally, I appreciate that it is very important for the national and cultural background to remain unaltered by its ignorance towards the educational aspect. This is the fundamental spring of the evolution of the young generation to consolidate its roots in history, not only the national one but also the international one, in which profound roots can give force to the past in order to support future developments of personalities knowing their place in the world thus relating with other nations from a correct and dignified position.
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 14-15. Iulian Chifu, Coeziunea societală, scena construcţiei naţionale şi drumul către integrarea europeană, www.cpcew.ro/publications/studies/coeziunea_socie-kila.pdf accesat la 04.05.2014 21 Mihai Eminescu, Sãrmanul Dionis, în Proza literară, Bucureşti, Minevra,1975, p.61. 19 20
178
Section – Political Sciences
GIDNI
BIBLIOGRAPHY: Bauman Zygmunt, 2002, Globalization and Its Social Effects, Antet Publishing, House Bucureşti Friedman Thomas L, 2008, Lexus and The Olive tree, Polirom, Publishing, House Iaşi, Leclerc, G, Cultural Mondialization. Civilizations Put to Trial , Ştiinţa Publishing House Chişinău Tomlinson J, Globalization and Culture, Amarcord Publishing House, Timişoara
179
Section – Political Sciences
GIDNI
ECOLOGY IN SOCIALISM. THE CONCEPT OF NATURE IN MARX Alex. Cistelecan, Assist. Prof., PhD, ”Petru Maior” University of Târgu-Mureș
Abstract:This essay discusses the concept of nature in Marx. It is divided in three parts. The introductory section spells out the social dialectics of nature in Marx, and distinguishes it from the (in)famous dialectics of nature in Engels. The second part evaluates the main critiques that the ecologist movement usually raises against Marx’s understanding of nature. The concluding part switches sides and tries to articulate two principal critiques concerning the ecologist paradigm that could be formulated from a reading of Marx. Keywords:Nature, ecology, history, Marx, Engels, dialectics
Dialectica socială a naturii la Marx Atunci când vorbim despre o dialectică a naturii la Marx, ea trebuie diferențiată de celebra – și nu mai puțin hulita – dialectică a naturii la Engels: în locul unei viziuni rigide și teleologice, care sustrage natura legilor istorice și sociale, ba chiar închide evoluția socialistorică în cadrul strict al dialecticii naturii, așa cum se întâmplă la Engels, la Marx avem mai degrabă o tensiune reciprocă între natură și societate – motiv pentru care putem vorbi mai curând aici de o dialectică socială a naturii. Primul versant al acestei dialectici marxiene este ideea că natura este întotdeauna deja filtrată de istorie și de practica socială. Materialismul lui Marx este întotdeauna deja social, istoric. Dar dacă natura ni se dă mereu prin prisma unei forme de practică socială determinată istoric, asta nu înseamnă că ea este un simplu construct social, că îi lipsește parterul ontologic. Legile și formele naturii există în afara noastră și independent de conștiința noastră – pisica este pe masă. Dar acest în sine este relevant – și se dă – doar sub forma lui „pentru noi”, doar în măsura în care natura este prinsă în rețeaua de finalități umane. La fel stau lucrurile și în cazul conceptului central la Marx și aparent problematic, pentru că aparent „naturalist”, de metabolism – schimbul de substanțe cu natura. Altfel spus, chiar dacă metabolismul cu natura e „precondiția naturală a existenței umane”, ceea ce contează pentru Marx sunt formele sociale și istorice în care este decantată această condiție anistorică – în speță, codificarea acestui metabolism cu natura în termenii muncii private abstracte și ai producției de valoare. Forma determinată istoric a acestui metabolism e mai importantă decât conținutul ei material anistoric. La fel se întâmplă și cu munca prin care se realizează acest metabolism: pe de o parte, avem munca în calitate de „condiție de existență a omului independentă de orice formă socială, o necesitate naturală eternă care mijlocește schimbul de substanțe dintre om și natură” – pe care Marx o menționează doar în calitate de condiție generală; și munca, privată, abstractă, așa cum este articulată în capitalism sau în alte formațiuni sociale și despre care el vorbește cel mai adesea. Cele două aspecte nu stau însă unul lângă celălalt ca într-un raport general-particular, abstract-concret: dimpotrivă, forma socială determinată a acestor categorii (metabolism, muncă, natură) influențează, modelează profund și de-naturează ceea ce pare a fi baza lor anistorică, naturală. Implicit, ideea marxiană
180
Section – Political Sciences
GIDNI
nu constă în eliberarea necesară a acestor determinații și condiții omenești trans-istorice de depunerile și aluviunile lor istorice, ci dimpotrivă, de a arăta cum ceea ce trece drept natural – munca abstractă, privată, socializată doar prin medierea oarbă a pieței – nu este decât un fenomen cu totul istoric și, implicit, ne-natural. Așadar, pe de o parte, prin chiar natura ei, natura se dă doar în mod social și istoric, e inclusă într-un orizont de forme și activități sociale. Că, însă, acest domeniu social-istoric nu este o zonă suplimentară, de libertate și nedeterminare care s-ar adăuga la „imperiul necesității” naturale, căreia Marx i-ar face loc aici tot așa cum Kant decupează un spațiu al credinței în câmpul cunoașterii, se vede și în inspirația filosofică ce stă la baza materialismului lui Marx: importanța lui Epicur pentru Marx, i.e. un materialism care face loc libertății, contingenței și istoriei fără a apela la idealism; conceptul de „clinamen”, care face diferența dintre sistemul lui Epicur și doctrinele atomiștilor greci (care împărtășesc aceeași viziune mecanică a materialismului iluminist francez) este non-identitatea cu sine a materiei, care permite întemeierea contingenței și libertății chiar pe terenul necesității și al materialității. Altfel spus, un spațiu de nedeterminare, de șansă, scobit chiar în interiorul materialității – o poartă pe care intră socialul, istoria; ceea ce-l separă pe Epicur de Democrit și atomiștii greci, tot așa cum separă materialismul istoric, practic al lui Marx de materialismul mecanic sau contemplativ al Enciclopediștilor francezi. Dacă natura, dincolo de statutul său de simplă limită negativă, presupoziție materială, se dă întotdeauna prin medierea ei socială și istorică, există însă un sens în care și invers, societatea dobândește la Marx, cel puțin în anumite circumstanțe, caracteristicile imutabile și absolute ale naturii. Aceasta este, desigur, situația în societatea guvernată de modul de producție capitalist. Pe de altă parte așadar, în condiții de preistorie socială – în care trăim societatea și auto-coordonarea ei iau aparența de natură, de forțe naturale independente și incontrolabile de către individ. Altfel spus, și simetric cu primul punct, istoric vorbind, societatea se manifestă ca o natură străină și opusă individului, atâta vreme cât medierea socială se realizează pe la spatele subiecților, în mod automat, sub constrângerile pieței. Ceea ce înseamnă că, atâta vreme cât rămânem în preistorie și în capitalism, omul nu a ieșit din istoria naturală. Altfel spus, „a doua sa natură”, cultura-istoria, se prezintă cu aceleași caracteristici de contingență și necesitate deopotrivă de oarbe pe care le are natura. Dialectica e însă încă și mai fină de-atât: însăși puterea sa asupra naturii i se prezintă omului, în preistorie, ca o forță naturală opusă lui. După cum observă Alfred Schmidt: „până acum în istorie, efectul controlului omului asupra naturii s-a manifestat la rândul său ca o forță naturală, din cauza inabilității omului de a controla societatea. Atâta vreme cât oamenii nu sunt stăpânii propriei lor socializări, atâta vreme cât medierea socială se realizează în mod automat, pe la spatele societății, însăși forțele sociale și capacitatea de a „îmblânzi natura” apar ca o forță naturală incontrolabilă pentru om. Și cu cât această formă de organizare asocială a societății se extinde și ajunge la forma sa proprie, cu atât ea capătă aspectul unor „legi naturale independente de producători și incontrolabile” – cu cât această formațiune socială devine mai universală, cu atât devine mai naturală – dar tocmai în sensul de străină și incontrolabilă”.
181
Section – Political Sciences
GIDNI
Același exeget are aici o observație interesantă: tocmai această concepere a (pre)istoriei omului ca istorie naturală apropie metoda lui Marx de științele naturii și o deosebește de științele spiritului, conform distincției lui Dilthey – în sensul în care legile și formele de organizare și reproducere socială sunt analizate la Marx ca legi naturale ale unor sisteme, nu ca deplasări de sens și semnificație în lumea spiritului. Unind cele două aspecte, cei doi versanți ai dialecticii sociale a naturii la Marx – faptul că, în mod natural, natura se dă doar ca istorie și cultură, după cum, din punct de vedere social-istoric, societatea și istoria se prezintă ca forțe naturale incontrolabile – rezultă că avem un fel de dialectică a naturii și la Marx. Însă nu e același lucru cu dialectica naturii la Engels: dacă la Marx avem o dialectică socială a naturii, la Engels avem mai degrabă o dialectică naturală a societății. La Engels, dialectica naturii e separată de practica socială, se supune unor legi anistorice. Cele trei legi ale dialecticii naturii la Engels (transformarea cantității în calitate și invers; atracția opușilor și negarea negării) țin mai degrabă de un realism naiv, au de-a face cu un „în sine” al naturii, iar dialectica socială nu e decât prelungirea acestei dialectici naturale. De asemenea, diferența dintre dialectica naturii la Engels și „dialectica istorică și socială a naturii” la Marx se vede și în modul în care cei doi concep viitoarea societate a producătorilor asociați: pentru Engels, în AntiDuhring, socializarea mijloacelor de producție rezolvă toate problemele, și grație ei societatea saltă direct din imperiul necesității în cel al libertății. Pentru Marx, indiferent de gradul de socializare a societății, indiferent de capacitatea socială de autoguvernare conștientă, rămâne o zonă ireductibilă de necesitate – tot ce putem face este să o reducem la minimum și să o alocăm cât mai corect: concret, reducând ziua de muncă, conform celebrului pasaj din volumul 3 al Capitalului: „Imperiul libertății începe de fapt abia acolo unde încetează munca impusă de nevoie și de oportunitatea exterioară; prin firea lucrurilor, acest imperiu se situează deci în afara sferei producției materiale propriu-zise… În acest domeniu libertatea constă numai în aceea că producătorii asociați reglementează în mod rațional schimbul de substanțe cu natura, îl controlează, nu mai sunt dominați de el ca de o forță oarbă, îl realizează cheltuind minimum de energie în condițiile cele mai demne și mai adecvate naturii umane. Dar această activitate continuă să fie un imperiu al necesității… Dincolo de limitele lui începe adevăratul imperiu al libertății, care însă nu se poate dezvolta decât pe acest imperiu al necesității, ca bază a lui. Condiția esențială este reducerea zilei de muncă”. Critica ecologistă la adresa lui Marx În ciuda – sau poate tocmai din pricina – subtilității și dinamicității dialecticii sociale a naturii la Marx, în decursul timpului, și în special în ultimele decenii, mișcarea ecologistă s-a raportat cu reticență, dacă nu direct critic, la această perspectivă. John Bellamy Foster sintetizează aceste critici, înșirând șase obiecții ecologiste la adresa lui Marx, pe care le vom discuta foarte pe scurt în cele ce urmează. În primul rând, ecologismul îi reproșează lui Marx că afirmațiile sale despre natură și mediu sau observațiile cu o anumită relevanță ecologică sunt marginale și fără o legătură necesară cu 182
Section – Political Sciences
GIDNI
restul sistemului său. În al doilea rând, și oarecum legat de prima obiecție, în mediile ecologiste se vehiculează ideea că aceste afirmații privind natura se regăsesc la Marx mai degrabă în scrierile sale „romantice” și filosofice de tinerețe (având în centrul lor conceptul de alienare), și mai puțin în textele de maturitate, dedicate criticii economiei politice. Din perspectiva noastră, ambele obiecții sunt aproape adevărate, dar nu ca obiecții – ci doar ca observații. Într-adevăr, remarcile despre natură la Marx sunt destul de rare și marginale; dar e o marginalitate necesară, chiar fondatoare: dacă, logic și istoric, condiția de posibilitate a capitalismului este separarea proletarului de mijloacele sale de supraviețuire, înseamnă că separarea omului de natură și transformarea pământului în proprietate privată sunt condiții de posibilitate, și implicit cât se poate de originare, pentru capitalism. La baza capitalismului stă într-adevăr o relație particulară, specifică și cât se poate de problematică cu natura. Doar că aceste procese, care vizează într-adevăr natura, sunt procese sociale și istorice și trebuie chestionate tocmai sub acest aspect. La fel și observațiile destul de frecvente prin care Marx arată că dinamica modului capitalist de producție conduce în mod necesar la deteriorarea solului, contravine unei agriculturi raționale și, în general, conduce la distrugerea naturii. Din nou, observații decisive, care privesc natura – doar că filtrată, din nou, prin grila practicii sociale: problema, ca și soluția, are de-a face nu atât cu natura, cât cu modul în care societatea se raportează la natură. Motiv pentru care într-adevăr la Marx, natura ca atare nu este – și nici nu poate fi – un obiect de cercetare. Ceea ce nu înseamnă că este un construct social. O zonă de natură rămâne la Marx doar în calitate de limită negativă, de imperiu al necesității, – de supra-determinare naturală a posibilei practici istorice, ceea ce și contrazice acuza următoare de Prometeism. A treia obiecție pe care curentul ecologist o formulează la adresa lui Marx este, așadar, acuza de Prometeism: ideea că, nerecunoscând în natură o sursă de valoare, Marx a promovat o viziune eminamente pro-tehnologică și lipsită de orice fel de griji sau scrupule în ceea ce privește dominarea și exploatarea naturii. Strâns legată de această acuză de Prometeism, ecologismul îi reproșează lui Marx viziunea extrem de optimistă asupra tehnologiei, ideea că tehnologia neutralizează constrângerile naturale și limitele ecologice (penuria de resurse, scarcity). Dacă, într-adevăr, la Marx obiectele și bogățiile naturale nu au valoare (nefiind produse ale muncii), acest aspect nu este însă reflecția indiferenței sale față de natură și a privilegierii muncii umane; ci aceasta este logica imanentă a capitalismului pe care încearcă să o despacheteze Marx. Altfel spus, lipsa de valoare a naturii nu e nici poziția, și cu atât mai puțin soluția lui Marx – ci e una din problemele de la care pornește. Mai mult decât atât, Marx arată tocmai modul în care chiar și aceste obiecte sau resurse lipsite de valoare – produsele naturii – sunt integrate în mecanismul de funcționare a capitalismului. O problemă interesantă în acest sens este formarea rentei – ca preț al mărfurilor fără valoare, ca valoare de schimb a obiectelor naturale. Nu intrăm în detalii, dar asta arată că Marx avea un răspuns și la următoarea obiecție – și nu oricum, ci tocmai, o istoricizare a ceea ce în ecologie trece drept limită naturală (penuria de resurse). Capitalismul integrează această limită în funcționarea sa, ca rentă diferențială, și Marx tocmai asta arată.
183
Section – Political Sciences
GIDNI
Așadar, pe de o parte: prin teoria rentei, Marx arată tocmai modul în care penuria de resurse este integrată în capitalism ca încă un resort sau element al modului său de producție – modul în care această limită naturală este înscrisă, cuantificată și valorificată în capitalism, ca rentă. Pe de altă parte, faptul că, nici măcar la Marx, tehnologia nu poate neutraliza și depăși limitele naturale se vede tocmai în ireductibilitatea „imperiului necesității”, care persistă, chiar dacă redus la minimum, și în societatea eliberată, post-capitalistă. Ceea ce e însă adevărat în această obiecție este faptul că, într-adevăr, Marx a criticat, oarecum avant la lettre, genul acesta de perspectivă ecologistă, dramatică și apocaliptică, în care se postulează o limită fixă, anistorică a resurselor ce pot susține societatea, cel mai adesea cuplat cu ideea că această limită a fost demult depășită, sau, în cel mai bun caz, urmează să fie depășită în cel mai scurt timp. Din perspectiva lui Marx, acest gen de perspectivă alarmistă riscă să cadă foarte ușor în malthusianism: în postularea unei dinamici naturale a raportului dintre populație și resurse care ajunge, dacă nu a ajuns deja, în criză. (Vom reveni mai jos asupra acestui aspect) A cincea obiecție ecologistă la adresa lui Marx este că autorul Capitalului nu cunoștea sau nu era interesat de chestiunile legate de progresul științei și al tehnologiei, sau de efectele lor asupra mediului. Această acuză este atât de străină spiritului și literei corpusului marxist încât nici nu merită discutată. În fine, ultima obiecție – poate cea mai interesantă – din partea gândirii ecologiste la adresa lui Marx este obiecția de „speciism”: ideea că există o diferență radicală între oameni și animale și că primii trebuie să aibă întâietate. Că lucrurile stau într-adevăr în acest fel, că, altfel spus, Marx a fost mai interesat de reproducerea cât de cât umană a societății omenești, mai degrabă decât de reproducerea speciilor de animale, nu încape îndoială. Cu siguranță, această obiecție este puternic tributară spiritului vremii noastre, și Stimmung-ului de culpă profundă, ireductibilă, care apasă societățile occidentale la capătul dezvoltării lor moderne. Altfel spus, nu e deloc scontat că speciismul ar fi o eroare impardonabilă, sau dimpotrivă rezervele noastre față de speciism ar fi mai degrabă semnul unei patologii contemporane. Și, din păcate, această problemă nici nu poate fi tranșată fără un detur, probabil nesfârșit, prin metafizică. Ceea ce poate – și trebuie – să fie totuși precizat sunt limitele și condițiile în care diferența de specie dintre om și animal poate fi legitim tradusă într-o practică de abuz și exploatare a speciilor animale. Altfel spus, dacă într-adevăr masacrarea pe bandă rulantă a unor specii animale pentru asigurarea necesităților de reproducere a societății umane, dacă nu chiar pentru simplul său divertisment, este fără îndoială o problemă epocală majoră, poate că totuși alternativa la acest gen de speciism nu ar trebui să fie într-atât de radicală precum apare în scrierile unor autori altfel cât se poate de mainstream și de respectabili precum Will Kymlicka, care propun acordarea statutului de cetățean animalelor. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că mulți din acești posibili noi cetățeni trăiesc hrănindu-se cu alți astfel de viitori cetățeni.
184
Section – Political Sciences
GIDNI
Critica marxistă a ecologiei Dacă am văzut cum stau lucrurile cu critica ecologistă la adresa lui Marx, cum se prezintă lucrurile din perspectivă inversă? Cum ar putea fi formulate unele critici ale ecologiei din perspectiva lui Marx? În cele ce urmează, voi încerca să articulez două astfel de critici posibile, aflate în prelungirea logică a celor doi versanți ai dialecticii sociale a naturii la Marx, discutați mai sus. Ca încălcare a primei teze – natura se dă ca formă și practică socială – avem, în ecologie, o abordare și concepere a naturii în sine, o considerare a naturii ca domeniu separat, anistoric, cu propriile ei dinamici și imperative. Formele posibile ale acestei derive ecologiste ar fi cele de Malthusianism și de ecosofie: în ciuda diferențelor stridente dintre aceste două abordări – de la amărăciunea dezechilibrului fatal dintre societate și natură (Malthusianism) la comuniunea și absorbția socialului în înțelepciunea naturii (ecosofie) – ele împărtășesc aceleași presupoziții, și anume autonomia și non-determinarea naturii de către societate. Aceste două forme de naturalizare a naturii alunecă ușor una în alta – nu întâmplător, pentru că la Malthus avem nu doar un naturalism vulgar (cei doi algoritmi de creștere – aritmetică, pentru resursele naturale, și geometrică, pentru societate), ci și o doză puternică de „pastorală protestantă”: „Odată cu introducerea «principiului populației» în economia politică, ceasul pastorilor protestanți a sunat” (Marx). Moralism protestant care supraviețuiește și în unele forme de ecologie contemporană – teologia naturală, i.e. aparenta deschidere către știință și raționalitatea modernă, doar pentru a subsuma aceste legi unui presupus plan divin, a unei providențe, a unei armonii prestabilite. Problema cu acest gen de abordare este sintetizată astfel de către Marx: ”Malthus a transformat limitele imanente, istorice și schimbătoare ale procesului de reproducere umană în bariere exterioare, și bariele exterioare în limite imanente sau legi naturale ale reproducerii”. Simetric cu această tendință patologică a ecologiei, altă posibilă problemă a acestei paradigme ar fi legată de celălalt versant al dialecticii sociale a naturii la Marx: faptul că, până la socializarea societății în comunism, formele de organizare socială iau aparența de necesitate oarbă specifică forțelor naturale. Aici, în această posibilă fundătură a ecologiei, „naturalitatea” sau „fatalitatea” socială este evacuată prin simplu fiat și societatea pare să poată fi schimbată printr-un simplu efort de răzgândire și reconversie interioară a indivizilor. Variante ale acestei forme de voluntarism nedeterminat istoric: curentul „decroissance”, la capătul teoretic al acestei fundături, respectiv un romantism difuz, la capătul ei popular: anti-tehnologie, anti-știință, anti-modernitate și raționalitate. Că acest romantism idealist nu este deloc o sursă de rezistență față de capitalism, ci un dublu care însoțește de la bun început raportarea burgheză la natură o vedem în pasaje precum acesta din Marx: „Pe treptele inițiale ale dezvoltării istorice, individul apare mai complet tocmai pentru că încă nu și-a elaborat totalitatea relațiilor sale și nu și le-a opus ca forțe și relații sociale independente de el. Pe cât de ridicolă este atitudinea celor care regretă acea plenitudine inițială, pe atât de ridicolă e și credința că omul trebuie să se oprească la actuala stare de distrugere totală. Concepția burgheză nu a putut depăși niciodată opoziția față de 185
Section – Political Sciences
GIDNI
această concepție romantică, care de aceea o va însoți întotdeauna, ca opusul ei legitim, până la obștescul ei sfârșit”. Dimpotrivă, șansa ecologiei constă nu în a decupa zone de rezistență la aceste fenomene și de a abandona rătăcirea noastră raționalistă și modernă, ci de a porni de pe bazele lor. Altfel spus, pentru a deveni o mișcare totodată coerentă teoretic și eficientă practic, ecologismul trebuie să reziste aceste două ispite simetrice, cea a naturalizării și dezistoricizării naturii, precum și aceea a voluntarismului pur, cuplat cu dez-istoricizarea societății. Iar pentru a evita aceste două capcane gemene, dialectica socială a naturii la Marx constituie o resursă de unelte indispensabilă.
BIBLIOGRAFIE: Bellamy Foster, John, Marx’s Ecology. Materialism and Nature, Monthly Review Press, New York, 2000 Burkett, Paul, Marx and Nature. A Red and Green Perspective, St. Martin’s Press, New York, 1999 Engels, Friedrich, Dialectics of Nature, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1883 /don/index.htm Marx, Karl, Capitalul, vol. 1 & 3, in Marx, Engels, Opere, vol. 23, 25.1-2, Editura Politică, București, 1972-1973 Schmidt, Alfred, The Concept of Nature in Marx, Verso, Londra & New York, 2014
186
Section – Political Sciences
GIDNI
ECONOMIC GLOBALIZATION AS AN OPPORTUNITY FOR DEVELOPING COUNTRIES. THE CASE OF ROMANIA Florin Mavriș, PhD Candidate, University of Economic Studies, Bucharest
Abstract: The notion of globalization is difficult to define and it must not be confused with globalism, which is a world characterized by networks of connections that span the globe, because globalization refers to the increase or decline in the degree of globalism. We will refer to the economic part of globalization and we will use the definition that illustrates it as a set of economic structures and processes deriving from the changing character of the goods and services that comprise the base of international economy. The increased pace of globalization is feared for its potential to cause higher unemployment and wage stagnation or declines in developed economies. This could happen for three reasons: the outgoing migration of capital, incoming migration of labor, and competition from low wage foreign workers via their exports of cheaper consumer goods and services to developed nations. While those three reasons are a cause of concern for developed countries, for developing countries they can be an opportunity for economic growth, especially the first and third. The migration of labor to developed countries can have a positive or negative effect, based on where the immigrants choose to spend their income. The degree of globalization of Romania and other European countries, based on trade and investment but also on import barriers, tariffs and taxes is analyzed and a number of interpretations are stated. Keywords: globalization, outsourcing, migration of labor, import barriers, international trade taxes
Globalization is a broad concept used to describe a variety of factors that reflect increased economic interdependence of countries. Such factors include flows of goods and services across borders, reductions in policy and transport barriers to trade, international capital flows, multinational activity, foreign direct investment, outsourcing, increased exposure to exchange rate volatility and immigration. The movements of goods and services but most of all of the people contribute to the spread of technology, knowledge and culture across borders. The easiest to be quantified aspects about globalization are trade liberalization, outsourcing and foreign direct investments. Trade liberalization is the easiest aspect to be analyzed and therefore are the most studied. Tariffs are easier to measure than other forms of globalization. Tariffs represent a price form of trade protection. They are transparent, easier to measure and their magnitude reflects the true restrictiveness of the trade barrier. Also non-tariff barriers such as import licenses and quotas are a solution available to the government. There has been a contemporaneous increase in globalization and wage inequality (Goldberg 2006) but identifying a relation between these two factors is challenging. The conventional wisdom that trade openness in developing countries favors the less fortunate is not recognized in academic literature. However trade openness is a necessary but not sufficient condition for the economic growth of a country, at least for medium and small countries and even countries such as China benefit from international trade. According to standard economic theory, globalization can improve citizens’ welfare in both developed and developing countries. In developing countries, expanding trade and capital flows permit increased specialization in production and expansion of employment among low-wage workers that are the most abundant resource. Structural adjustments to trade 187
Section – Political Sciences
GIDNI
liberalization policies should pose few problems for developing nations because positive economic growth would generate expanding economic opportunities for most citizens. Furthermore, greater openness to foreign capital inflows could foster better financial, institutional, and corporate governance and economic policymaking frameworks in developing countries. It has been argued that globalization can help or hinder both developed and developing countries. To give an example let’s take into consideration a product and a service offered by two countries. In the case of the product when trade liberalization is in effect, the most industrialized country is usually the winner. That country can manufacture the product at a lower cost and can export it to the developing country. The existence of the product in the developing county will hinder the internal production because of competition. As a result the developed country has a majority of producers and the developing country has the majority of consumers. The situation is different when we refer to a service. For example in banking or insurance, a consumer won’t travel to another country for that service, so the opening of subsidiaries can be advantageous to the developing country. Also there are numerous opinions of authors that globalization, rather than benefitting all nations, tends to produce gains for some at the expense of others. Another theory is that integration of world markets produces uneven development, a rise in the living standard of the rich nations at the expense of the poor, rather than the other way around. Outsourcing Even in developed countries such as the US that benefit from globalization, there are concerns raised by job loss and the fear that employers will lover their wages and benefits in order to compete. The technology revolution expands international trade, but workers at all qualifications are exposed to insecurity. Employment procedures are changed because of foreign competition, weak wage growth and rising income inequality. Much of the public anxiety about the economy and globalization may be related to job losses in the manufacturing sector and fears that many service sector jobs, previously thought immune to the pressures of the global economy, are being outsourced to other countries. In order to reduce the anxiety about job loss there are two approaches. At one end, there are those who call for setting higher standards at home, a higher minimum wage, a union friendly workplace, universal health care, stricter corporate governance laws, more research and development support for new industries, as a way to create high wage jobs. At another end, there are those who call for primary reliance on market forces and de-regulation as the best way to promote robust economic growth and vibrant job creation. A key question may be the extent to which any of these approaches can be designed and implemented in a way that would reduce worker insecurity without undermining the benefits of globalization. In the view of many economists, policies that inhibit the dynamism and flexibility of labor and capital markets or raise barriers to international trade and investment would not be helpful because technology and trade are critical sources of overall economic growth and increases in the standard of living. Outsourcing may be growing rapidly, but most studies find the extent of job losses from services outsourcing to be relatively small in the aggregate, but concentrated in a few industries and occupations. 188
Section – Political Sciences
GIDNI
Most advanced countries are also seeing the wages of low-skilled workers remain flat or declining over the past decade, with significant increases in wages of high-skilled workers. Advanced countries with the most unequal distribution of income include the United States, United Kingdom and Italy. Denmark, Netherlands and Sweden tend to have less income inequality. Technology In this period globalization undermines the nation state from which it originates. The development of transportations and telecommunications has allowed capital to escape national control. These changes operate in the way of how technology is used and production is created and distributed, in a new international legal superstructure. Private firms have become disjointed from the country they operate from. As national market became too saturated and structural limits on wage were reached, the technological revolution allowed capital to build a new global economy and permitting firms to find cheap labor force, raw materials and to expand to new markets. In the current phase of globalization, economic distances have shrunk because of the increasing ability to communicate nearly instantaneously at costs that continue to decline. These advances in communication have allowed firms to break up the production process into discrete steps and to produce goods in whatever location allows them to minimize costs. Modern products such as cell phones and cars are assembled from hundreds of components that are procured from many different countries all around the world. Technology originating in advanced countries now flows more easily across borders via foreign direct investment. The rapid absorption of technology in developing countries raises the opportunity for raising productivity. Standard economic theory favors specialization in production and free trade. Given world prices of factors and goods, nations benefit from moving away from their existing production configuration toward producing more of those goods that are cheaper to produce domestically relative to their world prices, so as to benefit from gains of specialization. If they simultaneously open their economies to world trade by exchanging goods produced at lower cost for ones that are cheaper to produce abroad, they can benefit from the “gains from trade.” Permitting both types of gains maximizes citizens’ welfare given the nation’s endowment o productive factors. Furthermore, opening the economy to foreign investment provides additional resources and technology, accelerating the development of natural and human resources, which influence overall economic growth. Capital flows The new economic order appears likely to focus on subjecting private financial institutions to more stringent regulations so as to reduce their risk exposures. But that would constrain global capital flows, whereas the need is to expand them, and not just in the shortterm to hasten recovery from the current recession. The key for expanding capital flows, especially toward developing countries, is reforming emerging countries’ financial systems: better corporate governance, less corruption, and growth oriented economic policies. These reforms are in the interests of both developed and developing economies as the gains would flow to both. 189
Section – Political Sciences
GIDNI
Over the past 60 years, government restrictions on trade and capital flows have gradually declined, making it easier for companies to act as global agents. By providing an institution in which all members are on equal ground, the World Trade Organization (WTO) greatly facilitated the inclusion of several billion new workers in the global system. The WTO also has developed rules and disciplines that make it easier for companies to move production to low-wage countries with more business-friendly regulations. In developed countries, however, low- and intermediate-skilled workers are faced with stagnant wages or at least increasing wage differentials when compared with high-skilled workers. This is consistent with theoretical predictions and has occurred despite net inflows of capital as in the case of the United States— suggesting that most such inflows are directed at high-capital-intensity industries that mostly employ high-skilled workers. The reorientation of production operations for relocating some components offshore, also known as vertical integration, has affected many levels of workers in developed countries. These workers must retool, reeducate themselves, and move to sectors with higher value-added jobs that are less vulnerable to soon being outsourced. Case of Romania In Romania foreign firms have only 24% of the employees, but they account for 40% of the turnover and GDP. They had 919.000, that is around 24,18% of the total number of employees and they have reached a turnover of 97 billion euro of the total 237,4 billion. Foreign investments have reached 2,13 billion in 2012 but have risen to 2,71 billion in 2014, showing a promising upward trend. Romania has benefitted from numerous firms that have made investments, opened subsidiaries and provided jobs. For example, in the IT industry companies such as Ericcson, Omnilogic, Huawei, Siveco and IBM have seen the Romanian market as an opportunity. Unfortunately there are some cases of firms that left the country such as Nokia. Industry collects 46,5% of the money that have entered in Romania as foreign direct investments, that contradicts the public opinion regarding the investors interest toward finance and commerce. These are situated at a great distance from industry percentage wise, with 18,5% for financial intermediation and 11,4% for trade. The impression of foreign firms for the trade industry is based on the impressive percentage of firms created from zero (greenfield) in this industry sector. It is also remarkable the 82,7% percentage on the Greenfield section of professional activities, scientific, technical, administrative and support services that total up to 3 billion euro. Although not so noteworthy, these are similar in value to a more familiar sector, that of information technology and communications. The extracting industry had also important foreign investments, like those in telecommunications and IT, although the Greenfield percentage is relatively low 12,6%.
190
Section – Political Sciences Industry
Manufacturing Financial intermediation, insurance Trade Electrical, gas, water Construction and real estate businesses Extraction Information technology, communication Professional and technical activities Agriculture Transports Other activities
Value (mil. euro) 18.509 10.914
%
GIDNI %
31,3 18,5
Greenfield enterprises (mil. euro) 8.452 3.584
%
45,7 32,8
Fixed assets (mil. euro) 10.683 1.309
6.714 5721 5466
11,4 9,7 9,2
5.597 659 3.902
83,4 11,5 71,4
3.436 3.016 2.816
51,6 52,7 51,5
3225 2854
5,5 4,8
405 1.240
12,6 43,4
2.802 1.276
86,9 44,7
2843
4,7
2.351
82,7
567
19,9
1.402 876 254
2,4 1,5 0,4
804 571 203
57,3 65,2 79,9
658 471 113
46,9 53,8 44,5
57,5 12,0
Table 1: Foreign investments in Romania in 2012
The other important sectors with a great percentage of foreign direct investments on the Greenfield segment are constructions and real estate. They have also 50% on the fixed assets segment, which shows the importance and stability of technologies implemented with foreign capital.
Figure 1: The globalization index in 2012
In table 1, Romania has a slightly above average globalization index compared to neighboring countries. According to data from the KOF globalization index Romania is on the 38th position worldwide. This index is computed from an economic, social and political perspective.
191
Section – Political Sciences
GIDNI
Conclusions: Romania has benefited from globalization, because it has been an attractive destination for foreign firms that wanted access to cheap labor or a new market segment. It has not suffered from the disadvantages developed countries such as the US have to deal when confronted with globalization, such as immigrants, the departure of national capital and outsourcing. It has also been exposed to new technologies by the opening of new subsidiaries. Becoming increasingly open to the world economy has advantages when we are talking about developing countries with economic growth potential.
REFERENCES: Acemoglu D. and Pischke S., “Beyond Becker: Training in Imperfect Labor Markets,” Economic Journal Features 109 (February 1999): F112–F142. Bernard, A. and F. Sjoholm (2003): “Foreign owners and plant survival,” NBER Working Paper 10039. Behrman, J., Birdsall N. and M. Szekely (2000): 'Economic Reform and Wage Differentials in Latin America,' IADB Working Paper 435. Feenstra, R. and G. Hanson (1997): “Foreign direct investment and relative wages: Evidence from Mexico’s maquiladoras,” Journal of International Economics 42, 371-393. Goldberg, P. and N. Pavcnik (forthcoming): “The Effects of the Colombian Trade Liberalization on Urban Poverty,” in Harrison, A. (ed). Globalization and Poverty. Chicago University Press and the National Bureau of Economic Research. Keller, W. and S. Yeaple (2003). 'Multinational Enterprises, International Trade, and Productivity Growth: Firm-Level Evidence from the United States' NBER Working Paper 9504. KOF Globalization Index: globalization.kof.ethz.ch/ Krugman P., Venables A., “Globalization and the Inequality of Nations,” Quarterly Journal of Economics 110, no. 4 (November 1995): 857–80. National Bank of Romania: www.bnr.ro
192
Section – Political Sciences
GIDNI
EUROPEAN SMES IN THE AGE OF GLOBALIZATION Iuliana Ciochină, Professor, PhD and Isabella Cristiana Sima, Assist. Prof., PhD Candidate, ”Constantin Brâncoveanu” University of Râmnicu Vâlcea
Abstract. In recent times, international economy has been subject to a variety of transformations that have changed relationships and conjunctures, the business environment becoming increasingly complex and unpredictable. Under these circumstances, “globalization” is a reality of the contemporary world, with repercussions affecting even the business environment. With multiple and diverse definitions, this concept appears to be destroying barriers that had previously seemed impassable and creating new opportunities where there were none. Small, medium or large, businesses are striving to cope with the challenges imposed by globalization, to develop its capacity to quickly exploit opportunities appearing in different places and to find the appropriate response to the changes occurring in different markets become global. The number of SMEs has increased over the past decades. Considered, until 1970, the center of economic growth, large enterprises have lost ground to SMEs, become a major provider of employment, entrepreneurial and innovative skills, creators of a proper training environment for employees but also an important factor of economic and social cohesion. Today’s SME sector is a domain of strategic interest for any economy. The European Union, one of the largest markets in the world, has acknowledged the importance of small enterprises, owing to their being motors for innovation and the creation of jobs in Europe. Keywords: small and medium enterprises, entrepreneurial, globalization,Business environment
Introducere Cu un conţinut complex şi cu semnificații variate, fenomenul globalizării se face simţit în toate domeniile şi nivelele societăţii contemporane, „dimensiunea economică aflându-se de cele mai multe ori pe primul loc (creşterea enormă a comerţului şi a investiţiilor directe, globalizarea pieţelor financiare, producţia integrată la nivel transnaţional, corporaţii transnaţionale, competiţie la nivel local între state şi regiuni, sfârşitul economiilor naţionale)” (Ragnar Müller, 2014). În acest contextbeneficiile activității IMM-urilor sunt resimțite însocietate, atât la nivel economic cât și la nivel social. Mai flexibile, cu posibilităţi sporite în a răspunde rapid schimbărilor pieţei acestea pot beneficia de oportunităţi sporite. Integrarea economică, sporeşte rolul firmelor mici, permiţând dezvoltarea acestora în rețele de firme sau în clustere, care au activitate şi pe piaţa internaţională, acestea putând fi instrument pentru creşterea competitivităţii şi depăşirea barierelor din procesul de internaţionalizare. Cu dificultăţi în ceea ce priveşte accesul la licitaţiile publice, IMM-urile, prin reţeaua creată la nivelul Uniunii Europene au găsit sprijinul şi consilierea de care aveau nevoie pentru a putea valorifica oportunităţile de dezvoltare oferite prin globalizarea mediului de afaceri. Având în vedere acest context, se presupune că inovaţia şi formarea de alianţe strategice sunt soluţiile cele mai bune pentru menţinerea lor pe piaţă. Profesorul Dumitru Miron arăta că, „două forţe principale, dinamice şi în bună măsură complementare îşi pun amprenta asupra noii dinamici a tabloului economic internaţional: adâncirea procesului de globalizare la scara economiei internaţionale şi apariţia şi maturizarea aranjamentelor comerciale regionale”. (Dumitru Miron, 2010). Putem aprecia că, integrarea, globalizarea şi regionalizarea sunt fenomene cu un puternic impact asupra pieţelor şi a activităţii întreprinderii, formând un
Section – Political Sciences
GIDNI
mediu concurenţial în care supravieţuirea implică construirea unui climat care să permită fiecărei întreprinderi producătoare de valoare adăugată să devină eficientă şi să fie capabilă să se dezvolte. Integrarea întreprinderilor mici şi mijlocii într-o economieglobalizată, bazată pe o concurenţă acerbă,solicită acestora o competitivitate sporită. Metodologia cercetării Scopul cercetării de faţă este acela de a evidenţia faptul că procesul de globalizare îşi pune amprenta asupra activităţii IMM-urilor, influenţează semnificativ crearea şi consolidarea afacerilor sustenabile. Lucrarea îşi propune să identifice influenţa procesului de globalizare asupra derulării activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii, principalele elemente care să ofere soluţii pentru o planificare eficientă a activităţii acestora, pentru creşterea competitivităţii, pentru îmbunătăţirea relaţiei cu clienţii. Cercetarea porneşte de la ipoteza potrivit căreia, globalizarea distruge bariere şi deschide noi perspective oferind IMM-urilor oportunităţile necesare adaptării la schimbările care se produc în diferite pieţe, devenite globale. Analiza are în vedere întreprinderile mici şi mijlocii din Uniunea Europeană, una dintre cele mai mari pieţe din lume, care a recunoscut importanţa acestor întreprinderi, arătând că ele sunt forţa motrice pentru inovare şi crearea de locuri de muncă. Pentru aceasta ne-am propus studierea literaturii de specialitate în domeniu, în corelaţie cu activitatea întreprinderilor mici şi mijlocii pentru a evidenţia importanţa sectorului şi a studiilor privind gestionarea IMM-urilor în epoca globalizării. Ca metode de cercetare, s-a utilizat analiza de conţinut (prin studiulrapoartelor anuale ale Uniunii Europene despre IMM-uri, barometreleşi strategiileaferente perioadei de după 2000, publicate pe site-urile proprii ale Uniunii europene) şi analiza datelor statistice pentru a evidenţialegătura dintre factorii procesului de globalizareşi activitatea IMM-urilor. Globalizarea,provocareşijustificare Globalizarea a devenit una dintre categoriile economice cele mai utilizate dar şi controversate în schimbul de idei contemporane. Încă de la începutul anilor ‘70, globalizarea economiilor s-a accelerat prin impunerea unor reglementări comportamentale şi generalizarea pieţelor internaţionale integrate. Procesul de globalizare nu aanulatcaracterulpolarizat ci a adus mari transformăriînceea ce priveşterepartizareacentrelor de putereşirelaţiiledintreacestea. La scară mondială, globalizarea prin liberalizarea schimburilor comerciale, dezvoltarea pieţelor financiare, internaţionalizarea producţiei şi distribuţiei, progresul în domeniul comunicării şi tehnologiei schimbă radical mediul de afaceri şi relaţiile ce se crează la nivelul acestuia. Cu avantaje şi dezavantaje acest proces oferă competitorilor economici posibilitatea lărgirii pieţelor de desfacere dincolo de pieţele naţionale, atragerii de noi fluxuri de investiţii, accesului la tehnologiile de vârf, inovareadar şi dispariţia unor întreprinderi, concurenţă sporită şi importante mutaţii în plan social: şomaj, emigraţie etc. “Uraganul globalizării condensează lumea, această unică lume care este supusă, în acelaşi timp, dezagregării.”(HansPeter Martin, Harald Schumann, 1999). Globalizarea a sporit competiția pentru resurse materiale, umane și de capital. Procesul a fost asociat activităţii multinaționalelor care desfăşoară activităţi dincolo de graniţele naţionale pentru a-şi maximiza profiturile sau interesele de grup “globalizarea ar putea fi o creaţie a puterilor occidentale sau corporaţii
Section – Political Sciences
GIDNI
globale/transnaţionale/multinaţională. Ideologia lor ar fi ideologia hegemonică.” (MeghnadDesai 2000) Într-o economie globală relaţiile de piaţă şi concurenţă nu ţin seama decât de exploatarea inteligentă a informaţiei, de revoluţia în domeniul ştiinţei şi tehnicii, de cadrul general în care se realizează schimburile care se multiplicăşi intensifică.Definită ca fiind “o convergenţă a pieţelor,adică universalizarea şi standardizarea produselor, preţurilor, politicilor de piaţă, metodelor de management etc.” (Theodore Levitt, 1983)sau „..intensificarea şi accelerarea tranzacţiilor transfrontaliere şi extinderea spaţială a acestora- comprimarea spaţiului şi timpului..”(Ulrich Menzel, 2002), ori “procesul dinamic de creştere a interdependenţelor dintre statele naţionale ca urmare a adâncirii şi extinderii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi variate sfere ale vieţii economice, politice şi culturale şi având drept implicaţie faptul că problemele...devin mai degrabă globale decât naţionale, cerând, la rândul lor o soluţionare mai curând globală decât naţională” (Bari Ioan, 2005), globalizareaare implicaţii atât pentru firmele mici cât şi pentru cele mari.Societățile trebuie să învețe să funcționeze pe piața globală, luând în calcul diferențele regionale și naționale. Participarea sporită a firmelor mici pe piaţa internaţională poate fi văzută ca o componentă importantă în dezvoltarea regională şi întărirea interdependenţelor la nivel mondial, concepte cheie al viziunii globaliste. Uniunea Europeană a arătat o deschidere largă în ceea ce priveşte liberalizarea comerţului mondial. În acest sens politica sa comercială are în vedere faptul că, într-o lume globalizată, “ întreprinderile dobândesc mai uşor acces la noi pieţe aflate în expansiune, la surse de finanţare şi la resurse tehnologice. Consumatorii de pe teritoriul Uniunii Europene se pot bucura de o mai mare varietate de produse, la preţuri mai mici. Acest lucru îi deschide Uniunii perspectiva de a obţinecâştiguri semnificative în termeni de creştere a productivităţii şi de salarii reale. Comisia Europeană arată că o mare parte din creşterea nivelului de trai în Europa, în ultimii 50 de ani, se datorează globalizării.“ În 2001, Romano Prodi, atunci preşedinte al Comisiei Europene, arăta că „problema sărăciei nu poate fi rezolvată prin mai puţină globalizare, ci avem nevoie de mai multă“. (http://ec.europa.eu/economy_finance/international/globalisation/index_ro.htm) Pentru IMM-uri globalizarea impune produse mai inovatoare, competitivitate, strategii concurenţiale bine elaborate, management eficient şi o gestionare bună a riscurilor, marketing performant, calitate, care să diminueze efectele negative generate de nesiguranţă şi inegalitate economică. IMM-urileîneconomiaUniuniiEuropene Analizaîntreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) în contextul procesului de globalizare este motivată de rolul pe care acestea îl joacă azi în procesul de dezvoltare economică a ţărilor, fie ele mici sau mari, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, de contribuţiile semnificative în ocuparea forţei de muncă, dezvoltarea regională şi reducerea sărăciei. Experienţa Uniunii Europene demonstreazã clar că sectorul IMM-urilor poate să aibăun aport substanţial la realizarea produsului intern brut, la crearea denoi locuri de muncă şi la creşterea exporturilor. IMM-urile, mai flexibile şi cu posibilităţi de adaptare mai rapidă la schimbările
Section – Political Sciences
GIDNI
structurale şi ciclice ale economiei globale pot sprijini stabilitatea şi creşterea macroeconomică. Apărută, după unii autori 'ca răspuns la intensificarea competiţiei pe pieţele globale şi ca o consecinţă şi o cauză a schimbărilor în rolul economic al statelor” (prof. dr. Cătălin Turliuc, 2008), Uniunea Europeană a devenit un actor crucial în economia mondială, care, plasată'în contextul liberarizării economice, ar reflecta, mai degrabă, o strategie de reconciliere a integrării regionale cu forţele globalizatoare. '(prof. dr. Cătălin Turliuc, 2008) Strategia „Europa 2020” şi economia europeană se bazează în mare măsură pe valorificarea potenţialului de care dispun întreprinderile mici şi mijlocii (IMM). De aceea, într-o piaţă unică fără graniţe interne a fost necesară o definiţie “comună” pentru IMM-uri, care să asigure interacţiunea dintre măsurile naţionale şi cele impuse de Uniune, în scopul îmbunătăţirii activităţii acestora, a creşterii competitivităţii şi eficacităţii lor şi pentru reducerea distorsiunilor în aplicarea politicilor de finanţare şi a celor de dezvoltare regională. Încă din 2008 se crează, primul cadru de politici cuprinzător pentru IMM-uri, al Uniunii şi al statelor membre ale acesteia prin iniţiativa intitulată „Small Business Act” (SBA) pentru Europa. Small Business Act pentru Europa (SBA) întruchipează angajamentul Uniunii Europene pentru IMM-uri şi antreprenoriat. Statele membre s-au angajat să pună în aplicare acest angajament astfel încât, alături de Comisia Europeană, să îmbunătăţească mediul de afaceri din Uniune. Comisia ajută statele member şi regiunile să dezvolte politici care vizează promovarea spiritului antreprenorial, sprijinirea întreprinderilor în toate etapele de dezvoltare, ajutându-le să acceseze piețele globale. O gamă largă de politici și intervenții publice pot avea un impact pozitiv asupra dezvoltării IMM-urilor într-o economie. Printre acestea se numără: promovarea antreprenoriatului, facilitarea creării de start-upuri, îmbunătățirea accesului la finanțare. Regionalizarea şi globalizarea, reducerea barierelor administrative, promovarea creării de clustere pot conduce rapid la creșterea performanței IMM-urilor, la creșterea competitivității unei economiicu pieţe puternic competitive. Cu o permanentă preocupare pentru dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii Uniunea Europeană a inclus, ca obiectiv strategic în politica de coeziune “creşterea economică şi creare de noi locuri de muncă prin transformarea regiunilor europene în locuri atractive pentru investiţii, prin încurajarea inovaţiei, a spiritului antreprenorial şi a economiei bazate pe cunoaştere şi prin crearea de locuri de munca mai multe şi mai bune.” (http://ec.europa.eu/regional_ policy/what/future/index_ro.cfm). ACS şi Audretsch (Zoltan Acs and David B. Audretsch, 1990) subliniază existenţa a şase factori majori care stau la baza schimbării, în favoarea sectorului IMM-urilor: a) flexibilitatea înpunerea în aplicare a noilor tehnologii, dezvoltarea transportului, a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor; b) globalizarea pieţelor c) structura în schimbare a forţei de muncă; d) preferinţa consumatorilor pentru produse diferenţiate, ceea ce a condus la fragmentarea pieţei; e) de reglementare a guvernului la nivelul pieţei şi f) o perioadă de 'distrugere creativă'. Obiectivele Uniunii Europene au în vedere crearea unor politici naţionale coerente, care să permită IMM-urilor să transforme provocările legate de mediu în oportunităţi, să faciliteze accesul la finanţare, aceasta relevând importanţa firmelor mici în evoluţia economic europeană. (Iuliana Ciochină,
Section – Political Sciences
GIDNI
Iuliana Cebuc, Marketing in the performance of SME’S, Revista Strategii manageriale, nr. special noiembrie 2013, pg. 403). La nivelul anului 2012 cele peste 20 de milioane de IMM-uri, care reprezintă 99% din întreprinderile din Uniunea Europeană, sunt un factor-cheie pentru creșterea economică, inovarea, ocuparea forței de muncă și integrarea socială. „Majoritatea covârşitoare, 92,2% sunt microîntreprinderi, restul, 6,5% întreprinderi mici şi numai 1,1% de mărime medie. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, IMM-urile deţin circa 67,4 % din locurile de muncă, în afara sectorului financiar, două treimi dinlocurile de muncă dinsectorul privat şi generează mai mult de jumătate dinvaloarea adăugată. De aceea, IMM-urile pot fi considerate factori de prosperitate şi creştere economică cu un rol important în inovare, cercetare şi dezvoltare.” (EU SMEs in 2012: at the crossroads, Annual report on small and medium sized enterprises in the EU, 2011/12, European Commission, p.17). Tabel nr.1 Companii, ocuparea forței de muncășivaloareaadăugată brutăaIMM-urilordin UE, 2012 Microîntreprinderi
Întreprinderi mici
Întreprinderi medii
IMM-uri
Întreprinder i mari
1,349,730
222,628
43,454
20,399,291
6.6%
1.1%
20,355,83 9 99.8%
0.2%
100%
Număr de întreprinderi Număr 18,783,480 % 92.1% Locuri de muncă Număr 37,494,458 28.7 % Valoare adăugată Număr 1,242,724 % 21.1%
26,704,352
%
20.5
22,615,906 17.3%
Total
86,814,71 7 66.5%
43,787,013
130,601,730
33.5%
100%
3,395,383 57.6%
2,495,926 42.4%
% 1,076,388 18.3%
1,076,270 18.3%
5,891,309 100%
Sursa: Eurostat, National Statistical Offices, DIW, DIW econ, London Economics, 2013 O contribuţie considerabilă a IMM-urilor europene, în 2012, au avut-o sectoarele servicii şi producţie, cu 85% din totalul IMM-urilor europene, angajând 74 de milioane de oameni şi realizând2.9 trilioane EURO valoare adăugată. (Comisia Europeană, A recovery on thehorizon? Annual report on european SMEs 2012/2013, 2013). Comisia Europeană are ca scop promovarea antreprenoriatului de succes și îmbunătățirea mediului de afaceri pentru IMM-uri, ceea ce le poate permite să valorifice pe deplin potențialul, în economia globală de astăzi.
Section – Political Sciences
GIDNI
Figura nr. 1
Sursă: Eurostat Interesant este faptul că nouă din zece IMM-uri sunt de fapt micro-întreprinderi cu mai puțin de 10 angajaţi. Pentru 2014-2020 economia europeană are printre obiectivele centrale dublareasprijinuluipentruacesteîntreprinderi, de la 70 la 140 de miliarde EUROpeduratacelor 7 ani. Totodată, fondurile structurale și de investițiieuropenese vor îndreptacătreproiectelecu un grad mai mare de orientaresprerezultate, spreperformanțăşieficiență. Figura nr.2 Tendinţele ocupării forţei de muncă pe tipuri de întreprinderi
Sursa: Comisia Europeană. A recovery on thehorizon? Annual Report on european SMEs 2012/2013, European Commission, 2013, p.8 Rezultatele obţinute de IMM-uri, extrem de relevante pentru perioada actuală de recesiune, au permis acestora depășirea perioadei de criză economică. 2013 a marcat un punct de cotitură pentru IMM-urile Uniunii Europene, cu o creștere, în ceea ce priveşte ocuparea forței de muncă și valoarea adăugată, fiind primul an cu o evoluţie pozitivă, după 2008, când a început cea mai provocatoare criză cu care acestea s-au confruntat în istoria recentă. Există,
Section – Political Sciences
GIDNI
de asemenea, previziuni promiţătoare pentru evoluții pozitive şi chiar o uşoară accelerare pentru anul 2014. Figura nr.3 Tendinţe în evoluţia valorii adăugate, pe tipuri de întreprinderi
Sursa: ComisiaEuropeană.A recovery on the horizon?Annual europeanSMEs 2012/2013, European Commission, 2013, p.8
Report
on
În prezent, există preocupări pentru extinderea asistenţei acordată IMM-urilor, atât prin programe exclusive, cât şi programe complexe ce urmăresc mai buna definire a priorităților-cheie ale Fondului european de dezvoltare regional şi atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020. Programul Integrat al IMM-urilor, prin obiectivele sale şi Programul de acţiune pentru acestea, au ca scop stimularea creşterii economice în cadrul Uniunii Europene, asigurarea continuităţii politicii privitoare la întreprindere în condiţiile internaţionalizării activităţilor, prin promovarea IMM-urilor. (http://www.europa.eu.int/comm/enterprise/library/lib-entrepreneurship /series_observatory.htm). Concluzii Prin internaționalizare, IMM-urile intră în relații de afaceri cu alte firme din alte ţări prin: exporturi, importuri, investiții străine directe, subcontractare internațională și cooperarea tehnică internațională. Globalizarea face ca barierele impuse afacerilor de graniţele naţionale să fie înlăturate. În contextul actualului mediu de afaceri, puternic influențat de factorii globalizării, internaţionalizarea ar trebui să fie un obiectiv'pe deplin integrat în IMM-uri ca o parte esențială a strategiei pe termen lung a companiei'. (EIM Business & Policy Research, Internationalization of European SMEs, Zoetermeer, 2010, p. 5, http://ec.europa.eu/enterprise/policies/sme/market-access/files/ internationalization_of_european_smes_final_en.pdf, 10 January 2013.) La nivelul Uniunii Europene (27), din totalul IMM-urilor, 25 % desfăşoară activităţi de export, exportul de mărfuri reprezentând o primă fază în internaţionalalizarea afacerii, 13 % dintre acestea reuşind să realizeze activităţi şi dincolo de graniţele pieţei interne. În ceea ce priveşte importul doar 29 % sunt implicate în asemenea activităţi, 14% importând produse din afara graniţelor pieţei interne.Totodată, 7% din IMM-uri sunt implicate în cooperarea
Section – Political Sciences
GIDNI
tehnologică cu un partener extern, 7% sunt un subcontractant pentru un partener străin, 7% au subcontractanți străini şi 2% din IMM-uri sunt active în investiții străine directe. Sectoarele cele mai internaţionalizate sunt comerțul, comunicațiile, producția, transportulși cercetarea. (European Commission, Internationalisation of European SMEs, 2010) În ceea ce priveşte inovarea Uniunea Europeană deține cel mai mare procent (28 %) de venituri generate în lanțul valoric global de prelucrare industrială, reducând decalajul în materie de inovare față de SUA și Japonia. (Comisia europeană, Situația inițiativei „Uniunea inovării” în 2012 – accelerarea schimbării, Bruxelles 2013, p. 2). Cu o structură organizatorică simplă, cu flexibilitate mai mare, sporind receptivitatea şi reducând riscul, IMM-urile pot deveni facilitatori de inovare. Cu toate avantajele oferite IMM-urilor de procesul de globalizare există încă bariere în calea internaţionalizării activităţii acestora, preţurile necompetitive pentru produse şi servicii alături de lipsa de capital şi posibilităţile restrânse de acces la informaţii şi fonduri. Globalizarea oferă oportunităţi pentru o dezvoltare reală, dar se manifestă printr-un progres inegal. Ca factori de succes pentru activitatea IMM-urilor în mediul globalizat pot fi identificaţi: capacitate managerială ridicată, spirit antreprenorial şi cultură de afaceri, o bună cunoaştere în domeniul managementului financiar şi al riscului, strategii performante de marketing, produse şi servicii competitive. Comisia Europeană are un rol important în elaborarea politicilor şi strategiilor care să facă faţă provocărilor fenomenului de globalizare, care să gestioneze eficient comerţul, investiţiile străine directe, inovaţia şi performanţele IMM-urilor. Globalizarea este un fenomen ce trebuie analizat pentru a-i înţelege complexitatea, toate dimensiunile şi faţetele, pentru ca întreprinderile să încerce să fructificeoportunităţile pe care le oferă şi să dimineze riscurile.
BIBLIOGRAFIE Acs Zoltan, David B. Audretsch, InnovationandSmallFirms, The MIT, Press; FirstEdition, 1990 Bari Ioan, Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005 Beck, U., Ce este globalizarea? Erori ale globalismului – raspunsuri la globalizare, Editura Trei, Bucureşti, 2003 Ciochină Iuliana, Iuliana Cebuc, Marketing in the performance of SME’S, Revista Strategii manageriale, nr. Special, noiembrie 2013 CranmerRutihinda, FactorsInfluencingtheInternationalization of Smalland Medium Size Enterprises, in International Business &EconomicsResearch Journal, Vol. 7, No. 12, 2008 Hans-Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunătare, Editura Economică, Bucureşti, 1999 Levitt Theodore, The Globalization of Markets, Harvard Business Review,mai - iunie 1983 McGrew, A. şi Lewis, P. G., Global Politics: GlobalizationandtheNationStates, The Polity Press
Section – Political Sciences
GIDNI
Meghnad Desai, Globalisation; neither ideology nor utopia, Cambridge Review of International Affairs, Volume 14, Issue 1, 2000 Menzel Ulrich, Globalisierung: Geschichte und Dimensionen eines Begriffs, 2002, http://www.bpb.de/veranstaltungen/dokumentation/130248/globalisierung-geschichte-unddimensionen-eines-begriffs (accesat 5.5.2014) Menzel, Ulrich, Globalizarea versus fragmentare, Frankfurt, Suhrkamp, 1999, ediția a treia Michaela Saisana, Monitoring SMEs' performance in Europe Indicators fit for purpose, Methodological note, JRC Scientific and Policy report, Report EUR 25577 EN, Luxembourg, Publications Office of the European Union 2012, http://ec.europa.eu/enterprise/policies/sme/facts-figures-analysis/performancereview/files/saisana_jrc_sbamethodology_eur25577.pdf, 24.04.2013. Miron Dumitru, Mediul international de afaceri. Note de curs, Academia de StudiiEconomice, Bucureşti, 2010 Muhammad Khalique, Abu Hassan Md. Isa, Jamal Abdul Nassir Shaari and Adel Ageel, Challenges faced by the small and medium enterprises (SMEs) in Malaysia: an intellectual capital perspective, International Journal of Current Research Vol. 3, Issue, 6, pp.398 -401, June, 2011 Ragnar Müller, Dimensiunile globalizării, http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/ grundkurs_2.htm, 2014 (accesat 7.05.2014); Scholte, J. A., Globalization – a CriticalIntroduction, St. Martin's Press, New York, 2000 Turliuc Cătălin, Europenizare şi globalizare, http://ziarullumina.ro/pagina-deistorie/europenizare-si-globalizare, 2008 (accesat 2.05.2014) Comisia Europeană, A recovery on thehorizon? Annual report on european SMEs 2012/2013, 2013 Comisia europeană, Situația inițiativei „Uniunea inovării” în 2012, accelerarea schimbării, Bruxelles 2013 EC, Internationalisation of European SMEs, 2010, http://ec.europa.eu/enterprise/policies/ sme/market-access/files/internationalisation_of_european_smes_final_en.pdf, 30.04.2013. EC, Supporting the internalization of SMEs, Final Report of the Expert Group, 2007 [http://ec.europa.eu/enterprise/policies/sme/files/support_measures/internationalisation/report _internat_en.pdf], 10 December 2012. EIM Business & Policy Research, Internationalization of European SMEs, Zoetermeer, 2010, http://ec.europa.eu/enterprise/policies/sme/marketaccess/files/internationalisation_of_european_smes_final_en.pdf, 10 January 2013. European Commission, EU SMEs in 2012: at the crossroads, Annual report on small and medium sized enterprises in the EU, 2011/12 European Commission, Internationalisation of European SMEs, 2010 Eurostat, National Statistical Offices, DIW, DIW econ, London Economics, 2013 http://ec.europa.eu/economy_finance/international/globalisation/index_ro.htm http://ec.europa.eu/enterprise/sme/index_ro.htm http://ec.europa.eu/regional policy/what/future/index_ro.cfm http://www.europa.eu.int/comm/enterprise/library/libentrepreneurship/series_observatory.htm
Section – Political Sciences
GIDNI
LOBBYING REGULATION IN THE EU Camelia Nistor, PhD Candidate, ”Babeș-Bolyai” University of Cluj-Napoca
Abstract: Lobbying appears and develops as an essential component of the relation between decisionmakers and interest groups – it is an expression of the citizens’ fundamental right to express and group themselves for achieving common goals. In our context, the goal is influencing legislation by the stakeholders. Today, EU lobbying, which is extremely active, is more and more structured, institutionalized and regulated. Politicians, public officials need legitimacy, expertise, partnerships and coalitions, assistance for implementing public policies, whereas interest groups themselves need access to information about the newly proposed public policies as well as access to decision-makers for providing them with expertise aiming to influence political decisions. In the present article, the author proposes an analysis of the EU policy making given the fact that the dialogues and partnerships established between decision-makers and different interest groups are essential for leading to a mature, responsible and efficient decision-making process. Keywords : EU lobbying, decision-makers, interest groups, EU policy-making, influence
Lobbyul comunitar e perceput drept legitim şi necesar deoarece “toate afacerile din spaţiul corporatist global sunt influenţate de actul politic şi de măsurile, deciziile luate de către guverne. Legea de mâine este, aşadar, baza de azi a strategiilor de afaceri la nivel mondial. Politicienii nu pot guverna fără să ia în seamă industria şi alţi actori societali »1. În aceste condiţii, cei care au un rol decisiv în procesul legislativ al UE îşi îndreaptă considerabil atenţia înspre reprezentanţi ai industriei, asociaţii, ONG-uri, firme de avocatură şi de lobby. Scopul urmărit este obţinerea de informaţii comprehensive despre chestiuni de ordin tehnic, economic şi legal, înaintea luării deciziilor, iar acest lucru permite părţilor interesate să ofere legislatorului contribuţii constructive şi de substanţă pe parcursul procesului decizional. « Lobbyul european este un proces de consultare politică reciprocă, în care factorul legislativ şi actorii societali schimbă informaţii despre politicile discutate ».2 « O problemă ignorată este o criză inventată » spunea Henry Kissinger3. Un cât mai bun management al problematicilor de interes constituie un aspect esenţial pentru acţiunea de lobby. În acest sens, funcţia managementului este « identificarea şi rezolvarea chestiunilor cu potenţial de criză, cât mai devreme»4. Prima fază în ceea ce priveşte managementul acestui tip de situaţii presupune scanarea cât mai multor aspecte şi opinii cu putinţă, respectiv obţinerea unei perspective largi despre chestiunea analizată. Este foarte interesant de punctat aşa-numita « disciplină a lobbyului preventiv, adică posibilitatea contribuirii la aspecte potenţial problematice chiar de la început. Aceste tipuri de acţiuni de lobby pot preveni ca anumite tendinţe, opinii să fie trecute pe agenda politică »5. Procesul de realizare a politicilor publice presupune « o activitate continuă, în care grupurile de interese intervin la acele puncte şi în acele momente care par a fi cel mai cu 1
Andreas Geiger, EU Lobbying handbook, A guide to modern participation in Brussels, Berlin, Helios Media GmbH, 2006, p. 15 2 Ibidem. 3 Joos Klemens, op.cit., p. 46 4 Ibidem. 5 Ibidem.
202
Section – Political Sciences
GIDNI
putinţă de influenţat »6. În mod evident, pentru a deveni parte a mecanismului de realizare a politicilor publice, grupurile ce manifestă interese politice au nevoie de acces la instituţiile guvernamentale, la nivelul cărora sunt luate deciziile. « Chiar dacă termenul are adesea conotaţii negative, în lumea democratică munca de lobbyist este esenţială în formularea de politici»7. Observând relaţia care se stabileşte între accesul propriu-zis la procesul de realizare a politicilor publice şi succesul obţinut, David Truman spune că « rezultatul accesului eficient este o decizie guvernamentală »8. Ciclul de viaţă al unei politici publice începe, de regulă, cu ridicarea unei probleme de ordin social (faza 1), care poate atrage atenţia publicului larg (faza 2), devenind, astfel, o problema de natură politică (faza 3) ; această problemă poate să fie plasată în agenda oficială (faza 4) şi să devină subiect de decizie politică (faza 5). Mai apoi, legea, odată votată, poate să fie implementată (faza 6), monitorizată pentru a-i fi stabilită eficacitatea (faza 7) şi, după caz, dezbătută, susţinută, din punct de vedere legal (faza 8). 9 Chari şi Kritzinger vorbesc despre o primă fază, cea de ‘iniţiativă’, atunci când însuşi cadrul instituţional este conturat, un cadru responsabil pentru gândirea de noi reguli, reglementări, directive necesare. Urmează ‘faza de negociere’ – acesta este cadrul în care are loc dialogul dintre cele două categorii de actori implicaţi în procesul de faţă : funcţionari publici, respectiv actori din mediul privat. În prima categorie se înscriu actori din instituţiile europene (Consiliul de Miniştri, compus din miniştri ai guvernelor naţionale, Comisia Europeană, ai cărei comisari reprezintă, în mod teoretic, intereselor Uniunii, ca întreg ; Parlamentul European, constând din membri aleşi, din fiecare stat membru, pentru un mandat de cinci ani, respectiv Curtea Europeană de Justiţie – cel mai înalt for în cadrul sistemului judiciar al Uniunii Europene)10. Actorii din a doua categorie, respectiv lobbyiştii din sectorul privat, includ grupuri ce deţin interese economice, profesionale, publice, care îşi propun influenţarea actorilor instituţionali, mai cu seamă în faza de negociere a politicilor11. Cele două faze ale procesului de formulare a politicilor publice – cea de iniţiativă şi cea de negociere – pot sa ia forme diferite, în funcţie de contextul general în care sunt realizate : « dacă rolul principal îi revine Comisiei, aceasta arată importanţa guvernanţei supranaţionale ; în cazul în care Consiliul deţine un rol-cheie, atunci interguvernamentalismul are o importanţă crescută ; dacă mai multor grupuri de interese le este permis să intervină la negocieri, aceasta sugerează pluralism ; dacă mai cu seamă grupurile din zona de afaceri sunt implicate în dezvoltarea de politici, alături de executivul UE, aceasta înseamnă corporatism ; dacă doar actorii economici, capitalişti acţionează, în detrimentul altor grupuri de interese sociale, aceasta trimite la perspectiva clasei economice dominante »12. Actul de lobby, pentru a fi unul cât mai reuşit, trebuie să înceapă înainte ca interesele actorului societal să fie periclitate ca urmare a deciziilor politice luate. De aceea, este firesc şi binevenit ca lobbyistul, prin acţiunile sale, să capete un rol pozitiv în procesul legislativ prin oferirea Comisiei
6
Carol Greenwald, Group Power, Lobbying and Public Policy, New York, Praeger Publishers, 1978, p. 266 Raj Chari, John Hogan et al, Regulating lobbying : a global comparison, Manchester University Press, 2011, p.1 8 Ibidem, p. 327 9 Andreas Geiger, op.cit., p. 89 10 Raj Chari, Sylvia Kritzinger, Understanding EU Policy Making, Pluto Press, London, 2006, p. 6 11 Ibidem. 12 Ibidem, p. 8 7
203
Section – Political Sciences
GIDNI
Europene de contribuţii constructive cu privire la propunerile legislative iniţiate de către aceasta. 13 Este de preferat, deci, un lobby proactiv, prin care lobbyistul devine un actor permanent al arenei, astfel şansele sporind ca factorii de decizie să ia în calcul punctele de vedere, respectiv sugestiile formulate de către acesta. 14 Lobbyistul poate câştiga un avantaj comparativ în măsura în care capătă poziţii relevante în procesul decizional comunitar ca, de pildă, membru al unui comitet consultativ ori al unui grup de experţi al Comisiei. Grupurile de experţi sunt numeroase (există aproximativ 2000 de astfel de grupuri), fiind compuse din specialişti ce provin din grupuri de interese publice ori private şi oferă un tip de consultanţă semi-formală, fără putere decizională formală. Pe lângă acestea, există şi comitetele de comitologie (în jur de 450), constituite din oficiali ce reprezintă statele membre, respectiv deţinând putere decizională formală.15 Dobândirea unei poziţii într-o asociaţie cu un profil care să corespundă domeniului în care activează lobbyistul îi va permite acestuia o mai mare vizibilitate, respectiv poate să crească şansele de reuşită pentru acţiunile sale de lobby. Obradovic şi Alonsi Vizcaino observă că, deşi grupurile de interese civile au fost implicate în procesul decizional al Uniunii, încă de la crearea acesteia, « incorporarea lor, într-o manieră structurată, în procesul de formare a politicilor publice europene este relativ recentă (…). Prin formalizarea implicării grupurilor civile în conceperea şi implementarea politicilor europene se urmăreşte îmbunătăţirea eficienţei şi legitimităţii sistemului»16. Din punctul de vedere al logicii procesului de realizare a politicilor publice, grupurile de interese pot contribui la stabilirea agendei politice şi la formularea de politici publice prin aceea că oferă informaţii atât cetăţenilor, cât şi oficialilor guvernamentali. Grupurile de interese conturează opinii şi acţionează ca interfaţă între cetăţeni şi guvernul reprezentativ. De asemenea, ele pot acţiona ca agenţi de implementare a deciziilor, respectiv ca agenţi de monitorizare a corectitudinii implementărilor efectuate.17 Studiul fenomenului de reprezentare a intereselor poate oferi informaţii relevante pentru înţelegerea modului în care procesul de realizare a politicilor publice se modifică în timp şi în funcţie de aria politicilor respective: „(..) poate să ajute să arate dacă şi cum diverse reguli şi structuri instituţionale constrâng şi conturează capacitatea actorilor de a influenţa rezultatele obţinute la nivelul politicilor decise”18. Toate acestea se regăsesc pe fundalul a ceea ce Schmitter, cu referire la Uniunea Europeană, numeşte ‚un nou tip de sistem politic (new kind of political system)’. Procesul decizional în cadrul UE este ‚unic şi fluid', creând un ‚mediu imprevizibil şi multi-level’ de realizare a acestuia. 19 Există aşa-numitul fenomen de « ‘instituţionalizare a intermedierii grupurilor’ la nivelul arenelor europene unde sunt elaborate politici publice. Un sistem de lobby al Uniunii,
13
Andreas Geiger, op.cit., p. 90 Ibidem, p. 91 15 Ibidem, p. 97 16 Daniela Obradovic, Alonso Vizcaino et al, Governance requirements concerning the participation of interest groups in EU consultations, în Common Law Reviez, Kluwer Law International, 2006, p. 1049-1050 17 Karolina Karr, op. cit., p. 74 18 Alex Warleigh, Jenny Fairbrass, (eds.) Influence and Interests in the European Union : the New Politics of Persuasion and Advocay, Europa Publications, Taylor&Francis Group, 2002, Chapter I The New Politics of Persuasion, Advocacy and Influence in the European Union, p. 4 19 Sonia Mazey, Jeremy Richardson, op. cit., p. 6-7 14
204
Section – Political Sciences
GIDNI
mai degrabă haotic şi deschis, a fost, în mod progresiv, înlocuit de un sistem de intermediere mai formalizat, reglementat şi, în anumite cazuri, mai puţin deschis, la baza căruia se găseşte o cultură organizaţională, îndeosebi la nivelul Comisiei, care face din consultare o normă primordială »20. Pentru Gorges, “configuraţia cadrului instituţional în care sunt dezvoltate politicile publice poate avea un impact important asupra felului în care sunt organizate interesele private”21. Din acest motiv, actorii privaţi aleg un anumit tip de strategie, care să fie în concordanţă cu respectivul context instituţional existent. În această ordine de idei, “una dintre cele mai importante variabile este distribuţia puterii decizionale între instituţiile europene (..); distribuţii diferite de putere solicită strategii diferite pe baza cărora grupurile de interese îşi organizează procesul de lobby într-un mod eficient”22. Instituţiile “nu determină comportamentul, însă îl pot favoriza ori constrânge în mod substanţial”23, în timp ce “o logică diferită de influenţă deschide canale diferite de acces la instituţiile europene”24. Din moment ce procesul de formulare a politicilor în UE are loc la mai multe niveluri (regional, naţional şi supranaţional), “grupurile de interese s-au adaptat situaţiei şi sunt prezente la toate aceste trei niveluri, în acelaşi timp”25. Traxler şi Schmitter vorbesc despre o ‘logică pluralistă’26, încurajată de aspectul multi-stratificat al politicilor europene, determinând diversificarea strategiilor de lobby şi adaptarea acestora la complexitatea politicilor dezvoltate. “Nu există reţete generale pentru reprezentarea intereselor, iar firmele nu se pot baza pe o singură strategie pentru a obţine rezultatul dorit; ele trebuie să acţioneze pe toate aceste trei paliere, într-o varietate de forme”27. În cadrul procesului decizional comunitar, s-a consolidat un sistem « puternic instituţionalizat în mod formal, dar, în acelaşi timp, necesitând negocieri continue între actorii implicaţi »28. De unde şi ‘tensiunea’ existentă, în sensul în care « procesul de elaborare a politicilor trebuie să urmeze reguli decizionale formale (supunerea la anumite limite instituţionale) şi, totodată, trebuie să depăşească divizările instituţionale cu scopul negocierii rezultatelor »29. Reprezentarea de interese este percepută drept « activitate colectivă desfăşurată de către organizaţii precum grupuri de presiune sau grupuri de interese, mai degrabă decât acţiuni ale indivizilor (care, în mod normal, îşi manifestă preferinţele prin vot, în cadrul alegerilor locale, regionale, naţionale sau europene) »30. “Reprezentarea de interese a devenit crucială pentru toţi cei care caută să influenţeze procesul decizional al UE, incluzând actori din cadrul instituţiilor şi 20
Ibidem, p. 123 Michael Gorges, Eurocorporatism ? Interest Intermediation in the European Community, Lanham, University Press of America, 1996, p. 66 22 Marc Tenbucken, op. cit., p. 68 23 Fritz Scharpf, Political Institutions, Decision Styles and Policy Choices, în Roland Czada, Adrienne Windhoff-Héritier, Political Choice. Institutions, Rules and the Limits of Rationality, Frankfurt, Campus Verlag, p. 56 24 Marc Tenbucken, op. cit., p. 70 25 Ibidem, p. 73 26 Franz Traxler, Philippe Schmitter, The Emerging Euro-polity and Organized Interests, in European Journal of International Relations, Vol. 1, No. 2, 1995, p. 208 27 Ibidem, p. 74 28 Thomas Christiansen, Simona Piattoni, op. cit., p. 9 29 Ibidem. 30 Alex Warleigh, Jenny Fairbrass (eds.), Influence and Interests in the European Union : the New Politics of Persuasion and Advocay, Europa Publications, Taylor&Francis Group, 2002, Chapter I The New Politics of Persuasion, Advocacy and Influence in the European Union, p. 2 21
205
Section – Political Sciences
GIDNI
guvernelor naţionale şi sub-naţionale (..); persuadarea reprezintă calea prin care se asigură influenţa, iar reprezentarea de interese propriu-zisă este o practică ce evoluează, care, în acelaşi timp, conturează şi este conturată de către dezvoltarea Uniunii Europene”31. Studiul fenomenului de reprezentare a intereselor este în măsură să dezvăluie mult despre relaţiile de putere existente în cadrul UE: „chiar dacă Uniunea Europeană este un sistem foarte complex şi pestriţ (..), este totuşi posibilă înţelegerea modului în care sunt luate deciziile, respectiv de către cine anume. Astfel, poate fi analizat felul în care, prin actul reprezentării de interese, sunt conturate decizii, respectiv felul în care actori, în diverse faze ale mecanismului decizional, generează un anume impact la nivelul factorilor de decizie şi al strategiilor utilizate de către fiecare. Astfel, poate fi observat modul în care interacţionează unii cu ceilalţi, în sistemul UE, actori din cadrul guvernelor naţionale, regionale ori locale”32. Graham Wilson defineşte grupurile de interese ca pe « organizaţii, separate de guvern, chiar dacă adesea în strânsă legătură cu el, care încearcă să influenţeze politicile publice. Ca atare, grupurile de interese oferă liantul instituţionalizat dintre guvern sau stat şi sectoare majore de la nivelul societăţii »33. În mare parte, interacţiunea dintre guvern şi numeroasele interese din cadrul societăţii are loc prin intermediul grupurilor de interese. Aşadar, studiul acestora “este de o importanţă majoră pentru înţelegerea relaţiei dintre stat şi societate. Grupurile de interese nu doar că oferă o alternativă pentru participarea politică la vot sau pentru apartenenţa la un partid politic, dar, în anumite sensuri, acestea pot oferi o formă superioară de participare. Grupurile de interese sunt de folos deoarece ridică problematici prea detaliate sau specializate pentru a constitui preocuparea partidelor politice sau a campaniilor electorale »34. Instituţionalizarea grupurilor de interese are la bază acţiunea colectivă, adică « ansamblul de comportamente bazate pe implicare, mobilizare, reprezentare şi negociere, prin care sunt constituite interesele sociale şi prin care este exercitată influenţa politică. Este vorba, deci, despre o gamă complexă de comportamente diferenţiate, a actorilor individuali sau colectivi, asociind, cel mai adesea, cooperarea şi conflictul, identificarea şi tranzacţia »35. Odată cu avansarea construcţiei europene şi, mai cu seamă, odată cu Actul Unic European, « acţiunea publică este în mod profund transformată de către diversitatea surselor normative care îi definesc conturul. Spaţiul juridic în care ea se desfăşoară nu mai este unul naţional, ci european, în care dreptul comunitar primează pe dinaintea legislaţiilor – şi constituţiilor – statelor membre »36. Grupurile de interese europene acţionează mai cu seamă în « fazele în care competenţele europene cunosc o expansiune semnificativă, respectiv atunci când interfaţa dintre decizia publică şi activitatea intereselor este mai sensibilă »37. Fenomenul de lobby este perceput şi analizat în directă legătură cu sistemul democratic al unei societăţi. Atenţia este centrată asupra modalităţii în care grupurile de interese pot fi integrate în sistemele democratice reprezentative “fără a distruge fundamentul democratic al sistemului
31
Ibidem, p. 3 Ibidem, p. 4 33 Graham Wilson, Interest Groups, Basil Blackwell, Oxford, 1990, p. 1 34 Ibidem, p. 2-3 35 Richard Balme, Didier Chabanet, op. cit., p. 27 36 Ibidem, p. 44 37 Ibidem, p. 49 32
206
Section – Political Sciences
GIDNI
decizional”38. În acest context, “devine important de observat posibilul rol şi impact al implicării grupurilor de interese în cadrul unui sistem democratic, atât teoretic, cât şi sub aspectul experienţei propriu-zise, prin fenomenul de lobby, în Uniunea Europeană”39. Este necesară o integrare echilibrată a intereselor de lobby în cadrul proceselor şi structurilor guvernanţei democratice reprezentative. “Această integrare ar trebui ca, pe de o parte, să asigure că variatele interese regăsite în societate pot fi organizate şi reprezentate în raport cu instituţiile decizionale şi cu oficialii acestora, într-un mod substanţial, şi să contribuie la soluţionarea unui număr în creştere de problematici complexe. Pe de o altă parte, principiile democratice ar trebui să fie protejate de dominarea intereselor speciale, care, altminteri, ar lua în derâdere libertăţile oferite de către democraţie şi ar putea conduce la decizii politice care nici nu ar pune în echilibru toate interesele, nici nu ar lua în seamă, în vreun fel sau altul, interesul comun »40. Ideal este ca lobbyul să fie ‘integrat în mod sustenabil într-o democraţie reprezentativă’ şi să fie dezvoltat conceptul de ‘interes legitim de lobby’ într-o societate democratică, lobbyul constituindu-se ca ‘parte pertinentă a sistemului politic modern’41. “Existenţa şi participarea substanţială a grupurilor de interese în procesele decizionale sunt percepute ca semne ale unei democraţii funcţionale (…). Problema nu se pune dacă este nevoie de fenomenul de lobby – relevant este, de fapt, să fie analizat modul în care lobbyul trebuie să se manifeste într-o societate democratică”42. De altfel, Klemens consideră că societăţile moderne şi sistemele guvernamentale democratice « sunt de neconceput fără agregarea, reprezentarea şi stabilirea intereselor (în mod organizat) », lobbyul fiind « nu doar necesar, ci şi legitim din punct de vedere democratic » 43. Noua guvernanţă a Uniunii Europene « face politica europeană mai legitimă prin fortificarea structurilor şi proceselor sale democratice »44. În acest context, conceptul de ‘societate civilă’ « a câştigat o popularitate fără precedent în politica Uniunii Europene »45. Factorii care au determinat acest lucru sunt criza din 1999, atunci când a avut loc o ‘plecare’ a Comisiei, o participativitate extrem de scăzută la alegerile europene, respectiv o creştere a euroscepticismului în acea perioadă. Pe seama acestor eforturi de fortificare democratică, « se aşteaptă ca cetăţenii, societatea civilă şi organizaţiile non-guvernamentale să joace un rol proeminent, din moment ce implicarea lor activă este considerată a fi necesară pentru remedierea de variate defecte sau deficienţe (presupuse sau reale)”46. Motivul pentru care noţiunea de ‘societate civilă’ “nu este foarte clar definită”47 ar fi «bâjbâielile instituţiilor europene în încercarea lor de a decide cine ar trebui să fie inclus în procesul de realizare a politicilor publice şi în ce mod »48. Organizaţiile societăţii civile devin “valoroase în raport cu politicul pe baza capacităţii lor de a alimenta perspectivele civice în cadrul procesului de 38
Karolina Karr, op. cit., p. 9 Ibidem. 40 Ibidem, p. 11 41 Ibidem, p. 15 42 Ibidem, p. 73 43 Joos Klemens, Lobbying in the new Europe, Wiley-Vch Verlag Gmbh&Co.KgaA, 2011, p. 43 44 Rebekka Goehring, op. cit., p. 118 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem, p. 121 48 Ibidem, p. 122 39
207
Section – Political Sciences
GIDNI
realizare de politici »49, în condiţiile în care « reprezentativitatea este una dintre chestiunile centrale în dezbaterea actuală despre legitimitatea UE (…); este evident că diferite tipuri de reprezentativitate şi participativitate trebuie să fie combinate şi fortificate pentru a construi o Uniune puternică, extinsă, legitimă şi politică »50. Lobbyul este, în parte, criticat pentru că ar determina efecte dăunătoare la adresa funcţionării democratice a UE. Van Schendelen notează trei astfel de critici majore asociate lobbyului: ■ “există opinia conform căreia anumite grupuri puternice de lobby creează un dezechilibru, o inegalitate în procesul decizional, în dezavantajul grupurilor mai slabe ; ■ unii specialişti consideră că, într-o bună măsură, activităţile de lobby au loc în spatele uşilor închise, ceea ce creează o lipsă de transparenţă care frustrează concurenţii, mass-media şi oficialii UE ; ■ multe activităţi de lobby au fost considerate drept abuzuri sau practici imorale, precum şantaj, mită sau furt de documente”51. Însă, conceptul însuşi de democraţie implică faptul că sistemul decizional trebuie să ofere deschidere tuturor categoriilor de indivizi şi grupuri care doresc să obţină un anumit rezultat. Unii cercetători spun că deschiderea nu este discriminatorie ori selectivă, ci oferă o şansă egală şi cinstită fiecărei dorinţe cu privire la luarea unei decizii.52 Reprezentativitatea democratică este o trăsătură fundamentală a ‘societăţii civile europene multi-level’, în cadrul unui sistem de guvernanţă bazat pe structuri central-periferice multiplicate. Societatea civilă europeană - această “nouă constelaţie de periferii ce se împletesc, care reacţionează şi interacţionează în cadrul policentrului guvernanţei europene – este spaţiul de mediere a intereselor actorilor din UE ce îşi reprezintă circumpscripţia electorală (alegătorii), într-un proces direct de schimb şi negociere cu structurile europene decizionale”53. Includerea în procesul decizional a tuturor părţilor interesate ce pot fi afectate de o decizie politică reprezintă « un principiu fundamental al unei dezbateri politice democratice. Includerea tuturor intereselor este, ca atare, un aspect-cheie pentru calitatea democratică a mecanismului decizional. Democraţia deliberativă cere ca toate argumentele să fie în mod egal incluse şi luate în considerare în procesul de elaborare a politicilor publice »54. Totuşi, este « problematică includerea argumentelor în cazul în care anumite grupuri de interese sunt dezavantajate din punctul de vedere al resurselor şi al gradului lor de organizare »55.
49
Rebekka Goehring, op. cit.,p. 122 Ibidem, p. 134 51 Rinus van Schendelen, More Machiavelli in Brussels, The Art of Lobbying the EU, Amsterdam, University Press, 2010, p. 318 52 Ibidem, p. 322 53 Hans-Jorg Trenz , Regulating lobbying : a global comparison, Manchester University Press, 2011, p. 93 54 Dawid Friedrich, Patricia Nanz, “Europe’s civil society from a normative democratic point of view : the case of the European Union’s migration policy”, ȋn Ruzza, C., Della Sala (eds.), Governance and civil society in the European Union, volume 1, Normative perspectives, Manchester University Press, Palgrave, 2007, p. 118 55 Ibidem. 50
208
Section – Political Sciences
GIDNI
Concluzii Realizarea de politici publice la nivelul UE este, deci, un proces amplu şi nuanţat, presupunând o interacţiune permanentă între factorii decizionali şi grupurile de interese afectate, în mod direct, de către decizia politică dezbătută. Traseul procesului decizional este lung. Acesta implică – atât pentru actorii guvernamentali, cât (mai ales) pentru actorii nonguvernamentali numeroase dezbateri şi negocieri, lobby intens, iar - pentru obţinerea unor rezultate bune - strategii de lucru impecabile. Este limpede că lobbyul trebuie să fie parte integrantă a procesului decizional în spaţiul democratic al Uniunii Europene (de altfel, ca în orice alt spaţiu democratic). Şi aceasta, întrucât politicile publice dezvoltate trebuie să fie adânc ancorate în zona societăţii civile. Altminteri, ele nu ar face altceva decât să se îndepărteze de contactul - sănătos şi firesc - cu realitatea pe care trebuie să o reflecte într-o formă cât mai precisă şi într-o măsură cât mai mare.
BIBLIOGRAFIE : Balme, R., Chabanet, D., Wright, V., L’action collective en Europe, Paris, Presses de Sciences Po, 2002 Obradovic, D., Vizcaino, A., M Good, J., “Governance requirements concerning the participation of interest groups in EU consultations”, în Common law Reviez, Issue 4, Kluwer Law International, 2006, p. 1049-1085 Chari, R., Hogan, J. et al, Regulating lobbying : a global comparison, Manchester University Press, 2011 Chari, R., Kritzinger, S., Understanding EU Policy Making, London, Pluto, 2006 Christiansen, T., Piattoni, S., Informal Governance in the European Union, UK, Edward Elgar, 2003, p. 1-17 Fairbrass, J., Warleigh, A., Influence and Interests in the European Union : The New Politics of Persuasion and Advocacy : The New Politics of Persuasion, Advocacy and Influence in the European Union, Europa Publications, Taylor & Francis Group, 2002 Geiger, A., EU Lobbying handbook, A guide to modern participation in Brussels, Berlin, Helios Media GmbH, 2006 Goehring, R., “Interest Representation and Legitimacy in the European Union : The New Quest for Civil Society Formation”, în Warleigh, A., Fairbrass, J. (eds.), Influence and Interests in the European Union : the New Politics of Persuasion and Advocacy, Europa Publications, Taylor & Francis Group, 2002, p. 118-138 Gorges, M., Eurocorporatism ? Interest Intermediation in the European Community, Lanham, University Press of America, 1996 Greenwald, C., Group Power, Lobbying and Public Policy, New York, Praeger Publishers, 1978 Karr, K., Democracy and Lobbying in the European Union, Frankfurt/New York, Campus Verlag, 2008 Klemens, J., Lobbying in the new Europe, Wiley-Vch Verlag Gmbh&Co.KgaA, 2011 209
Section – Political Sciences
GIDNI
Mazey, S., Richardson, J., “Interest Groups and the Brussels Bureacracy”, în Hayward, J., Menon, A., Governing Europe, Oxford, 2003 Scharpf, F., “Political Institutions, Decision Styles and Policy Choices”, în Czada, R. Windhoff-Héritier, A., Political Choice. Institutions, Rules and the Limits of Rationality, Frankfurt, Campus Verlag, 2009, p. 53-86 Tenbucken, M., Corporate Lobbying in the European Union, Strategies of Multinati Companies, Peter Lang, 2002 Traxler, F., Schmitter, P., “The Emerging Euro-polity and Organized Interests”, în European Journal of International Relations, vol. 1, no. 2, 1995, p. 191-218 Trenz, H.-J., “A transnational space of contention ? Patterns of Europeanisation of civil society in Germany”, în Ruzza, C., Della Sala V. (eds.), Governance and civil society in the European Union, volume 1, Normative perspectives, Manchester University Press, Palgrave, 2007 Van Schendelen, R., More Machiavelli in Brussels, The Art of Lobbying the EU, Amster University Press, 2010 Warleigh, A., Fairbrass, J., (eds.) Influence and Interests in the European Union : the New Politics of Persuasion and Advocay, Chapter I The New Politics of Persuasion, Advocacy and Influence in the European Union, Europa Publications, Taylor & Francis Group, 2002 Wilson, G., Interest Groups, Oxford, Basil Blackwell, 1990
210
Section – Political Sciences
GIDNI
REFLECTIONS ON THE CULTURAL RIGHTS UNDER THE EUROPEAN UNION CHARTER OF FUNDAMENTAL RIGHTS Alina Gentimir, Assist. Prof., PhD, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași
Abstract: The article examines, in a comparative perspective, the improvements of the regulation of cultural rights supplied through their inclusion in the Charter of fundamental rights. The plurisemantic character of the concepts related to cultural rights, such as “cultural identity” or “cultural heritage” and their connections requires compulsory conceptual explanations. For a better understanding of the amendments of the Charter are useful to be mentioned other normative European and international sources. Nevertheless, just the common legal bases for different types of rights – generally, cultural rights being specified together with social and economic rights – and the “cultural dimension” of other rights impose a clear determination of the sphere of cultural rights – freedom of arts and sciences, right to education, freedom of expression and information, cultural, religious and linguistic diversity – and an explication of the principle of interdependence of the rights. The presentation of the principles which outline the content of the cultural rights emphasizes that the Charter text was drafted in accordance with the current evolution of society, national legislations and case law of European Court of Human Rights – standard court in the field of human rights. Finally, an analysis of the most frequent violations of cultural rights, in function of their titular or context, contributes to find proper mechanisms for a better guarantee of respect of cultural rights. Keywords: cultural rights, cultural identity, cultural heritage, Charter of fundamental rights
Introducere Globalizarea este o temă aflată în centrul dezbaterilor contemporane, indispensabilă dezvoltării durabile a patrimoniului comun al umanităţii. Unicitatea şi pluralitatea identităţilor şi expresiilor culturale ale popoarelor care formează umanitatea sunt consolidate de schimburile şi interacţiunile dintre culturi. În contextul în care cultura reprezintă o manifestare a diversităţii dintre statele care compun comunitatea internaţională, dar şi un element al diversităţii din cadrul statelor, se creează de către dreptul internaţional şi regional premizele perfecte pentru instituirea şi perfecţionarea unui nucleu de valori culturale precum democraţia, drepturile omului, statul de drept şi libertăţile economice, necesare unei integrări supranationale [1]. Dintre aceste valori, drepturile omului se evidenţiază ca veritabile garanţii ale diversităţii culturale, cu atât mai mult cu cât, o parte integrantă a acestora – drepturile culturale – constituie mediul favorabil pentru manifestarea plenară a diversităţii culturale. Delimitări conceptuale În vederea unei corecte înţelegeri şi eficiente aplicări a principiilor arondate drepturilor culturale se impune realizarea unei clarificări a principalelor concepte care constituie variabilele componente ale acestora: „cultură”, „identitate culturală”, „patrimoniul cultural”, „patrimoniul cultural intangibil”, „diversitate culturală”. Esenţa drepturilor culturale este termenul de „cultură”. Din fericire, definiţii ale acestui concept sunt specificate expres în două documente internaţionale, reducându-se astfel controversele. Astfel, Preambulul Declaraţiei Universale a UNESCO privind diversitatea culturală enunţă ideea potrivit căreia cultura este „un set de aspecte distinctive de natură 211
Section – Political Sciences
GIDNI
materială, spirituală, intelectuală şi emoţională ce caracterizează o societate sau un anumit grup social, şi că aceasta cuprinde, în plus faţă de artă şi literatură, stiluri de viaţă, modalităţi de a trăi împreună, sistemele de valori, tradiţii şi convingeri”. Dificultatea definirii conceptului de „identitate culturală” poate fi explicată prin subiectivismul care caracterizează acest concept. Identitatea culturală, în dimensiunea sa individuală de identitate umană, este un aspect al demnității umane. Identitatea culturală, în dimensiunea sa colectivă, poate contribui la constituirea unui grup și, prin urmare, să fie un factor care dă naștere dreptului la auto-determinare [2]. Potrivit Convenţiei-cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate – articolul 2 – „patrimoniul cultural este un grup de resurse moștenite din trecut, pe care oamenii le identifică, fără a le deţine în proprietate, ca o reflectare și expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor ce evoluează în mod constant. Acesta include toate aspectele legate de mediu care rezultă din interacțiunea dintre oameni și locuri de-a lungul timpului”. Articolul 1 al Convenţiei de la Haga defineşte patrimoniul cultural stabilind limitativ conţinutul său : „(a) bunurile, mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură, de artă, istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcţii, care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic, precum şi colecţiile ştiinţifice şi colecţiile importante de cărţi, arhive sau de reproduceri ale bunurilor definite mai sus; (b) edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile definite la alineatul (1), cum sunt muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să protejeze, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile definite la alineatul (a); (c) centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, aşa cum sunt definite la alineatele (a) şi (b), denumite “centrele monumentale”. În conformitate cu articolul 2 alineatul 1 al Convenţiei patrimoniului cultural intangibil, patrimoniul cultural intangibil înseamnă „practicile, reprezentările, expresiile, cunoștințele, abilitățile - precum și instrumentele, obiectele, artefactele și spațiile culturale asociate acestora - pe care comunitățile, grupurile și, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte a culturii lor de patrimoniu. Acest patrimoniu cultural intangibil, transmis din generație în generație, este în mod constant recreat de către comunități și grupuri, ca răspuns la mediul lor, interacțiunea lor cu natura și istoria lor, și le oferă un sentiment de identitate și continuitate, promovând astfel respectul pentru diversitatea culturală și creativitatea umană. În sensul prezentei convenții, se va lua în considerare numai patrimoniul cultural imaterial care este compatibil cu instrumentele internaționale existente în domeniul drepturilor omului, precum și cu cerințele de respect reciproc între comunități, grupuri și persoane, precum și cele ale dezvoltării durabile”. „Diversitatea culturală”, într-o accepţiune generală, „se referă la multiplele moduri în care se exprimă culturile grupurilor şi societăţilor. Aceste expresii sunt transmise în cadrul şi între grupuri şi societăţi” potrivit articolului 4 al Convenţiei UNESCO asupra protecţiei şi promovării diversităţii culturale. „Diversitatea culturală se manifestă nu numai prin căi variate de exprimare, sporire şi transmitere a patrimonilui cultural prin intermediul varietăţii 212
Section – Political Sciences
GIDNI
expresiilor culturale, ci şi prin diverse moduri de creaţie, producţie, diseminare, distribuire şi utilizare artistică, indiferent de tehnologiile şi de mijloacele folosite pentru acestea”. Drepturile culturale sunt acele drepturi, libertăţi, responsabilităţi care permit accesul la referinţele culturale dând posibilitatea orientării şi exprimării identităţii. Deopotrivă, acestea sunt acele drepturi, libertăţi şi responsabilităţi pentru o persoană, singură sau în comun, împreună sau pentru altul, să-şi aleagă şi să-şi exprime propria identitate; aceasta implică capacităţile de a avea acces la referinţele culturale şi la resursele care îi sunt necesare în propriul proces de identificare[3]. Reglementarea internatională şi regională a drepturilor culturale 1.1 Instrumente internaţionale şi regionale cu caracter general 1.1.1 Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) În mod neaşteptat, organizaţia internaţională cu cel mai mare impact asupra comunităţii mondiale nu a consacrat multe documente problematicii drepturilor culturale. ONU optează să lase în seama organizaţiilor specializate reglementarea extinsă a unui astfel de domeniu controversat, dar le are în vedere în cadrul documentelor esenţiale în materia drepturilor omului, precum Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966), Pactul internaţional cu privire la drepturile sociale, economice, culturale (1966) şi în rezoluţii şi recomandări ale principalelor sale organe. 1.1.2 Consiliul Europei Convențiilor Consiliului Europei relevante în materia culturii, precum Convenția Culturală Europeană (1954), Convenția-Cadru cu privire la valoarea patrimoniului cultural pentru societate (2005) se alătură Convenţiei europene a drepturilor omului (1950), rezoluțiilor, recomandărilor Adunării Parlamentare sau Comitetului de Miniştri. 1.1.3 Uniunea Europeană Tratatul de la Maastricht (1993) a permis Uniunii Europene (UE), care a fost iniţial axată pe satisfacerea unor scopuri eminamente economice și comerciale, să ia măsuri pentru a proteja, disemina și dezvolta cultura în Europa. Cu toate acestea, rolul acestei organizaţii regionale se limitează la promovarea cooperării între operatorii culturali din diferite țări ale UE sau pentru completarea activităților lor, în scopul de a contribui la dezvoltarea culturilor din țările UE, respectând diversitatea lor națională și regională, dar şi subliniind patrimoniul cultural comun. Acţiunilor UE în domeniul culturii sunt orientate în două direcţii: fie cooperarea culturală, care implică măsuri privind exportul bunurilor culturale (Regulamentul Consiliului (CE) nr 116/2009 din 18 decembrie 2008 privind exportul de bunuri culturale), restituirea bunurilor culturale luate ilegal de pe teritoriul unui stat membru UE (Directiva Consiliului 93/7/CEE din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru) sau politica externă (Concluziile Consiliului și ale reprezentanților guvernelor statelor membre din 16 decembrie 2008, reuniți în cadrul Consiliului, privind promovarea diversității culturale și a dialogului intercultural în relațiile externe ale Uniunii Europene și ale statelor membre), fie inițiativele şi programele culturale, cum ar fi programul Plan de lucru pentru Cultura 2011-2014, Agenda europeană pentru 213
Section – Political Sciences
GIDNI
cultură într-o lume a globalizării, Capitala europeană a culturii etc, Accesul online la patrimoniul cultural al Europei (Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor din 11 august 2008 Patrimoniul cultural al Europei la un click de mouse-ului: Progresele în domeniul digitalizării și accesibilitatea online a materialului cultural și conservării digitale în UE) etc [4]. Cel mai relevant instrument în materia drepturilor omului din cadrul Uniunii Europene este însă Carta drepturilor fundamentale, adoptată în 2000 şi care a dobândit forţă constrângătoare odată cu includerea sa în Tratatul de la Lisabona. Astfel, a fost consfinţit încă o dată angajamentul organizaţiei de a consacra şi garanta, mai ales, un catalog de drepturi fundamentale structurat original, tocmai pentru a se evidenţia importanţa acestora în cadrul procesului de luare a deciziilor la nivelul Uniunii şi punere în practică a dreptului comunitar. 1.1.4 Organizaţia Statelor Americane Cultura și diversitatea culturală sunt teme fundamentale ale organizației cu 35 de state membre care se întind pe cele două continente situate în emisfera de vest. Având aceleaşi deziderate şi provocări ca şi organizaţiile europene, OSA are drept scop fuzionarea culturilor componente cumulată cu păstrarea unicităţii integrităţii fiecărei culturi. Organizaţia interamericană are mai multe programe concepute pentru a extinde înțelegerea și conștientizarea culturilor membre acesteia, precum și de a proteja patrimoniul lor distinctiv. Convenția privind protecția arheologic, istoric și patrimoniului Artistic al Națiunilor americani (1976), Declaraţia din Quebec (2001), Declaraţia din Nuevo Leon (2004), Declaraţia din Mar del Plata(2005), Declaraţia din Port of Spain (2009) – toate declaraţiile fiind axate pe raporturile dintre cultură, dezvoltarea statelor şi creşterea nivelului de trai – sunt doar câteva exemple documente de referinţă [5]. 3.1.5 Alte organizaţii Convenţiile de la Geneva (1949), Protocoalele aditionale ale Convenţiilor de la Geneva (1977), Statutul Curţii Penale Internaţionale (1998), Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor (1981), Tratatul privind cultura (1946), Carta unităţii culturale arabe (1970) şi Carta arabă a drepturilor omului (1994), adoptate în cadrul Ligii Statelor Arabe, Declaraţia de la Cairo privind drepturilor omului în Islam (1990) aprobată de Organizaţia Cooperării Islamice sunt alte câteva instrumente în cadrul cărora există dispoziţii referitoare la protecţia drepturilor culturale şi sancţionarea încălcării acestora. 1.2 Intrumente internaţionale specializate în domeniul culturii 1.2.1 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie şi Ştiinţă Convențiile culturale UNESCO alcătuiesc o platformă unică la nivel mondial pentru cooperare internațională şi stabilesc un sistem de guvernare culturală holistică bazată pe drepturile omului și valorile comune: Convenţiei de la Haga (1954) privind protecţia proprietăţii culturale în timpul conflictelor armate şi Protocoalele sale adiţionale (1999), Convenția privind protecția drepturilor de autor și a drepturilor conexe (1952, 1971), Declaraţia principiilor cooperării culturale internaţionale (1966), Convenţia privind mijloacele de interzicere şi prevenire a importului, exportului şi transferului ilicit al titlurilor de proprietate culturală (1970), Convenţia patrimoniului mondial (1972), Convenţia pentru protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural (1975), Recomandarea privind protecţia culturii tradiţionale şi a folclorului (1989), Convenţia pentru protecţia patrimoniului cultural 214
Section – Political Sciences
GIDNI
subacvatic (2001), Declaraţia Universală a UNESCO privind Diversitatea Culturală (2001), Declaraţia UNESCO privind distrugerea intenţionată a patrimoniului cultural (2003), Convenţia pentru protecţia patrimoniului cultural intangibil (2003), Convenţia UNESCO asupra protecţiei şi promovării diversităţii expresiilor culturale (2005) [6]. 1.2.2 Instrumente redactate de grupuri de specialişti în drepturi culturale Esenţiale pentru lămurirea plenară a drepturilor culturale, Principiile de la Limburg (1987), Directivele de la Maastricht (1997) privind violările aduse drepturilo economice, sociale, culturale, Declaraţia de la Fribourg privind drepturile culturale (2007) se impun a fi amintite [3]. Relaţia dintre drepturile culturale şi celelalte categorii de drepturi în cadrul cartei drepturilor fundamentale Momentul recunoaşterii drepturilor la nivel naţional sau internaţional, precum şi conţinutul acestora sunt criterii care au determinat organizarea cataloagelor de drepturi în generaţii de drepturi, drepturile civile şi politice formând prima generaţie, drepturile sociale, culturale, economice alcătuind a doua generaţie, drepturile de solidaritate constituind generaţia a treia, iar drepturile globale [7] compunând a patra generaţie. Relaţia dintre generaţiile de drepturi este guvernată de principiile indivizibilităţii şi interdepenţei drepturilor[8], proclamate atât la nivel internaţional, cât şi la nivel regional, Carta drepturilor fundamentale punându-le în aplicare în mod original prin faptul că este primul instrument în materia drepturilor omului care cuprinde toate generaţiile de drepturi. Viziunea pragmatică a Uniunii europene a fost astfel dovedită, exercitarea deplină a drepturilor civile şi politice fiind imposibilă fără respectarea cumulativă şi complementară [8] a drepturilor economice, culturale, sociale. Mai mult decât atât, prin articolul 53, Carta instituie un sistem de neregresie a drepturilor[9] întrucât „nimic din Cartă nu poate fi interpretat ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional și de convențiile internaționale la care Uniunea, Comunitatea sau toate statele membre statele sunt părți, inclusiv Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre”. Natura juridică a drepturilor culturale Ceea ce se impune a fi semnalat în legătură cu drepturile culturale este contestarea calităţii lor de drepturi [10]. Acestea sunt considerate a fi „atribute”, „creanţe”, „angajamente ale statelor”[3]. Din nefericire, Carta drepturilor fundamentale, prin formularea dispoziţiilor sale, nu aduce clarificări în această direcţie. Generaţiile de drepturi au relevanţă şi în privinţa stabilirii naturii juridice a drepturilor, obligaţiile ce revin statelor în vederea asigurării exercitării efective şi eficiente a drepturilor, precum şi titularii drepturilor constituind criterii esenţiale în acest sens. Astfel, drepturile culturale, la fel ca celelalte drepturi de a doua generaţie, impun obligaţii pozitive din partea statelor, respectiv eforturi financiare mai mari, spre deosebire de drepturile civile şi politice care implică obligaţii negative[7]; acesta este, de altfel, principalul motiv al contestării generaţiei a doua de drepturi. 215
Section – Political Sciences
GIDNI
Imposibilitatea de a determina cu precizie natura juridică a drepturilor culturale, determină conferirea calităţii de drepturi mixte [3], cu un conţinut complex, impunând statelor atât obligaţii de abţinere, cât şi obligaţii de a interveni, ceea ce le apropie mult de drepturile din prima generaţie, deşi aparţin celei de a doua generaţii. In prinvinţa titularilor, drepturile culturale pot fi exercitate în mod individual, în asociere cu alte personae sau în cadrul unei comunităţi. Carta drepturilor fundamentale cuprinde atât drepturi culturale individuale, cât şi drepturi culturale colective, dar şi drepturi individuale care au o dimensiune colectivă, cum sunt drepturile minorităţilor[8]. Sfera drepturilor culturale în cadrul cartei drepturilor fundamentale 1.3 Consideraţii generale În doctrină există, actualmente, intense dezbateri în privinţa stabilirii sferei drepturilor culturale. Dacă unele drepturi sunt unanim recunoscute ca fiind drepturi culturale, alte drepturi provoacă intense dezbateri datorită fie naturii lor juridice mixte, fie ambiguităţii conceptelor pe care le conţin, fie originalităţii şi actualităţii valorii sociale pe care o protejează. Într-o opinie[3], în funcţie de modul în care acţionează, drepturile culturale se împart în trei grupuri; primul grup este alcătuit din dreptul de participare culturală, dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi ştiinţific, dreptul de a se bucura de arte şi dreptul de proprietate intelectuală; dreptul la educaţia primară şi funcţională şi dreptul la orientare şi formare profesională formează al doilea grup; cel de-al treilea cuprinde dreptul de identificare culturală, dreptul de a-şi alege cultura, în special limba, dreptul la moştenire culturală şi dreptul de a avea acces la comunicare şi la facilităţi de exprimare. Dacă se are în vedere natura juridică mixtă, drepturile culturale pot fi organizate şi în libertăţi culturale: de conştiinţă, de exprimare, de gândire, religioasă, de creaţie, care sunt drepturi civile şi în drepturi de participare culturală, care sunt drepturi sociale [3]. Avându-se în vedere caracterul cultural explicit sau implicit al dreptului, există drepturi culturale incontestabile şi drepturi civile, politice, sociale sau economice care au valenţe semantice culturale. Date fiind disputele ideologice şi doctrinare referitoare la includerea drepturilor culturale în Carta drepturilor fundamentale, s-a preferat o variantă de compromis, respectiv de reglementare indirectă, dar mai extinsă, de recunoaştere şi garantare a acestora. 1.4 Drepturi civile şi politice cu o „dimensiune culturală” 1.4.1 Libertatea de gândire, conştiinţă, religie Libertatea de gândire, de conștiință și de religie – prevăzută în articolul 10 al Cartei drepturilor fundamentale – este una dintre libertățile fundamentale ale persoanei, care este protejată la nivel constituțional și internațional. Domeniul de aplicare al acestora include aceleaşi două componente avut în vedere şi de Convenţia europeană a drepturilor omului, prevăzute de Cartă în exact aceeaşi formulare: libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a -şi manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor. În absenţa unei prevederi exprese în cadrul articolului 10 al Cartei a posibilităţii de restricţionare a dreptului, se optează pentru o variantă inedită de menţionarea a unei dispoziţii 216
Section – Political Sciences
GIDNI
generale de limitare a exercitării tuturor drepturilor din cadrul catalogului Cartei. Astfel, libertatea de gândire, de conștiință și de religie poate fi supusă exclusiv acelor limitări care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul ordinii publice, astfel cum sunt definite de articolul 9 alineatul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO ). În conformitate cu articolul 52 alineatul 3 al Cartei – care reglementează domeniul de aplicare a drepturilor garantate – această libertate poate fi supusă numai la limitările stabilite de CEDO. Recunoașterea dreptului la obiecția de conștiință alineatul 2, care este alt element de noutate al Cartei, reflectă tradițiile constituționale și legislației naționale și prin referire la legislația națională, permite modurile diferite în care se exercită acest drept să fie luate în considerare . Una dintre provocările din timpurile moderne , în respectarea libertății de gândire, de conștiință și de religie, atât la nivel internațional și național, este creșterea intoleranței religioase. Probleme referitoare la statutul de secte sunt, de asemenea, legate de exercitarea acestei libertăți[11]. 1.4.2 Libertatea de exprimare şi informare Libertatea de exprimare – reglementată de articolul 11 al Cartei drepturilor fundamentale – este o prelungire logică a libertății de gândire, de conștiință și de religie prevăzută în articolul 10 al Cartei. Domeniul său de aplicare este acelaşi cu cel al dreptului prevăzut în articolul 10 alineatul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului: libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Ca și celelalte libertăți fundamentale, aceasta poate fi supusă numai la acele limitări care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică. Această libertate este, prin urmare, limitată de aceleaşi limitări prevăzute în articolul 10 alineatul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Spre deosebire, însă de textul elaborat în cadrul Consiliului Europei, Carta acordă o protecţie mai extinsă libertăţii de informare, menţionând în articolul 11 alineatul 2 că „libertatea şi pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate”. Fiind o garanție fundamentală a îndeplinirii a libertăților de gândire, de conștiință și de religie și de exprimare, libertatea de informare acoperă libertatea presei și libertatea de comunicare, în general. Aceste libertăți sunt protejate de intervenția autorităților publice. Libertatea și independența massmedia au făcut obiectul unor acorduri între statele membre ale Consiliului Europei. Politica de emisie a Uniunii Europene își propune să încurajeze producția europeană, respectând în același timp normele de concurență. Aceasta include, de asemenea, măsuri care vizează protecția minorităților în domeniul audiovizualului [11]. 1.4.3 Libertatea de întrunire şi asociere Libertatea de întrunire pașnică și libertatea de asociere – prevăzute în articolul 12 al Cartei drepturilor fundamentale – sunt libertăților individuale, care sunt protejate de toate textele internaționale privind protecția drepturilor omului și prin constituțiile naționale. Ele pot fi supuse numai limitărilor, așa cum este cazul pentru celelalte libertăți fundamentale, prevăzute în articolul 11, alineatul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. 217
Section – Political Sciences
GIDNI
Libertatea în materie sindicală inclusă în libertatea de asociere este singurul drept social cuprins în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (articolul 11 alineatul 1). Acesta este, de asemenea, protejat de articolul 5 al Cartei sociale revizuite și articolul 11 al Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor. Libertatea ' negativă ' de asociere –dreptul de a nu să se alăture sau să demisioneze dintr-un sindicat – rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Primul alineat extinde domeniul de aplicare al libertății de întrunire și asociere prin adaptarea acestuia la dimensiunea europeană, astfel încât acest drept să fie garantat în mod expres, la toate nivelurile. Introducerea ' domeniului civic' alături de cel „politic şi sindical”, care reflectă apariția unor modalităţi de organizare care favorizează participarea cetățenilor la viața publică. Al doilea alineat readuce în atenţie articolul 191 al Tratatului Comunităţii Economice și stabilește un drept specific de exprimare politică la nivelul Uniunii pentru cetățenii europeni[11]. 1.4.4 Libertatea artelor şi ştiinţelor Libertatea artelor și științelor și libertatea academică sunt extensii ale libertății de gândire și de exprimare. Carta le stabilește ca drepturi specifice, care decurg din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (articolul 19 alineatul 2), precum și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Acestea trebuie să fie exercitate în același cadru al limitărilor libertății de exprimare, prevăzut de articolul 10 alineatul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu respectarea articolului 1 din Carta privind demnitatea umană, care, în special, se referă la probleme etice în domeniu de cercetare științifică. Domeniul lor de aplicaţie cuprinde deopotrivă accesul egal la artă şi cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice şi accesul la mijloace de expresie şi disiminare. Politicile culturale ale Uniunii europene, fiind catalizatori de creativitate, au rolul de a favoriza libera circulaţie a ideilor şi lucrărilor. Articolul 17, alineatul 1 al Cartei stabilește condițiile care reglementează dreptul de proprietate intelectuală, ca o parte integrantă a dreptului de proprietate. Acesta se referă la protecția proprietății literare și artistice, brevete, mărci și drepturile conexe, care fac obiectul legislației comunitare derivate în contextul pieței unice[11]. 1.4.5 Dreptul la educaţie Dreptul la educație este reglementat în articolul 14 al Cartei drepturilor fundamentale, în conformitate cu standardele internaționale de protecție a drepturilor omului și tradițiile constituționale ale statelor membre ale Uniunii. Domeniul său de aplicare include principiul egalității de acces la educație (alineatul 1), principiul de învățământ gratuit (alineatul 2) și principiul nediscriminării. Articolul 14 prevede, ca element inedit, dreptul la formare profesională și continuă, care a fost deja stabilit ca un drept social, în cadrul articolului 10 al Cartei sociale europene. Alineatul 3 al articolului 14 este o aplicație a libertăţii de a desfășura o activitate comercială (articolul 16 din Cartă), pe de o parte, și a libertății de gândire, de conștiință și de religie (articolul 10), pe de altă parte. Drepturile părinților de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice şi pedagogice ar trebui să fie interpretată în raport cu articolul 24 din Carta privind drepturile copilului, în special în ceea ce privește interesul superior al copilului[11]. 218
Section – Political Sciences
GIDNI
1.5 Drept cultural veritabil – diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă Diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă este singurul drept cultural autentic reglementat de Carta drepturilor fundamentale. Aceasta constituie un alt element de originalitate a Cartei, dacă o comparăm cu Pactele internaţionale sau Convenţia europeană a drepturilor omului. S-a preferat includerea acestui drept al minorităţilor naţionale în catalogul drepturilor fundamentale pentru a se sublinia poziţia de deplină deschidere şi susţinere a drepturilor minorităţilor în cadrul Uniunii europene. Deşi pare limitativă, enumerarea elementelor domeniului de aplicaţie a acestui drept, sunt avute în vedere, cu siguranţă toate valenţele vieţii minorităţilor naţionale: dreptul de a se bucura de propria cultură, dreptul de a vorbi propria limbă, dreptul de a practica propria religie şi, mai presus de toate, dreptul de a-si dezvolta identitatea culturală, lingvistică, religioasă. 1.6 Drept social cu o „dimensiune culturală” Libertate profesională include dreptul fiecăruia de a se angaja în muncă și în mod liber alege o ocupație. Acest drept contribuie la exercitarea în practică a dreptului la muncă (articolul 1 al Cartei Sociale Europene, articolul 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale) [11]. Valenţa culturală a acestui drept se referă la faptul că o încălcare a sa ar face imposibilă desfăşurarea unei munci semnificative necesare individului şi comunităţii din care face parte. Concluzii Drepturile culturale, indiferent de valoarea socială pe care o protejează, fiind drepturi complexe şi influenţând considerabil evoluţia societăţii pe toate palierele sale, îşi dobândesc actualmente statutul pe care îl merită alături de celelalte categorii de drepturi, prin includerea şi garantarea lor într-o formă mai extinsă în cel mai recent şi inovativ document în materia drepturilor omului – Carta drepturilor fundamentale.
BIBLIOGRAFIE: Francesco Francioni, Beyond Sovereignity: the Protection of Cultural Heritage as a Shared Interest of Humanity, Michigan Journal of International Law, Vol. 25, No. 4, Summer 2004, pp.1200-1221. Katjia Ziegler, Cultural Heritage and Human Rights; ALBERICO GENTILI: LA SALVAGUARDIA DEI BENI CULTURALI NEL DIRITTO INTERNAZIONALE, Giuffrè Milano, ed., 2007, p. 2. Disponibil la SSRN: http://ssrn.com/abstract=1002620. Laura-Maria Crăciunean, Protecţia drepturilor culturale în dreptul international, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2011, pp. 10-108 http://europa.eu/legislation_summaries/culture/index_en.htm http://www.oas.org/en/topics/culture.asp http://en.unesco.org/themes/protecting-our-heritage-and-fostering-creativity Louis Favoreu et autres, Droit des libertes fondamentales, 6eme edition, Dalloz, 2012, pp. 4952 219
Section – Political Sciences
GIDNI
Frederic Sudre, Droit européen et international des droits de lhomme, édition 11éme mise à jour, Presses Universitaires de France, 2012, pp. 208-209 ; 94-103 Jean Francois Renucci, Tratat de drept European al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 726. Joel Andriantsimbazovina et autres, Dictionnaire des droits de l homme, Presses Universitaires de France, 2008, pp. 322-325 http://www.europarl.europa.eu/comparl/libe/elsj/charter/default_en.htm
220
Section – Political Sciences
GIDNI
UNELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII ŞI ROLUL ACESTUIA ÎN ASIGURAREA INDEPENDENŢEI JUDECĂTORILOR Augustin Vasile FĂRCAŞ, PhD, Dimitrie Cantemir University of Tîrgu Mureş Lică FĂRCAŞ, PhD, Dimitrie Cantemir University of Tîrgu Mureş
Abstract: We start from the optimistic premise that the present study will arouse interest, at least, through the chosen subject. We consider that in any democratic system the judicial act, as an ensemble of structures that contribute to the administration of justice, is an essential component of civilization and social progress. No state can exist without justice, and without justice there can be no real and effective democracy. We would like to add that an independent and efficient justice is the greatest guarantee of the rule of law. Justice is the one which ensures the defense of social values in a democratic state, fights for promotion and protection of fundamental human rights. It is therefore, one of the central pieces in the rule of law and in its consolidation. The risk that justice would be thrown into the whirl of political battles is somehow diminished by the foundation of the Superior Council of Magistracy. The constitutional text, approved by the law of the revision of Constitution, brings lots of news, among which we would like to mention: the Superior Council of Magistracy is raised at the status of sole authority in guaranteeing the judicial independence; the number of members in the Council is increased and two representatives of the civil society are introduced in its composition; the tenure of the members in the Council is modified from 4 to 6 years. Keywords: role, independence, judge, justice, C.S.M,
Preliminarii Este elocvent faptul că justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred, pentru că-i poate apăra atunci când drepturile şi interesele legitime le sunt încălcate. Fiat justiţia pereat mundus, a devenit dictonul preferat în legătură cu înfăptuirea actului judiciar. În opinia noastră, justiţia modernă necesită o adevărată independenţă a puterii judecătoreşti. În ceea ce priveşte, independenţa judecătorului, precizăm, că în statul de drept [astfel cum prevede art. 1 alin. (3) din Constituţie] judecătorul are un rol hotărâtor, deoarece statul de asemenea tip nu poate funcţiona cu adevărat, în materie judiciară decât sub controlul unui judecător, ceea ce implică faptul ca el să-şi poată impună puterea de control în raport nu numai cu cetăţenii, ci şi cu puterea legislativă şi cea executivă. Paradoxul judecătorului constă în faptul că judecătorul depinde de stat, de celelalte puteri dar trebuie să le şi controleze; el reprezintă atât puterea cât şi contra - puterea; el întruchipează dualitatea drept/forţă. În trilogia clasică a puterilor se spune că puterea judecătorească se situează pe locul al treilea, ceea ce nu înseamnă, însă, că este inferioară celorlalte puteri, ci mai puţin periculoasă în ce priveşte abuzul de putere, deoarece scopul său nu constă în comandă, ci în control, în verificarea aplicării şi respectării dreptului, nu constituie o forţă care urmăreşte să obţină puterea politică, ci o frână. Tocmai datorită specificului activităţii judecătorului, trebuie să i se asigure garanţii faţă de celelalte puteri, care se pot rezuma la independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.
221
Section – Political Sciences
GIDNI
Altfel spus, independenţa şi imparţialitatea justiţiei constituie garanţia sub aspect juridic a ordinii constituţionale1. Această independenţă se realizează prin înfiinţarea unui organism al judecătorilor, denumit în sistemul juridic românesc actual Consiliul Superior al Magistraturii. Acest principiu este statornicit şi în dispoziţiile Legii pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992 modificată prin Legea 142/1997, şi reluat de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În conformitate cu această lege, obiectivul structurii şi competenţelor instanţelor judecătoreşti din România este respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, astfel cum sunt prevăzute în documentele juridice internaţionale pertinente. Consiliul Superior al Magistraturii şi rolul acestuia în asigurarea independenţei judecătorilor În lumina reglementărilor art. 133 alin. (1) din Constituţiei României din 1991, acest organism, are rolul de a garanta independenţa justiţiei. El se impune, prin atribuţiile sale2, între puterea judecătorească şi puterea legislativă ori executivă, pentru ai scuti pe judecători de presiuni, promisiuni de avansare etc., care ar afecta independenţa şi imparţialitatea lor. Dispoziţia constituţională se regăseşte şi în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 304/20043. Este de remarcat faptul că, dispoziţia constituţională o întâlnim şi în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/20044, iar, potrivit art. 1 alin. (2) din această lege, Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune în activitatea sa numai legii. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului. Art. 30 alin. (1) şi (2) din legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, face din acest reprezentant al autorităţii judecătoreşti din România garantul independenţei justiţiei, asigură funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor. Trebuie remarcat însă faptul că, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, îi conferă Consiliului Superior al Magistraturii dreptul şi impune chiar şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a apăra pe judecători şi procurori împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar putea crea suspiciuni cu privire la acestea. Încheind aceste câteva consideraţii, va trebui să subliniem că, alin. (2) al art. 30 din Legea nr 317/2004, detailează dreptul judecătorilor şi procurorilor de a se adresa Consiliului A se vedea: I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1222. 2 În conformitate cu art. 134 din Constituţia României, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii, astfel: Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii; Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot; Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. 3 A se vedea, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 576 din 29 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, care în art. 1 alin. (2) prevede: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”. 4 A se vedea, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 559 din 1 iulie 2004, cu modificările şi adăugirile ulterioare, care în art.1 alin (1) stipulează: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”. 1
222
Section – Political Sciences
GIDNI
Superior al Magistraturii în ipoteza vizată de alineatul precedent. În asemenea împrejurări, Consiliul Superior al Magistraturii poate dispune, după caz, verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare. În legătură cu prevederile Legii analizate mai sus, mai trebuie precizat că, legislaţia privind Consiliul Superior al Magistraturii a suferit modificări prin Legea nr. 137/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi pentru prorogarea termenului prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente5. În cadrul actului normativ, indicat mai sus, se arată, că: „alin. (1) al art. 54 din Legea nr. 317/2004 se modifică”, şi va avea următorul cuprins: „Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii. Judecătorii şi procurorii, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, au calitatea de demnitari”. Legea Fundamentală din 1991 revizuită anul 2003, a ţinut să reglementeze în mod amănunţit structura Consiliului Superior al Magistraturii şi, după ce stabileşte că el este alcătuit din 19 membri, arată de unde provin aceştia6: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori. Trebuie să observăm însă că, deşi din text ar rezulta că sunt adunări generale comune, ale judecătorilor şi procurorilor, în realitate, aşa cum prevede art. 6 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, alegerile se fac în adunările generale ale judecătorilor şi în adunările generale ale procurorilor. b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înalta reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen. Este important de subliniat faptul că, în strategia de reformă a sistemului judiciar din anii 2003-20077 se preciza că pentru a evita pericolul corporatismului, din Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să facă parte, după modelele europene consacrate, şi personalităţi ale societăţii civile, din afara magistraturii. Numai că transpunerea în plan constituţional (în anul 2003) şi legal (Legea nr. 317/2004) a bagatelizat această idee, din moment ce textele au stabilit doar doi reprezentanţi ai societăţii civile, iar aceştia nici nu participă la lucrările din secţii, ci numai la cele din plen. Situaţia a devenit şi mai gravă după modificarea Legii nr. 317/2004 în anul 2005, când numeroase atribuţii ale plenului au trecut la secţii, astfel că în aceste condiţii nu se poate vorbi de un dialog real cu societatea civilă şi, de ce nu, de un control al acesteia. La aceste constatări, adăugând că modelul legiuitorului român este mult depăşit în această privinţă, iar reforma constituţională din anul 2003 este chiar mai retrogradă, întrucât este lipsită de flexibilitate, de vreme ce a stabilit componenţa Consiliului Superior al
A se vedea, Legea nr. 137/2013, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 256 din 8 mai 2013. A se vedea, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 1262. 7 A se vedea, Hotărârea Guvernului nr. 1052/2003, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 649 din 12 septembrie 2003. 5 6
223
Section – Political Sciences
GIDNI
Magistraturii, renunţând la sistemul mai flexibil al Constituţiei în redactarea sa originară, care permitea stabilirea unei atari componenţe prin lege organică. c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Din textul citat mai sus, rezultă că aceştia sunt membrii de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii şi participă la şedinţele din plen, iar în secţii, cu excepţia ministrului justiţiei, care participă la ambele, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participă la secţia pentru judecători, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la cea pentru procurori. Aceşti membrii nu au drept de vot în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare [art. 3 lit. c) şi art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004]. Se impune următoarea precizare: din art. 133 alin. (2) din Constituţie rezultă că, Preşedintele României nu este membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nici chiar de drept, dar art. 133 alin. (6) din Legea fundamentală, ca şi art. 25 din Legea nr. 317/2004, stabileşte că acesta prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Deşi textele din Constituţie care reglementează activitatea preşedintelui României (Capitolul II din Titlul III) nu stabilesc, între atribuţiile sale, posibilitatea de a participa la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii, cum o face art. 87 în cazul şedinţelor de Guvern, acest lucru rezultă implicit din art.133 alin. (6) al Constituţiei. Este doar o problemă de tehnică legislativă, deoarece este firesc că din moment ce prezidează lucrările poate să şi participe la ele, însă fără drept de vot, ca şi în cazul şedinţelor de Guvern, deoarece, în caz contrar, ar răspunde solidar cu membrii Consiliului Superior al Magistraturii pentru hotărârile şi măsurile adoptate, ceea ce este inadmisibil8. Din analiza textului constituţional mai rezultă că Preşedintele României poate participa numai la şedinţele Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi la şedinţele secţiilor. Este de remarcat faptul că, prin modificarea Legii nr. 303/20049 în anul 2005 s-a renunţat la noţiunea de magistraţi şi se vorbeşte distinct de judecători şi procurori. Actul normativ menţionat foloseşte izolat, în art. 1, noţiunea de magistratură, care este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Trebuie precizat, de asemenea, că potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. Legea îi conferă judecătorului şi procurorului posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii, spre a lua măsuri necesare, ori de câte ori consideră că, independenţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea profesională - [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 303/2004].
A se vedea: M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 146. 9 Ase vedea, Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 576 din 29 iunie 2004, republicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. 8
224
Section – Political Sciences
GIDNI
Trebuie remarcat faptul că, competenţele atribuite Consiliul Superior al Magistraturii privind apărarea corpului magistraţilor împotriva oricărui act care ar putea influenţa independenţa sau imparţialitatea acestora în înfăptuirea justiţiei, asigurarea carierei magistraţilor, precum şi examinarea şi soluţionarea problemelor disciplinare sau a faptelor de altă natură, conduc la consolidarea unui corp profesional cu rol esenţial într-un stat de drept. În încheierea acestor consideraţii se cuvine să fie făcute câteva observaţii şi asupra modului de recrutare a judecătorilor şi a procurorilor în vederea numirii. În România recrutarea judecătorilor se face pe bază de concurs, iar numirea judecătorilor, cu excepţia celor stagiari, se face de către Preşedintele ţării. Pentru a evita, însă, neajunsurile care pot exista datorită numirii de către puterea executivă, Constituţia a reînfiinţat, Consiliul Superior al Magistraturii care face propuneri în vederea numirii, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituţie. Din textul citat mai sus, rezultă că propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionare judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în condiţiile legii sale organice. Potrivit art. 134 alin. (1) din Constituţie: „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii”. Sub acest aspect, apreciem că, trebuie să se aibă în vedere faptul că, recrutarea şi formarea profesională în vederea ocupării funcţiei de judecător sau procuror se realizează pe bază de concurs prin Institutul Naţional al Magistraturii. Legea nr. 303/2004 enumeră în art. 14, condiţiile10 pentru admiterea unei persoane la Institutul Naţional al Magistraturii. În opinia noastră, demnitatea de magistrat, una dintre cele mai importante într-un stat de drept, trebuie să fie onorată printr-o înaltă competenţă profesională şi printr-o probitate morală ireproşabilă. Tocmai pentru a obliga magistraţii să-şi păstreze acelaşi statut moral pe toată durata învestirii lor în funcţie, art. 34 din Legea nr. 303/2004 impune obligativitatea depunerii unui jurământ11. Considerăm că, nedepunerea jurământului de către un magistrat atrage după sine nulitatea numirii în funcţie. Deşi legea nu o mai spune în mod direct, consecinţa firească a unei asemenea numiri, în ipoteza în care ea ar fi fost făcută, este nulitatea actelor îndeplinite de acel magistrat12. În conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 303/2004, la judecătorii şi la parchetele de pe lângă acestea pot funcţiona judecători şi procurori stagiari. Aceştia sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza mediei generale obţinute prin însumarea mediilor de la sfârşitul fiecărui an de studiu şi de la examenul de absolvire al
Să aibă cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu; să fie licenţiat în drept; să nu aibă antecedente penale sau cazier fiscal; să cunoască limba română; să fie aptă din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei. 11 Conform textului menţionat, jurământul are următorul conţinut: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. 12 A se vedea, art. 7 din Decretul - Lege nr. 1285/1958 din Argentina care cuprinde soluţii similare, apud I. Leş, Instituţii judiciare contemporane, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 182. 10
225
Section – Political Sciences
GIDNI
Institutului Naţional al Magistraturii. Magistraţii stagiari sunt obligaţi să efectueze un stagiu de un an13. Se impune a face precizarea că, la terminarea stagiului magistraţii sunt supuşi unui examen de capacitate. Examenul de capacitate se organizează anual de Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii. Comisia pentru examenul de capacitate al judecătorilor şi comisia pentru soluţionarea contestaţiilor sunt alcătuite din judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecători de la curţile de apel şi formatori de la Institutul Naţional al Magistraturii, numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii. Este necesar să se sublinieze de asemenea că, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-şi aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în „Monitorul Oficial al României”, Partea a III-a. Candidatul care nu şi-a exercitat dreptul de alegere în termenul prevăzut de lege i se propune, din oficiu, un post de către Consiliului Superior al Magistraturii. Refuzul de a accepta propunerea este considerat demisie. În acelaşi timp, arătăm că, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii îndeplineşte formalităţile legale pentru numirea judecătorilor şi procurorilor care au fost declaraţi reuşiţi la examenul de capacitate, în termen de maximum 30 de zile de la data validării examenului de capacitate. Împărtăşind punctul de vedere al profesorului Tudor Drăganu14, considerăm că recrutarea judecătorilor şi a procurorilor în vederea numirii ar trebui să se facă prin concurs, desfăşurat în faţa unor comisii formate din personalităţi de înalt prestigiu profesional şi moral, aparţinând corpului magistraţilor şi al cadrelor didactice universitare. În lumina precizărilor făcute mai sus, concluzia ce se impune este că, legislaţia română consacră aşadar garanţiile independenţei la nivelul standardelor internaţionale. Este semnificativ şi faptul că în art. 152 alin. (1) din Constituţie se prevede că, printre altele, independenţa justiţiei nu poate forma obiectul revizuirii acesteia, adică a Constituţiei.
În unele ţări durata stagiului este diferită. Astfel, în Belgia durata stagiului este de trei ani (art. 259 §2 din Codul judiciar belgian). Ibidem. 14 A se vedea: T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 68. 13
226
Section – Political Sciences
GIDNI
SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND PRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE ÎN ORGANIZAREA STATULUI DE DREPT ÎN ROMÂNIA Augustin Vasile Fărcaş, PhD, Dimitrie Cantemir University of Tîrgu Mureş Lică Fărcaş, PhD, Dimitrie Cantemir University of Tîrgu Mureş
Abstract: We chose to analyze the most significant principles of the rule of law enshrined in the Romanian Constitution of 1991, the perspective being closer to the functionality of the rule of law, than the theory that bears his name. Such a choice always has an important subjective element, that can not be ignored and which differ from one author to another. The aim of this study is to highlight the content of the principles, the legal norms in which they are expressed and the Romanian Constitutional Court decisions in which the principles are invoked. Key word: principles, rule of law, Romania.
Aspecte generale Primul lucru care a trebuit clarificat este acela al circumscrierii sau, mai bine spus, a delimitării ariei problematice de preocupări, arie care ar susţine cel mai adecvat şi manifest cercetarea principiilor statului de drept, tema studiului de faţă. Am înţeles prin „principiu”, punctul de plecare absolut sau temeiul fără de care nu poate fi concepută existenţa şi funcţionarea unui asemenea forme de organizare conştientă a statului, forma cea mai înaltă de organizare a vieţii colective, formă de nedepăşit datorită caracterului său de sistem deschis autoreglării. Ceea ce ne apare esenţial să fie menţionat este faptul că principiile statului de drept nu pot fi judecate izolat, astfel încât să putem acorda prioritate unuia sau altuia dintre ele devenind, din punct de vedere logic, genul proxim pentru toate celelalte. Desigur fiecare în specificitatea sa, dar în realitatea lor, principiile statului de drept îşi conjugă acţiunea, susţinându-se reciproc. Cu alte cuvinte, considerăm că prin sfera lor de acţiune şi prin conţinutul lor principiile statului de drept se suprapun uneori în „zone de penumbră” astfel că trecerea de la unul la altul este greu sesizabilă. Care ar fi consecinţele tratării izolate? Răspunsul direct ar fi: o imagine unilaterală care ar conduce la sărăcirea naturii şi a funcţiilor complexe ale statului de drept. Considerăm principiile statului de drept repere metodologice de construire ale acestuia1. 2. Concretizarea principiului legalităţii în legea fundamentală a ţării noastre şi în diferite alte acte normative, prezintă o importanţă covârşitoare în organizarea constituirea şi consolidarea statului de drept în România. În opinia noastră, la starea de legalitate se ajunge fie prin respectarea unei dispoziţii legale de bună voie, din convingere sau prin aplicarea silită a legii de către forţa de constrângere a puterii publice. Primatul legii şi supremaţia Constituţiei, ca exigenţe ale statului de drept, sunt consacrate expres, explicit sau implicit, străbătând întregul edificiu constituţional. Legea fundamentală a României consacră expres A se vedea: Fărcaş A.V., Principiile statului de drept în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 36 şi urm.; Fărcaş A.V., Introducere în teoria statului de drept, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 94 şi urm. 1
227
Section – Political Sciences
GIDNI
principiul legalităţii în art. 1 alin. (5). Aşa cum susţine profesorul Cristian Ionescu2, a cărui poziţie o împărtăşim, întreaga jurisprudenţă a Curţii Constituţionale a României porneşte de la principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţie. 3. Un alt principiu fundamental înscris în Constituţia României din anul 1991, şi în unele documente internaţionale, este principiul protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului. În zilele noastre majoritatea specialiştilor consideră că nucleul statului de drept trebuie să-l constituie promovarea şi asigurarea respectării drepturilor omului. Acesta este criteriul fundamental de distincţie dintre ţările în care există stat de drept şi ţările în care nu există un astfel de stat. În condiţiile democraţiei parlamentare, puterea de stat este subordonată autorităţii constituţionale. În acelaşi timp, statul este garantul drepturilor persoanei contra oricăror abuzuri sau discriminări din partea puterii. În procesul de edificare al statului de drept, promovarea şi protejarea drepturilor omului este un principiu democratic fundamental, şi un reper important pentru România. În doctrina de specialitate3, se atrage atenţia că o definiţie a statului de drept care s-ar mărgini să-l caracterizeze ca un stat al domniei legii, fără să cuprindă reglementări bazate pe recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ar fi incompletă. Cercetarea drepturilor şi libertăţilor omului, trebuie centrată pe analiza primelor instrumente juridice pentru protecţia drepturilor omului. Documentele fundamentale care concentrează conţinutul problematicii drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite sunt cele reunite sub denumirea Carta Internaţională a Drepturilor Omului. De asemenea, cercetarea acestui principiu, impune examinarea drepturilor fundamentale ale omului în sistemul european şi instrumentele care dezvoltă sistemul creat de Consiliul Europei. O precizare care se impune a fi reliefată este aceea că, ţara noastră şi-a declarat interesul şi dorinţa de a se integra în comunitatea internaţională, bazându-se pe ideea garantării, promovării şi protejării drepturilor fundamentale ale omului prin racordarea legislaţiei naţionale la standardele internaţionale, prin democratizarea şi reforma instituţiilor de drept din ţară. Treptat, dar cu paşi siguri, garanţiile internaţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului au devenit pentru juriştii români un instrument aproape tot atât de des utilizat ca şi reglementările interne. O contribuţie esenţială în acest proces a avut-o Curtea Constituţională care, în activitatea sa de înlăturare a antinomiilor dintre legile interne şi Constituţie, a acordat prioritate, în virtutea prevederilor constituţionale, reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului. 4. Principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri ale tuturor cetăţenilor, este stipulat atât în Constituţia ţării noastre cât şi în documente internaţionale esenţiale. Mai întâi, se reţine faptul că, reglementarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor în România are valoarea unui principiu consacrat de Constituţie în art. 4 alin. (2) care prevede: „România este patria comună şi invizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de religie, de limbă, de sex, de opinie, de aparenţă politică, de avere sau de origine socială”. Constituţia României garantează numai egalitatea cetăţenilor C. Ionescu, Principiile fundamentale ale democraţiei constituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 124. 3 T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 9-10. 2
228
Section – Political Sciences
GIDNI
deoarece art. 4, alin. (1), prevede textual: „Statul are ca fundament unitatea poporului român (…)”. O altă chestiune care trebuie să reţinută, constă în faptul că, dispoziţia este conformă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede şi ea tratament distinct între naţionali şi străini, dar în acelaşi timp interzice discriminarea. Egalitatea în drepturi constituie o garanţie referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale prevăzute în cuprinsul Constituţiei, dar şi a oricăror alte drepturi şi îndatoriri subiective reglementate în cuprinsul altor acte normative. Ea include toate domeniile de activitate în care persoana are dreptul garantat la exercitarea libertăţilor legale în scopul realizării intereselor sale legitime. În literatura juridică românească4 s-a exprimat opinia conform, căreia principiul general al egalităţii în drepturi are câteva aplicaţii particulare referitoare la minorităţile naţionale, poziţia femeii, ocrotirea socială a copiilor şi tinerilor şi ocrotirea persoanelor handicapate. Arătăm, de asemenea, faptul că egalitate în drepturi este prin ea însăşi o egalitate de şanse pe care Constituţia o acordă tuturor cetăţenilor. Acesta este şi sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie, care garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări; cetăţenii sunt egali, conform legislaţiei româneşti atât în raport cu legislaţia statului, cât şi în raporturile lor cu autorităţile publice, inclusiv în faţa autorităţilor judiciare. De altfel, această idee este însă clar formulată în art. 124 alin. (2) din Constituţie. Textul a fost introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003. Potrivit acestuia: „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. Acest text este reluat în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304 din 2004 5. Dispoziţiile art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege concretizează, într-o manieră mult mai semnificativă principiul enunţat, statuând că: Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii6. În acest context mai pot fi invocate şi opiniile profesorului Ion Dogaru şi ale profesorului Dan Claudiu Dănişor7, care propun o diferenţiere între „egalitatea în drepturi” şi „egalitatea în faţa legii”: „Există o diferenţă de terminologie care poate deruta. Este acelaşi lucru egalitatea în drepturi cu egalitatea în faţa legii ? Expresia – egalitate în faţa legii – conduce, în primul moment, la ideea că egalitatea priveşte aplicarea legii. Ceea ce adaugă dreptul la egalitate sau egalitatea în drepturi este egalitatea în elaborarea legii. O adevărată egalitate în drepturi presupune deci, cu necesitate, posibilitatea unui control al legiferării. Fără controlul constituţionalităţii legilor, egalitatea în faţa acestora este ineficientă”. În final se impune precizarea că, receptarea în viaţa ţării a principiului egalităţii a fost real sprijinit prin deciziile Curţii Constituţionale. În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit câteva reguli 8:
Micu D., Garantarea drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 131. Legea nr. 304/ 2004, privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. al României, nr. 576 din 29 iunie 2004. 6 A se vedea: Leş I., Instituţii judiciare contemporane, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 69. 7 Dogaru I., Dănişor D.C., Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 81. 8 Muraru I., Vlădoiu N.M., Muraru A., Barbu S.G., Contencios constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 292. 4 5
229
Section – Political Sciences
GIDNI
a) egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice implică un regim egal între cetăţenii români organizaţi în persoane juridice şi aceeaşi cetăţeni, dacă se prezintă proprio nomine, ca subiecte de drept9; b) principiul egalităţii implică un tratament juridic diferit la situaţii diferite cât priveşte exercitarea efectivă a drepturilor recunoscute şi garantate de Constituţie. De asemenea, art. 16 alin. (1) din Constituţie garantează egalitatea în drepturi a cetăţenilor, nu egalitatea persoanelor colective, a persoanelor juridice10; c) străinii pot invoca principiul egalităţii în temeiul prevederilor art. 18 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia: „cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”. În acest sens, Curtea a statuat că supunerea bunurilor controlului vamal nu este de natură să afecteze niciunul din atributele dreptului de proprietate 11; d) principiul egalităţii priveşte egalitatea cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor publice, nu egalitatea de tratament juridic între cetăţeni şi autorităţile publice. Ministerul Public este o astfel de autoritate, care exercită atribuţii şi nu drepturi subiective, inclusiv în cadrul unui proces, pe când părţile urmăresc realizarea unui drept subiectiv12; e) îngrădirea prevăzută de dispoziţiile art. 93 alin. (4) din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic contravenea şi principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece cadrele universitare ar fi astfel într-o situaţie de inferioritate faţă de altă categorie de salariaţi care pot presta activităţi prin cumul şi pentru care nu există restricţii13; f) principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu e naturală, a o impune constituie o discriminare14; g) condiţii diferenţiate de vechime sunt prevăzute nu numai pentru avocaţi, ca o condiţie de a pune concluzii în faţa instanţelor judecătoreşti superioare, dar şi pentru judecători în ceea ce priveşte încadrarea lor la diferite instanţe, inclusiv la Curtea Supremă de Justiţie şi la Curtea Constituţională, fără ca prin acestea să se încalce principiul egalităţii în cadrul aceleiaşi profesii15; h) aplicarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate fi exclusă pentru drepturile recunoscute prin art. 18 alin. (1) din Constituţie, referitoare la protecţia generală asigurată cetăţenilor străini şi a apatrizilor în ceea ce priveşte persoana şi averea lor. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, referindu-se la drepturile omului, evident că are în Decizia Curţii Constituţionale nr. 35/1993, publicată în M. Of. al României, nr. 218 din 5 septembrie 1993. Decizia Curţii Constituţionale nr. 18/1996, publicată în M. Of. al României, nr. 70 din 8 aprilie 1996. 11 Decizia Curţii Constituţionale nr. 82/1995, publicată în M. Of. al României, nr. 58 din 19 martie 1996. 12 Decizia Curţii Constituţionale nr. 203/2001, publicată în M. Of. al României, nr. 621 din 2001; Decizia Curţii Constituţionale nr. 243/2001, publicată în M. Of. al României, nr. 8 din 10 ianuarie 2002. 13 Decizia Curţii Constituţionale nr. 30/1998, publicată în M. Of. al României, nr. 113 din 16 martie 1998. 14 Decizia Curţii Constituţionale nr. 256/1997, publicată în M. Of. al României, nr. 134 din 2 aprilie 1998; Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/1998, publicată în M. Of. al României, nr. 161 din 23 aprilie 1998. 15 Decizia Curţii Constituţionale nr. 606/1997, publicată în M. Of. al României, nr. 134 din 2 aprilie 1998. 9
10
230
Section – Political Sciences
GIDNI
vedere, în mod necesar şi pe cetăţenii, străini sau apatrizi. Ţinând seama de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, prevederile Convenţiei europene au prioritate faţă de reglementările interne. 5. Principiul constituţional al liberului acces la justiţie a fost şi rămâne, în practică, primul argument constituţional pe care cel ce doreşte protejarea drepturilor şi intereselor sale legitime îl va invoca în sprijinul său. Că aşa stau lucrurile, o confirmă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale din România, instanţă ce a fost chemată în numeroase rânduri să se pronunţe asupra conformităţii diferitelor legi sau ordonanţe cu acest principiu. Astfel, au luat naştere o serie de decizii care, prin efortul de aliniere la soluţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în această materie, s-au constituit într-un adevărat ghid pentru o justă interpretare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. În viziunea noastră, într-un stat de drept, liberul acces la justiţie, corelat cu dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, alături de alte garanţii procesuale, deţine o importanţă deosebită pentru asigurarea securităţii juridice a cetăţeanului şi a demnităţii sale. De aceea, Curtea Constituţională a apreciat că accesul liber la justiţie constituie unul dintre drepturile fundamentale care, potrivit art. 152 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi suprimat prin revizuirea Legii fundamentale. 6. Imposibil de ignorant, este principiul independenţei justiţiei, care presupune implicit independenţa judecătorului şi constituie una dintre condiţiile prime ale statului de drept. În primul rând, principiul beneficiază de consacrare în Legea fundamental, textul constituţional înscriind-o în primele prevederi din Titlu care reglementează, în întregul său „Autoritatea judecătorească”. În ceea ce priveşte independenţa judecătorului, precizăm că în statul de drept [astfel cum prevede art. 1 alin. (3) din Constituţie] judecătorul are un rol hotărâtor, deoarece statul de asemenea tip nu poate funcţiona cu adevărat, în materie judiciară, decât sub controlul unui judecător, ceea ce implică faptul ca el să-şi poată impune puterea de control în raport nu numai cu cetăţenii, ci şi cu puterea legislativă şi cea executivă. Este necesară următoarea observaţie: paradoxul judecătorului constă în faptul că judecătorul depinde de stat, de celelalte puteri dar trebuie să le şi controleze; el reprezintă atât puterea cât şi contra-puterea; el întruchipează dualitatea drept/forţă. Un ultim aspect. Acest principiu, extrem de complex, nu rareori expus unor interpretări simpliste, concentrează în sine paradoxul şi tragismul Dreptului ca una din creaţiile umane, încărcată de imensă răspundere, apărută ca stavilă împotriva multiplelor forme ale nedreptăţii sociale. 7. Un principiu de natură fundamentală în statul de drept, este principiul prezumţiei de nevinovăţie. Componentă esenţială a libertăţii individuale şi a garantării siguranţei persoanei,
231
Section – Political Sciences
GIDNI
prezumţia de nevinovăţie16 este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane. În dreptul intern, Legea fundamentală a ridicat prezumţia de nevinovăţie la nivel de enunţ constituţional şi a prevăzut în art. 23 alin. (11) că: „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Facem precizarea că textul fundamental care reglementează prezumţia de nevinovăţie, face parte din art. 23 „Libertatea individuală”, text care consacră dreptul la libertate şi siguranţă fizică a persoanei, astfel că legislatorul român a dat dovadă de conservatorism, preluând valenţa originară a prezumţiei de nevinovăţie17. O primă remarcă care se impune constă în faptul că, alături de dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie, prezumţia de nevinovăţie are şi reglementări procesual penale. Astfel, în acord cu textul constituţional, legea cadru în materie – Noul Cod de procedură penală, prin art. 4 alin (1), se exprimă astfel: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”18. Existenţa unui asemenea text se impune deoarece, prin funcţionalitatea şi semnificaţia sa, prezumţia de nevinovăţie este pusă în discuţie în întreaga desfăşurare a procesului penal. Sub acest aspect, aducem în discuţie şi prevederile art. 4 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, potrivit cărora, când se constată îndoieli în formarea convingerii organelor judiciare, asupra vinovăţiei, în urma administrării întregului probatoriu necesare soluţionării cauzei, prezumţia de nevinovăţie nu este înlăturată, orice îndoială se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. În contextul celor precizate mai sus, apreciem că în sprijinul acestei opinii pot fi invocate dispoziţiile art. 99 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, în sensul cărora: „Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. Alineatul următor precizează că: „În procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a pune organelor judiciare administrarea de probe”. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a României a statuat că: „Instituţia privării de libertate a unei persoane reprezintă un act de extremă gravitate pentru orice cetăţean. Ea nu se poate realiza decât în condiţii strict reglementate de lege, pentru a se preveni orice abuzuri care ar conduce la arbitrar şi discreţionar, afectând direct valorile umane ce constituie esenţa personalităţii fiecărui individ”. De aceea, art. 23 alin. (1) din Constituţie stabileşte că: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”, textul constituţional reglementând până la detaliu condiţiile în care se pot efectua arestarea şi garanţiile constituţionale necesare asigurării unui cadru adecvat protejării
Cârstea C., Prezumţia de nevinovăţie. Importanţa şi locul acestui principiu în perspectiva modernizării legislaţiei procesual penale, „Revista juridică” a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, nr. 7/1996, p.16. 17 Dacă prezumţia de nevinovăţie a apărut pe scena sistemelor judiciare moderne ca un instrument de protejare a libertăţii persoanelor suspectate sau acuzate de săvârşirea unor fapte penale, ulterior acestui moment ea şi-a modificat substanţial sfera de protecţie, devenind tot mai mult un element de echitate procesuală cu implicaţii mult mai vaste. Dina aceste motive, modul de reglementare ales de legislatorul constituant este criticabil. A se vedea: Tulbure A. Şt., Prezumţia de nevinovăţie, Contribuţii la integrarea europeană, Editura Red, Sibiu, 1996, p. 47. 18 Reţinem că, dispoziţii similare apar şi în acorduri internaţionale semnate de România, ceea ce indică ataşamentul statului român faţă de respectul acestui principiu fundamental - de pildă, Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republici Franceze privind cooperarea în domeniul apărării. 16
232
Section – Political Sciences
GIDNI
cetăţeanului împotriva unei astfel de măsuri19. În fine, se spune despre acest principiu că, dacă nu ar funcţiona, procesul penal ar fi o adevărată barbarie judiciară. 8. Cu privire la principiul democraţiei, precizăm că, instaurarea unei veritabile democraţii reprezintă unica ambianţă a statului de drept. Un prim aspect. Ce este democraţia? iată întrebarea fundamentală căreia trebuie să-i răspundă teoria democratică. Democraţia este un concept care, în principiu, sfidează definirea. Democraţia este o formă de perfecţiune morală. Ea dimensionează atât organizarea şi funcţionarea puterii, pentru a o umaniza, cât şi modul de viaţă al cetăţenilor, pentru a-l modela20. Aşa cum susţine profesorii Gheorghe Bichicean şi Andrei Bichicean, la a cărui viziune ne raliem, democraţia este indisolubil legată de idea de libertate21. Profesorul Ioan Muraru şi profesoara Elena Simina Tănăsescu22, arată, că democraţia presupune ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept, dar este evident că manifestarea democratică a puterii se acomodează mai greu cu limitările tehnic-juridice inerente statului de drept şi care îşi propun tocmai să limiteze prin norme juridice prestabilite manifestarea liberă (arbitrară) a puterii de stat. Democraţia pentru profesorul Ion Deleanu23, este acea formă de guvernământ în care prerogativele puterii aparţin poporului şi acesta le exercită suveran prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar. Împărtăşim opinia profesorului Dan Claudiu Dănişor24 potrivit căreia, democraţia este poate singura formă de guvernământ care se recunoaşte imperfectă, adică singura care se construieşte continuu: o procedură care îşi repune permanent în discuţie principiul, adică îl reconstruieşte permanent. Nu există un principiu democratic unic, imuabil, ci doar o procedură de optimizare a reconstrucţiei principiului. Poate de aceea este atât de complicat să defineşti democraţia: de fiecare dată defineşti mai degrabă un proces democratic, o cale de fiecare dată schimbătoare. Notăm şi faptul că, democraţia ţine de voinţă întemeiată pe cunoaşterea şi înţelegerea stărilor reale de lucruri şi a vieţii oamenilor. Ea este mai mult o acţiune, o strategie de lucru ce vizează acel „mai bine”, pe care încă nimeni nu l-a putu defini decât contextual. Astfel că a spune ce este democraţia, înseamnă mai mult a determina cum este realizată. 9. Trebuie cercetată şi eficienţa reglementărilor româneşti, înscrise în Constituţie, care au consacrat principiul pluralismului politic şi dreptul la asociere al cetăţenilor.
În acest sens: Decizia Curţii Constituţionale nr. 337/ 2001, publicată în M. Of. al României, nr. 75 din 31 ianuarie 2002; Decizia Curţii Constituţionale nr. 183/2003, publicată în M. Of. al României, nr. 425 din 17 iunie 2003. 20 Gilia C., Teoria statului de drept, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 222. 21 Libertatea este pentru societate ceea ce este sănătatea pentru fiecare dintre noi - Lord Bolingbroke, apud Bichicean Gh., Bichicean A., Despre democraţie, Editura Burg, Sibiu, 2003, p. 25 şi urm. 22 Muraru I., Tănăsescu E.S., Constituţia României, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 9. 23 Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi dreptul comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006 , p. 103-117. 24 Dănişor D.C., Tratat de Drept Constituţional, vol. I, Teoria Generală, Editura Sitech, Craiova, 2006, p.95. 19
233
Section – Political Sciences
GIDNI
În viziunea profesorului Cristian Ionescu25, pluralismul politic sugerează existenţa în societate a unei pluralităţi de partide sau formaţiuni politice care se constituie şi acţionează în condiţii de deplină egalitate de tratament din partea statului. În aceste condiţii, pluralismul apare ca o garanţie pentru fiecare partid sau forţă politică, că un alt partid nu va putea acţiona pe ascuns, cu mijloace ilegale, impunându-şi voinţa şi interesele asupra celorlalţi. Apreciem că principiul libertăţii partidelor politice implică şi neamestecul sau amestecul restrâns al statului în structura de organizare internă a partidelor. Curtea de la Strasbourg, într-o serie de cauze, a considerat că dizolvarea partidelor politice, chiar pentru motivele invocate privind ameninţarea la adresa securităţii naţionale, constituie o măsură prea gravă şi disproporţionată în raport cu scopul urmărit într-o societate democratică. În opinia Curţii de la Strasbourg, nu există democraţie fără pluralism. Constituţia României din 1991, statuează în art. 40 alin. (1) că: „cetăţenii se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”26. Înţelegerea sferei de aplicare a dispoziţiilor constituţionale din art. 40 presupune o corectă şi clară delimitare a asociaţilor ce sunt rezultatul exercitării acestui drept şi a altor asociaţi şi societăţi care sunt rezultatul unor contracte între asociaţi. Dorim mai întâi să preciză că, asociaţiile prevăzute în art. 40 din Constituţie nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale, etc., scopuri care să exprime libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor. Apoi, este necesar să se sublinieze faptul că, asemenea precizări urmăresc să arate că art. 40 din Constituţie nu poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăţi comerciale sau al unor alte asociaţii cu caracter lucrativ sau eventual al persoanelor juridice 27. Analiza dispoziţiilor constituţionale şi legale româneşti trebuie îndeplinită în concordanţă cu principalele instrumente juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului. Numai această examinare coroborată şi sistematică permite o evaluare corectă a dimensiunilor juridice privind dreptul de asociere28. 10. Legea fundamentală a României, ca de altfel şi Legea nr. 215/200129 consacră principiile de bază pe care se întemeiază administraţia publică în unităţile administrativ – teritoriale. Astfel, potrivit prevederilor art. 120 alin. (1) din Constituţie: „administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”, iar conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale, „administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, Ionescu C., Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 653-654. A se vedea: Legea nr.14/2003, privind partidele politice, publicată în M. Of. al României, nr. 25 din 17 ianuarie 2003, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 334/2006, privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în M. Of. României, nr. 632 din 21 iulie 2006; Legea sindicatelor, nr. 54/2003, publicată în M. Of. al României, nr. 73 din 5 februarie 2003; Legea patronatelor, nr. 356/2001, publicată în M. Of. al României, nr. 380 din 12 august 2001; Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 27 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I. Tănăsescu E.S., Constituţia României revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, p. 82. 28 Muraru I., Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 191 şi urm. 29 Legea administraţiei publice locale cu modificările şi completările ulterioare. 25 26
234
Section – Political Sciences
GIDNI
deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit”30. Pentru a înţelege mai bine principiile în discuţie, se impune a face următoarea precizare: din cele două texte, ar rezulta că dispoziţiile Constituţiei României prevăd în mod expres numai trei principii, iar Legea administraţiei publice locale prevede cinci asemenea principii. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Principiul eligibilităţii este şi el consacrat de Legea fundamentală a ţării noastre, în textele art. 121 alin. (1), care menţionează că: Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii şi ale art. 122 alin (2) în conformitate cu care, Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii. În viziunea noastră, ceea ce este însă important de relevat, constă în faptul că atât principiile prevăzute expres de dispoziţiile art. 120 alin. (1) din Constituţie, cât şi cele cuprinse în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, nu sunt principii care se bazează administraţia publică, în general, ci numai administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale. Este necesar să se sublinieze faptul că, cu toate că aceste principii au fost statuate pe cale constituţională şi detaliate în cadrul Legii administraţiei publice locale, nu se poate spune că descentralizarea se manifestă în mod deosebit. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care în România există o puternică tendinţă centralistă, cu o veche tradiţie, care a dus în epoca modernă mereu la neglijarea provinciei în favoarea capitalei şi la centralizarea puternică a deciziilor. Realitatea este însă că, nu s-a realizat conştientizarea relaţiei directe care există între procesul de descentralizare şi cel de consolidare a democraţiei. Chiar dacă procesele democratice au înregistrat succese remarcabile, componenta cea mai slabă a lanţului acestor evoluţii rămâne descentralizarea şi autonomia puterii locale. Descentralizarea administrativă ridică numeroase întrebări cărora încă nu li s-a dat un răspuns. Fără a ne angaja să le răspundem, le-am menţiona datorită implicaţiilor lor adânci privitoare la viitorul statului de drept: descentralizarea este dispersie, fragmentare a puterii publice sau standardizare? Până la ce punct poate fi teoretizată descentralizarea? Cu alte cuvinte, este posibilă teoretizarea fenomenului departamental, regional, urban, comunal? Şi dacă da, atunci la ce scară: naţională, europeană, mondială? Cum poate fi corelat fenomenul în discuţie cu puterea structurantă a dreptului sau cu eficienţa lui performativă ? Reţinem că, în pofida unor astfel de probleme nesoluţionate, descentralizarea este la ordinea zilei iar legislaţia progresează, fără grija asupra efectelor ascunse sau, nu rareori, perverse. În opinia noastră, descentralizarea este sistemul care are la bază recunoaşterea interesului local, distinct de cel naţional, localităţile dispunând de structuri organizatorice, funcţionale şi de un aparat propriu, afectat interesului local, dar, adăugăm noi, fără a dispune de mijloacele necesare şi fără ca legislatorul să aibă grijă de repartiţia competenţelor. Apoi, precizăm faptul că, Guvernul României şi-a asumat răspunderea în Parlament pentru Legea descentralizării31. Totodată reţinem că, partidul democrat liberal32 a sesizat Brăilean T., Dezvoltarea locală. Instituţii şi politici. Centru de Studii Europene, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, 2004, p. 13; Vedinaş V., Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 448 ; Santai I., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2005, p. 51 şi urm. 31 La data de 19 noiembrie 2013, Guvernul României şi-a asumat răspunderea în Parlament pentru Proiectul de 30
235
Section – Political Sciences
GIDNI
Curtea Constituţională a României, ridicând obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii descentralizării. În acest context, apreciem ca fiind corectă decizia Curţii Constituţionale a României33, în conformitate cu care, un principiu încălcat de Legea descentralizării ar fi nerespectarea cadrului legal în materia descentralizării şi a proprietăţii. Împărtăşim opinia profesorului Dan Claudiu Dănişor34 potrivit căreia deconcentrarea nu este o tehnică democratică, ci o tehnică autoritară, o modalitate de intruziune a puterii central la nivelul colectivităţilor locale, o tehnică a centralizării. Sub acest aspect merită subliniat faptul că, în punctul de vedere referitor la revizuirea Constituţiei României, Comisia de la Veneţia a menţionat deosebirea dintre deconcentrare şi descentralizare, afirmând că prima depinde de existenţa unor unităţi teritoriale în care statul este prezent prin serviciile sale, în timp ce cea de-a doua se referă la existenţa unor unităţi teritoriale ale căror organism sunt alese şi exercită anumite puteri în nume propriu35. Prin autonomie locală, în opinia noastră, se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice. Curtea Constituţională a României prin decizia din 10 ianuarie 201436, a reţinut încălcarea principiul constituţional: „ al autonomiei locale, în privinţa trecerii bunurilor din domeniul privat al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, fără exprimarea consimţământului autorităţilor administraţiei publice locale/judeţene”. 11. Un ultim principiu la care facem referire în acest context este, principiul separaţiei puterilor în stat, el a fost introdus în Constituţie prin revizuirea din anul 2003. Articolul 1 alin. (4) din Legea fundamentală înscrie expresis verbis principiul clasic al separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale. Textul citat mai sus înlătură una dintre criticile aduse Constituţiei din 1991 şi anume lipsa unui text care să consacre expres principiul separaţiei celor trei puteri în stat. Acest moment este unul extrem de important, cu atât mai mult, cu cât statul de drept şi deci implicit şi principiul separării puterilor în stat, a devenit pentru România criteriu de aderare la Uniunea Europeana (criteriile de la Copenhaga). În opinia noastră, societatea românească actuală trăieşte un moment important, pentru a scrie, despre ceea ce înseamnă separaţia puterilor în stat, cu atât mai mult cu cât, democraţia românească este încă o democraţie tânără, pentru care principiile statului de drept, încep să se contureze mai profund. Lege pentru stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică. 32 În data de 29 noiembrie 2013, a sesizat Curtea Constituţională a României, ridicând obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii descentralizării. 33 Curtea Constituţională a României, prin decizia din 10 ianuarie 2014, a declarat neconstituţional cu unanimitate de voturi, proiectul de Lege privind descentralizare, întrucât încalcă principiul constituţional al descentralizării. 34 Dănişor D.C., op. cit., p. 117. 35 Carp R., Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene, apud „Revista de Drept Public”, nr. 2/2006, p. 114. 36 Prin decizia din 10 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional cu unanimitate de voturi, proiectul de Lege privind descentralizare, întrucât încalcă principiul constituţional al autonomiei locale.
236
Section – Political Sciences
GIDNI
În fine, este necesar să se sublinuieze, că în prezent teoria şi practica separaţiei puterilor se îndepărtează de forma iniţială a principiului sau îi caută forme noi de transpunere. Aceasta nu înseamnă nicidecum că factorii politici, doctrina, Guvernul în general, nu ar mai vedea în separaţia puterilor antidotul tiraniei. Dimpotrivă, statul de drept este indisolubil legat de acest principiu. Mi-am permis această extrem de sumară şi rapidă trecere în revistă a ideilor şi paşilor pe care i-am parcurs în realizarea studiului de faţă cu convingerea că sunt necesare câteva explicaţii pentru justificarea a ceea ce reprezintă astăzi principiile constituţionale în organizarea statului de drept în România.
237
Section – Political Sciences
GIDNI
GLOBALIZATION – A DYSTOPIC RELIGION OF THE DESACRALIZED HUMANKIND Antoniu Alexandru Flandorfer, PhD Candidate, ”Ştefan cel Mare” University of Suceava Abstract: The failure of politics, as determined by the appearance and historical exhaustion of “intramundane religions” (E. Voegelin) engraved in the collective mentality during the past century, determined a new form of a utopia which implies economics as a substitute of traditional morals. Therefore, in order to elude totalitarianism as an illegitimate form of social cohabitation, Man has approached a gregarious form that has eradicated bot self-consciousness and the redemptive ways of a secularized spirituality. The modern construction of the society is based on a malformed civism that emanated from the neoliberalism of the capitalist democracy. An anti-utopia in appearance, the government based on economics ̶ climaxing in globalization ̶ has turned into an insidious, socially coercive ethical mechanism that installed a “fatum” in which social disparities were accepted as a meritocratic “gift”, a conception that is inherent to capitalist axiology. In making use of the democracy feints, globalization has inculcated into the masses, the conscience of a liberty that is similar to that of Dostoyevsky's Grand Inquisitor, which changed the “new man” or “Übermensch” into the modern-day “Überconsumer”. The moral principle of loving one's neighbor changed to the ethics of tolerance, while the classical forms of utopia or Fourier's Phalanstère, sociocultural hypostases of a failed pattern of “Civitas Dei” (Augustine of Hippo), have their own avatars in an immense Panopticon in which people live the psychosis of being consumed themselves. Keywords: globalization, dystopia, consumerism, totalitarianism, religion
Istoria umanităţii este construită pe o serie de paradigme care se imprimă în substratul socio-cultural al fiecărei epoci, trasându-i trendul. Conform lui Thomas Khun, fiecărei paradigme îi este inerentă o revoluţie, şi cu toate că acest fenomen la originea sa este de factură violentă, în ceea ce globalizarea şi efectele sale, precum consumatorismul, atomizarea/ masificarea (aici, aceste două manifestări ale individului capturat de societate provin dintr-o altă perspectivă cauzală, neidentificându-se în matricea totalitarismelor secolului al XX-lea cu care au fost consacrate), s-a implementat tacit, non-violent şi destul de rapid, printr-un proces de câteva decenii. În matematica istorială, perioada de maturare a fenomenului nefiind de lungă durată, a impus globalizării o manifestare criptică, ce de abia acum îşi exprimă efectele la nivelul psihismului colectiv. Pârghiile uzitate sunt perfide, iar implementarea acestui raison d`être, cu al său consumatorism (poate cel mai pregnant efect simţit de umanitate în urma globalizării), a devenit o modalitate funcţională în sine, concomitent cu decăderea Omului care se re-produce imuabil ca prototip în acest aiôn pe care îl parcurgem. Thomas Khun referindu-se la revoluţiile ştiinţifice generate de paradigme, afirmă că „Problema este înregistratată şi lasată pe seama unei generaţii viitoare, înzestrată cu instrumente mai bune. (..) o criză se poate încheia prin apariţia unui nou candidat la statutul de paradigmă şi prin lupta care urmează pentru acceptarea sa.”1 Când ne referim la fenomenul globalizării, aceeaşi aserţiune se poate aplica transdisciplinar, atât în cercetarea sociologică, culturală, cât şi în domeniul psihologiei maselor. Acest fenomen maladiv, care încă nu a atins praxisul ultim al evoluţiei sale, s-a declanşat ca o reacţie la dorinţa eludării de către umanitate a traumelor 1
Thomas S. Khun, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 130
238
Section – Political Sciences
GIDNI
generate de conflagraţiile ce au marcat prima jumătate a secolului trecut, precum şi de pericolul nuclear al dispariţiei speciei umane. Printr-o analiza etico-filosofică, Omul, referindu-ne doar la etapele parcurse de la homo faber la homo œconomicus, respectiv de la utilitarismul transgresat într-un mercantilism patologic, observăm că şi-a anulat spiritualitatea în detrimentul unei crize acute a percepţiei realului, marcate de un hedonism modern. HoriaRoman Patapievici se erijează într-un apărător al liberalismului, expiindu-l de vina ce o poartă în cadrul dramei spirituale a omului decăzut al modernităţii, generată atât politic, cât şi economic, prin capitalismul aplicat pe fundamentul democraţiei. Astfel, acesta consideră că „Într-un sens nemetaforic, regele producţiei este fie consumatorul, fie raportul incestuos dintre capitalist şi aviditatea consumatorului. Este adevărat că mărfurile care întrunesc toate sufragiile sunt de regulă cele mai joase în ordinea a ceea ce este superior. Dar aceasta numai şi numai pentru că economia de piaţă este democratică într-un sens absolut. În capitalism poate dicta numai gustul comun. Argumentul moral împotriva capitalismului are dreptate când observă că acest gust comun este lipsit de calitate: că este, într-un sens radical, inferior. Dar se înşală când îşi imaginează că vina este a sistemului de producţie capitalist. Vina nu este a celui care vinde marfa care se cere, ci a celui care nu poate trăi decât cu această marfă inferioară. Din raţiuni teologice, omul modern este adict la producerea şi reproducerea inferiorului. (..) Modernitatea, în bine şi în rău, este un portret interior neretuşat a ceea ce este omul Căderii în mod real.”2 Însă Jean Baudrillard în rezonanţă cu cele două cărţi ale lui John Kenneth Galbraith, Era opulenţei şi Noul stat industrial, sesizează că „(..) problema fundamentală a capitalismului contemporan nu mai este contradicţia dintre „maximizarea profitului” şi „raţionalizarea producţiei” (la nivelul antreprenorului), ci între o productivitate virtual nelimitată (la nivelul tehnostructurii) şi necesitatea de a distribui produsele. (..) Efectul general este, prin mijloace fie anterioare actului de producţie (sondaje, studii de piaţă), fie ulterioare (publicitate, marketing, condiţionare), „anularea puterii de decizie a cumpărătorului – căruia acest efect îi scapă de sub control –, pentru a o transfera companiei, unde ea poate fi manipulată.” (..) Este vorba, chiar numai ca tendinţă, de dictatura generalizată a ordinii de producţie.”3 Se poate observa că unele analize converg spre premisa că individul a învăţat lecţia totalitarismelor pe care le-a parcurs, însă optează în continuare pentru o societate coercitivă a controlului. În privinţa globalizării, nu se poate vorbi de o manipulare efectivă şi manifestă din partea statului, tipic regimurilor dictatoriale, ci de un clivaj produs la originea sa, între sectorul politic şi cel economic, în care cel din urmă este predominant, anulând în final orice intruziune. Acest fenomen de masificare în lumea globalizării nu provine din eticism, cum s-a întâmplat în cadrul ideologiilor utopice ale comunismului, fascismului sau naţional socialismului, în care Omului i s-a creat şi impus să urmeze un pattern absolut şi infailibil. Globalizarea, sub auspiciile democraţiei, oferă o libertate aparent totală, însă care nu este altceva decât o capcană sub forma unui labirint, la a cărui intrare se produce avatarizarea Omului în individ, apoi în timp ce-l parcurge, se autodefineşte cetăţeanul într-un cadru societal iluzoriu şi teatral, ca în final recunoscându-se în consumator. În acest mod metaforic am putea reprezenta evoluţia pe care a parcurs-o Omul până la stadiul actual - consumatorul, Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Ediţia a V-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, 2007, (2008), pp. 414-416 3 Jean Baudrillard, Societatea de consum: mituri şi structuri, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 90 2
239
Section – Political Sciences
GIDNI
specie avidă de libertatea conferită de o democraţie similară celei propovăduite de Marele Inchizitor. De fapt, această involuţie a individului de la sfârşitul modernităţii încoace, a fost catalizată de propria standardizare, prin translarea unor aspecte specifice obiectului caracteristicilor umane, creându-se un prototip, în locul întoarcerii la arhetipurile primare apropiate de o imanenţă spirituală inerentă. Reificarea pe care Omul o resimte concomitent cu Sfârşitul istoriei, conform lui Francis Fukuyama, aceasta nu se va manifesta prin dispariţia speciei în sens natural, ci va fi de factură existenţială4, producându-se la momentul apoteozei stiinţei, prin reducerea la propria standardizare. Tocmai această uniformizare a umanităţii ne aruncă într-o distopie cu profunde valenţe milenariste. De asemenea, prin impunerea diferitelor modele ale trendului istorial, individul este supus unui proces ce îl transformă din subiectul principal într-un simplu instrument, iar în cadrul axei valorilor inerente democraţiei este anulat, astfel, observându-se că încă de „La începuturile societăţii capitaliste burgheze se constată o divizare, o separare a diferitelor tipuri de funcţii şi activităţi în sfere despărţite artificial, toate acestea conducând, în opinia lui Jameson, la fenomenul de „reificare”, la convertirea relaţiilor sociale în obiecte fixe, inerte („Postmodernism and the Video-text”, 222). (..) acesta este momentul modernismului rezultat din separarea sferei culturii de viaţa socială şi economică, într-o manieră de natură să ia în consideraţie critica şi aspiraţiile utopice – chiar dacă ea ar putea fi învăluită şi de „o anumită inutilitate spirituală” („Postmodernism and the Video-text”, 222). Procesul reificării continuă însă implacabil. În faza postmodernă ulterioară, semnele sunt complet degrevate de funcţia de a se raporta la lume, fat care determină extinderea puterii capitalului asupra tărâmului semnului, culturii şi reprezentării, concomitent cu prăbuşirea mult preţuitului spaţiu de autonomie modernismului. (..) Asemeni unui text postmodern, capitalismul global îşi etalează ubicuitatea descentrată, precum şi refuzul de a sta locului şi de a fi el însuşi în faţa analistului.”5 Observaţiile lui Steven Connor făcute la adresa viziunii lui Fredric Jameson în ceea ce priveşte tribulaţia culturii postmoderne, ne arată clar disparităţile şi hiatusurile intercomunicaţionale umane produse de noile mituri comunitare, cauzate de intruziunea factorilor coercitivi inerenţi sferei socio-economice. Astfel, excesul virtualului provenit din lipsa unei comunicări interrelaţionale umane fireşti, a produs atomizarea individului într-o societate pervertită de vectorul imaginarului colectiv supus unei soteriologii inerente ştiinţei din perspectivă teleologică. Atomizarea individului în cadrul regimurilor totalitare se afla sub auspiciile mitului progresului cu al său concept de techné implementat concomitent cu întreg ansamblu al imaginarului modernităţii. Dacă Omul faustian a fost replicat după uomo universale al Renaşterii, însă nu i s-a permis un locus în preajma divinităţii precum patternul urmat, în ceea ce priveşte individul actual putem afirma că acesta s-a transformat într-un gadget, care nu deţine un loc real şi bine determinat în parcursul ontic sub signatura transcendentului. „Capitalul nu este un fenomen economic şi social. El este umbra pe care principiul raţiunii o proiectează asupra relaţiilor umane. Prescripţii ca: să comunicăm, să În acest sens vezi nota din studiul meu The tolerance as the ethic foundation of social economy from the perspective of the “included third” in the contextuality of transmodernity, în «Annals of “Ştefan cel Mare” University of Suceava», Philosophy, Social & Human Disciplines”; Vol. II, ”Ştefan cel Mare” University Press, ISSN 2069-4008 (online: ISSN 2069 -4016), 2012, p. 154 5 Steven Connor, Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, pp. 67-68 4
240
Section – Political Sciences
GIDNI
economisim timp şi bani, să controlăm şi să prevenim evenimentul, să înmulţim schimburile, sunt cu toate proprii extinderii şi consolidării „marii monade”. Că discursul „cognitiv” a dobândit hegemonie asupra celorlalte genuri, că în limbajul obişnuit aspectul pragmatic şi interrelaţional trece pe primul plan, în timp ce „poeticul” pare să merite din ce în ce mai puţină atenţie, - toate aceste trăsături ale condiţiei lingvistice contemporane n-ar putea fi înţelese ca efecte ale unei simple modalităţi a schimbului, cea pe care ştiinţa economică şi istorică o numeşte „capitalism”. (..) Capitalul nu guvernează cunoaşterea realităţii, ci dă realitate cunoaşterii. (..) Am putea merge până la a spune că dorinţa de profit şi de bogăţie nu este, fără îndoială, nimic altceva decât acest proces însuşi, în măsura în care operează centrilor nervoşi ai creierului omenesc şi în care corpul omenesc face în mod direct experienţa acestei dorinţe.”6 Desigur din perspectiva lui Anton Carpinschi, societatea bazată pe cunoaştere prin tehnologiile informaţionale compensează deficitul moral introdus odată cu fundamentul economico-financiar al fenomenului, iar „(..) în ipostaza fiinţării comprehensive deschisă onto-teologic, dobândim şansa de a deveni mai receptivi la cultura recunoaşterii şi, implicit, de a gestiona mai bine problemele globalizării şi multiculturalismului.”7 Însă cu toate beneficiile erei informaţionale în care sunt eliminate barierele spaţio-temporale, sesizăm că omul devine incapabil de introspecţie, dar şi de o adevărată comunicare, deoarece este lipsit în acest demers de factorul uman. Marasmul tehnologiei creează individului actual o seducţie firească pe linia progresului umanităţii, însă cu grave traume psiho-sociale. „Societăţile occidentale dezvoltate au permis, după război, expansiunea unei civilizaţii materiale hedoniste, favorizată de binefacerile creşterii economice şi a generalizării bunăstării. Diferitele tehnici ale fericirii au cunoscut o supravalorizare imaginară, permiţându-i omului să-şi lărgească „băncile de vise”, să acceadă la noi excitaţii emoţionale, să-şi compenseze frustrările şi să-şi uite limitele propriei sale condiţii. Expansiunea „societăţii de consum”, cu obiectele sale efemere făcute dezirabile prin intermediul seducţiei publicitare, înmulţirea exponenţială a mijloacelor de difuzare a imaginilor şi sunetelor, mediatizarea culturii însăşi, au determinat procesele de idolatrizare a actorilor şi obiectelor, în acelaşi fel ca ritualurile de efervescenţă comunială, care mimează caracterul ludic festiv al sacrului religios.”8 Întregul ansamblu manipulator de aservire comunicaţională se prezintă ca o alienare socio-emoţională a individului aflat într-un stadiu pan-milenarist al cunoaşterii, în care comunicarea interumană informaţională este un fapt indispensabil, imprimându-i-se reprezentării tehnicizante a transcendentului o funcţie teleologică. În era digitală nu mai putem vorbi de statul-naţiune, deoarece spaţiul virtual nu are frontiere, iar melanjul doctrinar (ideologiile sunt abolite în preferinţele instaurării noii ordini mondiale), la care sunt supuse masele, reprezintă o stratagemă globală de mesmerizare şi deturnare a individului de la adevăratele probleme etice ale umanităţii. „În aservirea maşinică nu există decât transformări sau schimburi de informaţii, unele mecanice, celelalte, umane. Şi, fireşte, nu vom rezerva supunerea aspectului naţional, în timp ce aservirea ar fi internaţională sau mondială. Căci informatica este şi proprietatea statelor care se montează ca sisteme oameni-maşini. Dar exact în măsura în care cele două aspecte, al axiomaticii şi al modelelor de realizare, nu încetează să Jean-François Lyotard, Inumanul. Conversaţii despre timp, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2002, pp. 68-69 Anton Carpinschi, Cultura recunoaşterii, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2008, p. 26 8 Vezi M. Maffesoli, L`ombre de Dyonisos, Méridiens-Anthropos, 1982; J. Baudrillard, L`échange symbolique et la mort, Gallimard, 1976, apud. Wunenburger, Jean-Jacques, Sacrul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 117 6 7
241
Section – Political Sciences
GIDNI
treacă unul în celălalt şi să comunice ele însele. Cert este că supunerea socială se măsoară după modelul de realizare, pe când aservirea maşinică se extinde până la axiomatica pe care o realizează modelul. Avem privilegiul de a suporta, prin aceleaşi lucruri şi prin aceleaşi evenimente, ambele operaţii în acelaşi timp. Supunerea şi aservirea formează mai curând doi poli coexistenţi decât nişte stadii.”9 O altă problemă care se ridică, este cea a expansiunii globalizării, din perspectiva raportului şi similitudinilor cu totalitarismele care de altfel au iniţiat-o cauzal. Acest fenomen s-a produs, tocmai de a se eluda recrudescenţa dezastrelor politicului secolului trecut. Globalizarea s-a configurat ca o alternativă socio-economică a unei Europe furibunde după al Doilea Război Mondial. Desigur etapele implementării acesteia au fost parcurse fără a se intui repercusiunile actuale. Orice ideologie totalitară, este o religie secularizată care vehiculează în propriul ansamblul ritualic epifania unei promisiuni transcendente, ce la nivel mundan este o aporie, dar cu şanse de soluţionare prin intermediul unui Ales cu destin soteriologic din perspectiva unui angajament colectivit. De asemenea, obligatoriu în toate religiile intramundane (Eric Voegelin) existenţa unui aşa-zis le bouc émissaire este eminamente necesară în cadrul confruntării de tip maniheist. Atât bolşevismul, cât şi nazismul au creat un scenariu ideologic în care este prezent un Mesia laicizat, ce se identifică în conducător, prin a cărui antinomie acesta îşi certifică misiunea, fie de a eradica exploatarea socială inerentă capitalismului, fie raportându-se la minoritatea iudaică ca la o subrasă, duşmană umanităţii. Astfel, dacă la cele două forme de totalitarism ale modernităţii, am identificat elementele fundamentale constitutive ale ecuaţiei maniheiste ce le determină ideologic, în cazul globalizării nu avem decât posibilitatea de a observa trauma existenţială ce se manifestă similar ca la acestea, respectiv atomizarea şi masificarea. De asemenea, la fel ca în comunism, globalizarea are ca fundament internaţionalizarea şi exportul doctrinar convertit modele ale consumismului. Ca şi fundament comun cu naţional socialismul, observăm în ceea ce priveşte globalizarea că se extinde sub forma unei concepţii despre lume (Weltanschauung), adică posedă o perspectivă etică de a se raporta axiologic la ontic, însă într-un mod la fel de periculos şi păgubos pentru umanitate. Globalizarea se prezintă mai mult ca o distopie, adică o utopie totalitară a unui viitor marcat de stadiul ultim al tehnologiei şi ştiinţei, unde Adam Kadmon nu se re-găseşte în trăsăturile sale primordiale, fiind avatarizat şi pervertit în acelaşi timp de către propria creaţie demiurgică, „(..) reface gestul transcendenţei care se transcede pe ea însăşi”10, pentru a se stabili ulterior într-un spaţiu nenatural fiinţei umane. Neidentificându-se propriu-zis cu o religie secularizată, totalitarismul impus de globalizare, nu se prezintă în mod manifest ca o ideologie, fapt datorat intruziunii economicului în cadrul politicului. Acesta din urmă îşi trăieşte ultimele clipe de aplicare asupra maselor, din cauza modelelor eşuate ale structurilor sociale pe care le-a impus prin regimurile totalitare clasice şi a derizoriului spiritului comunitarist al democraţiei târzii. Traumele totalitarismelor au fost proiectate într-un pretins spaţiu eu-topic al societăţii bunăstării tuturor propovăduită de către doctrina neo-liberală, însă prin vehicularea acestui model care ar permite existenţei umane un stadiu ultim de progres, concomitent cu dezvoltarea teleologică a ştiinţei şi tehnologiei, s-a realizat o acuplare Gilles Deleuze; Félix Guattari, Mii de platouri. Capitalism şi schizofrenie, Vol. II, Editura Art, Bucureşti, 2013, p. 614 10 Anca Manolescu, Stilul religiei în modernitatea târzie, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 196 9
242
Section – Political Sciences
GIDNI
incestuoasă între cripto-ideologie şi utopie. „Devenind viziune asupra lumii, ideologia devine un cod universal pentru interpretarea tuturor evenimentelor din lume. Din aproape în aproape, funcţia justificatoare contaminează etica, religia şi chiar ştiinţa. (..) Această contaminare nu lasă neatins nici un fenomen social; Habermas a pus în evidenţă, (..), caracterul ideologic al reprezentării ştiinţifice şi tehnologice pe care o dăm asupra realităţii. Ea este ideologică în sensul că o singură funcţie, funcţia de manipulare şi control utilitar înlocuieşte toate celelalte funcţii de comunicare, de apreciere etică, de meditaţie metafizică şi religioasă. Întreg sistemul gândirii noastre este transmutat într-o credinţă colectivă sustrasă criticii. N-ar trebuie însă ca această degenerare a ideologiei să ne facă să pierdem din vedere rolul esenţialmente pozitiv, constructiv şi benefic al ideologiei luată în sensul ei fundamental.”11 În expansiunea sa hegemonică, similar nazismului, globalizarea a aplicat diverse scheme geopolitice care au avut ca factor determinant o serie de indici biopolitici. Karl Haushofer prin a sa teoriei a Spaţiului vital (Lebensraunm) conferea Supraomului (Übermensch) supremaţia rasială într-o habitualitate purificată prin intermediul unui catharsis ce implica ca soluţie finală transgresiunea popoarelor în populaţii, adică crearea unui spaţiu lipsit de popor (volkloser Raum). „Acest volkloser Raum desemnează, prin urmare, motorul intern al lagărului, înţeles ca o maşină biopolitică ce, o dată inserată într-un spaţiu geografic determinat, îl transformă într-un spaţiu politic absolut, în acelaşi Lebens- şi Todesraum, în care viaţa umană trece dincolo de identitate biologică asignabilă.”12 În ceea ce priveşte globalizarea, cucerirea unor teritorii se realizează aprioric prin tehnici virtuale, cu o prospectare socio-economică prealabilă, în care factorul uman este privit numai din perspectiva potenţialului consumator masificat într-o piaţă de desfacere. „Ne aflăm la un pas de o nouă geografie, însă aceasta este una care riscă să fie motivată până acum de un singur imperativ: acumularea profitului financiar prin monopolizarea unor informaţii cuantificabile.”13 Totalitarismele clasice au anulat biopolitic funcţia umană, însă manifestările actuale ale economicului elimină Omul din cadrul habitualităţii sale, şi printr-o persuasiune manipulatorie, îl determină să-şi accepte moartea istorială. Ajuns în pragul sinuciderii propriei rase, renunţă la locul prescris în favoarea marasmului tehnicităţii, care îi creează un spaţiu eutopic al unei libertăţi iluzorii. Acest spaţiu în care este amplasat în prezent are trăsăturile unui panopticon global, şi fără frontierele determinate politico-cultural de statul-naţiune, individului îi este prescris un perpetuu refugiu migratoriu. Oricum această falsă libertate în care se situează nu îi permite să conştientizeze limitele propriei închisori. Migraţia pe care Omul o vede ca pe o libertate a sistemului, nu este una reală, ci autodefinită în cadrul bine stabilit al acestui panoptic generat de vremurile actuale. Malformarea individului actual e creată de nişte mituri societale, precum cel al toleranţei. În societatea de consum, toleranţa e doar o marotă, substituindu-se principiului spiritual al iubirii aproapelui, care se finalizează cu contorizarea oricărui sentiment în funcţie de puterea de cumpărare şi consum. Libidoul generat de consumatorism, deja implică o pierdere a utilităţii sau necesităţii obiectului. În acest mod se produce fetişul acţiunii de a cumpăra în sine, alimentat de producţia publicitară Paul Ricœu, Eseuri de hermeneutică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 281 Giorgio Agamben, Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva şi martorul (Homo sacer III), Editura Idea Design & Print, Cluj, 2006, p. 60 13 Jerry Brotton, O istorie a lumii în douăsprezece hărţi, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 344 11 12
243
Section – Political Sciences
GIDNI
cu funcţie manipulatorie. Cât timp, individul este dependent de propriul fetiş, nu se mai poate vorbi de libertatea sa psihico-socială. Consumatorismul este un ritual desacralizat, în care piaţa economică îşi impune comandamentele. „Singura opţiune ce nu este discreditată de sistem drept„utopică” sau, altfel spus, nerealistă, este alegerea dintre libertatea de consum şi lipsa de libertate. Libertatea de consum şi „dictatura asupra nevoilor”, practicată pe scară limitată împotriva restului „consumatorilor invalizi” sau pe scară largă de o societate nedispusă sau incapabilă să ofere fascinaţiile dezvoltării pieţei de consum. (..) Pereţii nu există doar fizic. Percepţia măreşte distanţa şi adânceşte prăpastia dintre cele două părţi. Cei dinăuntrul societăţii se gândesc uneori cu teamă la cei dinafară, uneori cu dezaprobare; cel mult cu milă. Într-o societate organizată în jurul libertăţii, fiecare este definit prin consumul lui.”14 Psihoza consumului ar putea intra în inventarul păcatelor moderne ca o patimă de care individul nu se poate debarasa. Însă, în acelaşi timp, consumismul este caracterizat drept o servitute individuală, ce frizează domeniul patologicului, fiecare, conştient fiind de incapacitatea sa de a elimina acest narcotic din ordinea propriei existenţe. Prin procesul de dezvrăjire a lumii (Marcel Gauchet), s-au pierdut elementele constitutive ale panteonului ce fundamenta axiologic ordinea mundană în care Omul se regăsea drept măsură a tuturor lucrurilor (Protagoras). În urma acestui proces constant şi ireversibil, individul încearcă inutil sa-şi recâştige locul în rândul lucrurilor pe care le-a creat, şi strategic, îşi camuflează caracteristicile umane în cadrul propriei demiurgii. Această conceptualizare a stării de fapt în care Omul este prizonierul propriei creaţii, are toate caracteristicile unei distopii. Personalitatea anomică a individului captivat de actualitatea imediată este deplasată spre concretul capturat de un hedonism vulgar, imanentat în acţiunea consumului. Pericolul depersonalizării este reprezentat de traumele în faţa obiectului ce primeşte prin fetişizare calităţi cu care nu a fost proiectat. „Dacă consumul pare de neînvins e tocmai din cauză că e o practică idealistă totală, care, dincolo de un anumit prag, nu are nimic de-a face cu satisfacerea nevoilor sau cu principiul de realitate. E dinamizat de proiectul mereu dezamăgit şi subînţeles în obiect. Proiectul im-mediatizat în semn îşi transferă dinamica existenţială spre posedarea sistematică şi nedefinită a obiectelor-semne de consum. Iar aceasta nu va putea decît să se depăşească sau să se repete continuu pentru a rămîne ceea ce e: o raţiune de a trăi. Însuşi proiectul de a trăi, fragmentat, decepţionat, semnificat se reia şi se aboleşte în obiecte succesive. „A tempera' consumul sau a încerca să stabilim o grilă a nevoilor în măsură să-l normalizeze e o dovadă de moralism naiv sau absurd.”15 Desacralizarea Omului semnifică reducerea sa la nevoile care îi determină existenţa într-un flux imuabil, însă prin extrapolarea dincolo de acest fapt, atunci când obiectul, capătă forme ale dorinţei, se intensifică înstrăinarea individului de ceea ce îi aparţine de drept. În vederea atingerii targeturilor globalizării, realizate prin ansamblul manipulator al consumatorismului şi maximizarea performanţelor tehnologice, s-a atribuit obiectului conotaţii atât de nefireşti, încât pe lângă potenţarea dorinţei de a cumpăra în permanenţă, schimbului dintre fiinţa umană şi produs i s-a imprimat insatisfacţia şi inutilitatea propriilor funcţiuni. Tocmai din acest raport dintre consumator şi obiect, primul pierde, prin deruta 14 15
Zygmunt Bauman, Libertatea, Editura DU Style, Bucureşti, 1998, pp. 139-140 Jean Baudrillard, Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj, 1996, p. 133
244
Section – Political Sciences
GIDNI
provocată de sistemul global, care urmăreşte o insaţietate nejustificată a individului antrenat în procesul pieţei numai ca jucător, nefiind participantul real ce ar putea firesc să impună valoare propriei acţiuni. Fetişul consumului în sine, cât şi devalorizarea produsului în planul mental al individului implicat, îi transferă obiectului o anumită sacralitate, situându-l într-un plan superior faţă de consumator. „Dacă astăzi consumatorii societăţilor de masă sunt nefericiţi, asta nu e doar pentru că ei consumă obiecte care au încorporat propria imposibilitate de întrebuinţare, ci mai ales că ei cred că-şi exercită dreptul de proprietate asupra lor, pentru că au devenit incapabili de a le profana.”16 Ipostazierea panoptică a globalizării este o proiecţie a modelului lui Jeremy Bentham. Ontologic, observăm că tot ceea ce aparţine lumii în imanenţa sa, reprezintă o un ansamblu coercitiv, care se proiecteaza în plan social, sub forma punitivă a propriei închisori mundane. Astfel, dacă pentru antici, reprezentarea carcerei era propriul trup, iar în religiile tradiţionale, precum budismul şi creştinismul, carnalul este un impediment în calea redempţiunii, în cadrul socialului consumatorist s-a produs un melanj straniu, în care Omul resemnat îşi trăieşte paroxistic pornirile hedoniste, eludând pe cât posibil formele spirituale cu profundă implicare soteriologică. Vechiul contract social dus în desuetudine este înlocuit de maşina capitalistă, care capabilă să stocheze toate datele fiecăruia dintre noi, ne capturează iremediabil. Modelul corecţional al lui Bentham se fundamenta pe o structură etică în clivaj cu regulile arhitecturii. Experimentul panopticonului a luat naştere din raţiuni economico-politice, având scopul reducerii cheltuielilor statului cu deţinuţii, care nu produceau nimic în inchisorile tradiţionale. Pentru eficientizarea supravegherii, în construirea panopticonului s-a apelat la o arhitectura circulară care să permită din turnul amplasat în centrul închisorii o panoramă atotcuprinzătoare asupra fiecăruia supus experimentului. În ceea ce priveşte panopticonul ca model identitar al societăţii pe care o traversăm, din cauza supraproducţiei cu care economia se confruntă, a fost eliminat controlul asupra subiecţilor supuşi muncii, precum şi producţia în sine, de altfel, elemente constitutive ale capitalismul timpuriu, în care muncitorul ca exploatat îşi împlinea destinul. În cadrul capitalismului global componenta sa definitorie este dată de supraveghere, iar muncitorimea, ca şi celelalte clase sociale, sunt înlocuite de către consumatori. Referitor la consumatori, aceştia nu se pot constitui într-un grup social distinct (statisticile economice au transformat oamenii în eşantioane), deoarece societatea este în esenţă interdependentă de sfera politică, iar trendul actual tinde spre destructurarea claselor; adică s-a declanşat o nostalgie totemică ce poate fi interpretată ca un tribalism de sorginte economică, care constă într-o defalcare a celor ce acceptă şi interacţionează prozitiv la mesmerismul provocărilor consumului şi excluşii care au rolul de neofiţi în aşteaptarea parcurgerii treptelor iniţierii globalizării. Deci, panopticonul edificat de distopia globală are ca prim vehicul supravegherea consumului. După o analiză amănunţită asupra controlului şi supravegherii realizată Michel Foucault în remarcabilul său studiu „A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii”, Zygmunt Bauman a indentificat în modelul închisorii Pelican Bay din Statele Unite ale Americii, proiecţia ultimă a dezvoltării panopticonului clasic, în care deţinuţilor nu li se aplică o măsură disciplinară prin munca justificată pe care o prestează, care ar putea fi de ordin economic, social, corecţional, ci obliterarea acestora din perspectivă onto-socială. Astfel, Bauman extrapolează, caracterizând întreaga societate globală la un 16
Giorgio Agamben, Profanări, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2010, p. 68
245
Section – Political Sciences
GIDNI
totalitarism distopic de tip panopticon. „Dacă lagărele de concentrare erau laboratoarele unei societăţi totalitare, în care erau exploatate limitele supunerii şi servituţii umane, şi dacă atelierele de producţie de tip Panoptic – laboratoarele societăţii industriale, în care obiectele experimentelor erau limitele rutinizării acţiunii umane, închisoarea Pelican Bay este laboratorul societăţii „globalizate” (sau „planetare”, după Alberto Melucci), în care sunt testate tehnicile de îngrădire spaţială a deşeurilor globalizării.”17 Societatea de consum cu întreg apanajul digital a antrenat individul în construcţia unui Babel comunicaţional, străin condiţiei sale, interrelaţionând cu semenii într-o glosolalie impusă de specificul complex al acestei Civitas terrena sive diaboli (Sf. Augustin). Prin intermediul platformelor de comunicare, putem sesiza că deziderate consumiste au stimulat o expunere totală în faţa tuturor. Deci, individul se expune printr-un nudism virtual, în cadrul căruia cenzura morală se transformă într-un cosmopolitism desuet. Internetul este un panopticon la care consumatorul achiesează, construindu-şi propria celula în care la un moment dat va fi încarcerat. „Specificul panopticonului digital îl constituie mai cu seamă faptul că locuitorii săi conlucrează activ la construcţia şi întreţinerea sa, punându-se la vedere şi dezgolindu-se. Punerea pornografică la vedere şi controlul panoptic se contopesc. Exhibiţionismul şi voyeurismul hrănesc reţelele ca panoptic digital. Societatea controlului se desăvârşeşte acolo unde subiectul se dezgoleşte nu din coerciţie exterioară, ci din necesitate autogenerată, acolo deci unde frica de a trebui să se renunţe la sfera privată şi intimă se retrage în faţa trebuinţei de a o pune pe aceasta la vedere fără jenă.”18 Întregul ansamblu distopic al globalizării îşi are matricea de pervertire psiho-socială în maşinile dezirante (Gilles Deleuze, Félix Guattari) produse de societatea capitalistă. Dorinţa ce stă la fundamentul acţiunilor individului în constantă cu consumatorismul, îl propulsează într-un stadiu al unui imaginar colectiv patologic, în care teritoriul se plasează la limitele propriului ego locat la nivel psihotic prin crearea unor frontiere false, în raport cu propria deteritorializare. Cadrul social în care Omul încearcă să se autodefinească, se metamorfozează conform prerogativelor economicului, alienând toate formele ontice, care cândva îi permiteau individului libertatea în mod natural. Din cauza marasmului tentaţiilor propagate în cadrul pshismului colectiv şi a libidoului libertăţii impuse, dimensiunile existenţiale se convertesc într-un mecanism coercitiv, în care individul supus atomizării îşi consumă psihoza proprie în raport cu cea globală. „Invers, în toate re-teritorializările capitalismului vom putea afla forma alienării sociale în act, în măsura în care ele împiedică fluxurile să scape din sistem, menţinând munca în cadrul axiomatic al proprietăţii, iar dorinţa în cadrul aplicat al familiei; însă această alienare socială include la rândul ei alienarea mintală, care este ea însăşi reprezentată şi re-teritorializată ca nevroză, perversiune sau psihoză (boli mintale).”19 Din punct de vedere etic, impactul generat de globalizare este profund nihilist, deoarece în locul Omului şi manifestărilor umane nu mai re-găsim nimic, sau poate doar nişte miteme ale ipostazierilor sale din vastul imaginar social care se circumscrie onticului. Totalitarismele politice se raportau la o axiologie patologică impusa individului, creând un adevărat bestiar ideologic, în care omul nou marxist, bestia blondă şi Übermensch-ul naţional Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, p. 119 Byung-Chul Han, Agonia erosului şi alte eseuri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p 119 19 Gilles Deleuze; Félix Guattari, Capitalism şi schizofrenie. Vol. I: Anti-Oedip, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 444 17 18
246
Section – Political Sciences
GIDNI
socialist se aflau angrenaţi într-un război al progresului cu o miză milenaristă idealizată istorial de valenţele unei soteriologii sociale, însă era globalizării exclude umanul în mod conceptual, amplasându-l în cadrul acestei habitualităţi prescrise artificial. Asemenea Supraomului nazist al Lebensborn-urilor, individul globalizat este replicat, transformându-se într-un prototip acceptat în mecanismul social numai din perspectiva consumistă, iar omul nou marxist, respectiv homo sovieticus, se reiterează masificat ca un sclav al propriei supraproducţii. Actuala societate anulează eminamente individul atomizat, lăsând locul unei hipercomunicări virtuale cu un destinitar anonim, produs prin standardizare, în care transcendentul este substituit unui simulacru vulgar. Prin desacralizarea lumii s-a produs moartea rasei umane şi implicit destructurarea întregului ansamblu ontic, transformat într-un imens lagăr caroiat în funcţie de drama fiecărui individ ce îşi trăieşte redundant eu-topia promiscuă şi falsa a libertăţii.
BIBLIOGRAFIE: Agamben, Giorgio, Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva şi martorul (Homo sacer III), Editura Idea Design & Print, Cluj, 2006 Agamben, Giorgio, Profanări, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2010 Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj, 1996 Baudrillard, Jean, Societatea de consum: mituri şi structuri, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005 Bauman, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti Bauman, Zygmunt, Libertatea, Editura DU Style, Bucureşti, 1998 Brotton, Jerry, O istorie a lumii în douăsprezece hărţi, Editura Polirom, Iaşi, 2013 Carpinschi, Anton, Cultura recunoaşterii, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2008 Connor, Steven, Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999 Deleuze, Gilles, Guattari, Félix, Capitalism şi schizofrenie. Vol. I: Anti-Oedip, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008 Deleuze, Gilles; Guattari, Félix, Mii de platouri. Capitalism şi schizofrenie, Vol. II, Editura Art, Bucureşti, 2013 Flandorfer, Antoniu Alexandru, The tolerance as the ethic foundation of social economy from the perspective of the “included third” in the contextuality of transmodernity, în «Annals of “Ştefan cel Mare” University of Suceava, Philosophy, Social & Human Disciplines»; Vol. II, “Ştefan cel Mare” University Press, ISSN 2069-4008 (online: ISSN 2069 -4016), 2012, pp. 146-157 Han, Byung-Chul, Agonia erosului şi alte eseuri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014. Khun, Thomas S., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 Lyotard, Jean-François, Inumanul. Conversaţii despre timp, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2002 Manolescu, Anca, Stilul religiei în modernitatea târzie, Editura Polirom, Iaşi, 2011 247
Section – Political Sciences
GIDNI
Patapievici, Horia-Roman, Omul recent, Ediţia a V-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, 2007, (2008) Ricœur, Paul, Eseuri de hermeneutică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 Wunenburger, Jean-Jacques, Sacrul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
248
Section – Political Sciences
GIDNI
GLOBALIZATION – FACING REALITY Călin Roșu, PhD Candidate, University of Craiova
Abstract: Globalization has always been the tabu subject when it came to it's downside, but in recent years, under the threat of terrorism and the economic depression, that has been creeping in the lives of the previously booming western economies. We have to dare, we must accept and we have no other choice than to face the truth: the idealised myth of ”milk and honey” in a globalised society, is just a distant chimera. When the masterminds behind the global plans thought things over, they did not take into account that things may not turn out the same way they had been hoping for. They promised a world market, but what if not all the states are really ready to join? What if some have more to lose than gain? The world bloks began to restructure begining with the 9/11 disaster. Then it became obvious that the 'Pax Americana'would not endure, and that we are not all brothers in our desires and our creed is just not the same. We have learned the hard way that we cannot simply bend every last man on earth to a reality that is artificially engineered. The organic relationship within national societies, within rural comunities, within families are just too deeply rooted to simply globalise them alltogether. At the same time, we have learned somenthing new about ourselves: that we are not ready to pay the ultimate price for this concept that ultimately serves the rich few to grow even stronger, but makes the poor even more dependant upon the former. This concept has been expressed with full stamina after the 2009 crisis, that has thrown many countries to their knees, in terms of economy. The domino effect was devastating and none can contradict the fact that globalization is the root of this effect. But, surprisingly, at the end of it all, those that created the crisis became even stronger,and those that were just victims lost even more than they had expected. The West no longer seems united, catalysed towards it's goal of global prosperity. Few are those who afford the risk to take on the burden of the many failing economies, those economies, engineered during the Cold War, those, whose workforce cannot abide to the rules of the anglosaxon West: Greece, Spain, Italy, Romania, Bulgaria are just a few of the rebelious capitalist children, who cannot become trully Westernised, but cannot go anywhere else either, or can they?.. Marketplaces for the stronger countries, places of transit, places caught in time or perhaps the core of a different reality than that portrayed on the mainstream media..perhaps these, along with different parteners are the core of a different tipe of globalization,a more organic ,one a more humane,a more natural form of GLOBAL COOPERATION. This idea is currently brewing in the minds of many, waiting for a catalyst, to gather momentum, gather strength and to become an undisputable reality of Europe and the World itself. It comes down to the small to unite, to polarise wealth and power, and to react, to reject monopolies and to present a new alternative, a national-globalised society, a new world, in which none has to loose identity, life or creed, in order to gain the advantages of global market. The demons of human nature should serve as a lesson for all those that think they can bend everything to their will. And we can find a more natural way to live together in a world without boundries :the time has come for Globalization to face reality. Keywords: global, national, economy, reality, identity
The globalization phenomena has always been, in recent years the focus of public discussions, but strictly positively presented, each and every time. However, during recent years this situation has entered on a collision course with the unforgiving reality of the XXI st century. The main wind of change began to blow on the 11th September 2001 and has brought along a disaster of epic proportions, a violent change that has forever slain the “Pax 249
Section – Political Sciences
GIDNI
Americana” myth, promoted for decades in a world with one leadership, in terms of geostrategy. This would become the wake-up call that would send shokwaves far and wide. The response of the West was one of extreme ferocity, unforgivingness, relentlessness; under the banner of the war on terrorism, the invasions of Afghanistan and Irak took place. At the same time, Russia began the attack on Georgia, and the West began to learn…We have learned the hard way, that we shall not be able to standardise each and every man on this planet, nor could we force them to bend to our rules. The organic relationships formed within nations, human communities and families would not die out, neither accept Globalization. At the same time, we have learned, that, beyond political offices, we are not really ready to pay the ultimate price for the concept, that, in the end, is in the service of the wealthy, promoting dependence of the poor. The West bagan to understand a rough lesson: that it is impossible, inhumane, and improbable, that every living being should embrace the Globalization, that we are not brothers in soul or creed and that this ideal bears a bitter price: blood, hatred, violence. The insuing wave of antisemitism that hit the West in the wake of the 9/11 disaster, directed against Arabs, Muslims, Pakistani, etc. has reminded us that the innocents are the ones who bare the burden of the errors of guilty hands and of a not so distant time when Europe was witnessing the horrors of the Holocaust. We should always bare in mind this dramatic moment, so we can avoid such errors in the future, but, what if we have already forgotten? Facts can no longer be covered by words and the global status bagan to weather and erode itself in an uncanning manner. The second signal of this fact was the beginning of the World economic crisis in it’s cronical form, with a starting point right in the heart of the world’s largest economy, the USA. This, for the second time, shook the idea of an united West to the core. This crisis began to show the cracks in the West. The first voices began to criticise the global blueprints, the first eyes began focusing on disadvantages rather than advantages and the first questions regarding national status began to be raised. All of the sudden, the concepts of nation, national identity, nationalism, protectionism, internal market and hipolarism became important news once again. For the first time, the West does not look like the unified iron core of Globalization and standardised living that it was considered to be. This reality was most steadily expessed as a result of the 2009 crisis , that has brought many economies to their knees. The domino effect was devastating, and none can doubt the fact that Globalization was the main cause. However, surprisingly, when the losses were counted, those that had been at the core of it all had become stronger while those that had been but victims had lost more than they had bargained for. This time, the West is not ready to rally to the flag of ephemeral prosperity. How much is each one ready to pay? Are there limits to our commitment? And how much will “the others”, the East, Asia, Africa, be able to accept, understand and sacrifice to this concept? How much is moral and when does morality end and interest begin? How many must perish to “pursuade” the discontented ? There are many those that do not want their national state, their motherland, to suffer under the boots of the corporations, to inhale the MCDonald’s smell, nor do they need the imported anglo-saxon culture. What about them? 250
Section – Political Sciences
GIDNI
But when speaking of dissidence, let us no longer speak of outsiders, let us look inside our own backyard, let us talk about those of us that have not embraced the process to the full extent. The crisis has created a new debate: how many of the big actors are really willing to bear the burden of the failing european economies? This time the West is polarised, divided and has began to turn on itself , while those “rebelious capitalist children”, those artificially built economies are wavering. Now we can truly see that it is impossible to impose a certain reality to nations with an ancestral background or history nor can one impose consumerism to creationist countries; from the years of the Cold War, the legacy of artificially engineered economies has endured, being kept alive by injections of false capitalism and external funding: Greece, Italy, Spain, Portugal. These countries, quickly followed by neewcomers, such as Romania and Bulgary, adopted a way of life that was not natural to them, thus entering a global competition, they were not prepaired for. This time the revelation occurred: that it would be virtually impossible to homogenize, to restructure these peoples according to the new world criteria. Even if they could be economically integrated, these countries could not , and will not be persuaded in issues regarding culture, remodeled or transformed into real Globalization diffusion points. They are just too deeply rooted, too long is their heritage, that it would be impossible to transform them into anything. No turning back for them. No way to change countries born of pure history, stuck in an artificially designed world…Open markets? Transit destinations? Societies blocked in the lapse of time? Or, perhaps , the core of a different reality…perhaps these ,along with other parteneres are the basis of a different type of Globalisation, a more organic, humane one, a natural form of GLOBAL COOPERATION. What comes next? For these countries there is only one option, to unite, to create a new entity, a world super-power with an enlightened destiny, one in which globalisation and nations can coexist in a natural, organic way. A counterweight to the allmighty unchallenged force, to alter the fortunes of the world and gain top place in a society in pain, a world in need of nations, where globalisation can be a natural choice. This idea is beginning to take shape in the minds of many, waiting for a catalyst, to gather strength, cohesion to became an undoubtable force of Europe and the Globe itself. It falls down to the weak to unite, to polarise wealth and power, reject monopolies and present a different alternative, that of a nationalised Globalization, a new world in which no one should have to give up individual identity, way of life or spirituality, just to gain the advantages of the global market. The daemons of human nature should serve as an example to all that think that their values should apply to all. In the end, we shall be able to find a more natural way to coexist and work together in a world without frontiers: the time has come for Globalization to face reality.
251
Section – Political Sciences
GIDNI
REFERENCES: Rodrik, Dani –„Soluţia globală: plan de salvare a economiei mondiale”, Secolul 21, 79/2001, p. 48. Weiss, Linda - Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economiei în era globalizării; Editura Trei, Bucureşti, 2003 Zbigniev, Brzezinski - Marea tabla de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000. Strange, Susan - Retragerea statelor, difuziunea puterii în economia mondială, Bucureşti, Editura Trei, 2002. Ritzer, George - Mcdonaldizarea societăţii, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003 Robertson, Roland - Globalization: Social Theory and Global Culture, Editura Sage,Londra, 1992. Ortega Y Gasset, Jose - Revolta maselor, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002. Ortega y Gasset, Jose - Europa şi ideea de naţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002. Manent, Pierre - Ratiunea naţiunilor, Editura Nemira, Bucureşti, 2007.
252
Section – Political Sciences
GIDNI
GLOBALIZATION AND ECONOMIC NATIONALISM IN CHINA Sebastian-Andrei Labeș, PhD Candidate, ”Al. Ioan Cuza” University of Iași
Abstract: Since the admission of China in WTO in the early 2000s the transition to the liberalized markets and new trade rules didn’t actually meant that the economic nationalism that characterized the prior Chinese economic policies behavior changed dramatically. The aim of this paper is to assess the ‘new’ Chinese economic nationalism post-WTO accession and how the Chinese economic state economic policies evolved in the present globalized environment.As research methodology we use the qualitative approach by investigating the case of economic nationalism in Chinese state policy.Although economic nationalism is now seen as a force that can potentially slow down the march of globalization, if not necessarily derail it, the concept itself is contentious and subject to varied interpretations. As findings of this study we stay in line with the existing literature and highlight the fact that increasing globalization might lead to an increase in economic nationalism especially in the Asian emerging markets. The value of this work is the close up framework of Chinese economy post-WTO followed by the assessments of the implications of Chinese state economic policies in the new tendencies and global shifts in world’s economy. Keywords: liberalized, markets, policies, globalized, environment, economic, nationalism
Introduction Economic nationalism is a set of policies that emphasize domestic control of the economy, labor, and capital formation, even if this requires the imposition of tariffs and other restrictions on the movement of labor, goodsand capital. In many cases, economic nationalists oppose globalization or at least question the benefits of unrestricted free trade. Economic nationalism may include such doctrines as protectionism and import substitution. The objective of this set of measures is to support economic activity and promote social cohesion. Economic nationalism has been and will continue to be a contentious issue. While it issurely not a recent phenomenon, its manifestations in today’s global economy have been frequent.Although economic nationalism is now seen as a force that can potentially slow down themarch of globalization, if not necessarily derail it, the concept itself is contentious and subject tovaried interpretations. (Akhter, 2007) In many ways, the idea of economic nationalism acts as both a balance to and an opponent of the concept of globalization, in which all nations are seen as economically interdependent.An economic nationalist nation will generally support any move to make use of domestic production instead of imported goods and services to meet domestic consumption. In many ways, the idea of economic nationalism acts as both a balance to and an opponent of the concept of globalization, in which all nations are seen as economically interdependent. Nationalism is difficult to measure and therefore ignored by economists. Yet its effects on the economy, especially in the long term, can be profound. In fact, even when the current crisis blows over, the underlying collision between such societies as China, where economic nationalism is strong, and those like America, where it is weak, will intensify. (Kaufmann, 2009)
253
Section – Political Sciences
GIDNI
Not every country can succeed with economic nationalism. The dark days of socialist self-sufficiency and import substitution were a failure in countries such as Brazil, where economic nationalism had shallow roots.In Brazil, increasingeconomic nationalism has given rise to protectionism and a lack of openness to trade andinvestment (The Economist, 2000). In East Asia, by contrast, there is a widespread sense of ethnic homogeneity and consensus that lets economic nationalism thrive. The long way of China’s accession to World Trade Organization (WTO) was an important step forward to the market liberalization and openness to trade of the Chinese economy. From China’s request to resume its status as a contracting party to the GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) to its final accession to the WTO, it took China 15 years to go through the arduous and prolonged negotiations.On July 10, 1986, China formally submitted to the GATT Secretariat its request of resumption of China’s status as a contracting party to the GATT.In November 1995, China formally requested to accede to the WTO.On December 11, 2001, China officially became WTO’s 143rdmember. Since its WTO accession China has blossomed into the world's greatest exporter and second-biggest importer. The marriage of foreign know-how, Chinese labor and the open, global market has succeeded beyond anyone's predictions. (The Economist, 2011)The price of re-entry was as steep as the wait was long. China had to relax over 7,000 tariffs, quotas and other trade barriers. In the lead up to China's accession, many international experts were concerned that if it was not handled appropriately, China's entry could undermine the entire global trade system. Some experts were anxious that the WTO would be swamped with dispute cases. Others were concerned that China would not fully abide by the norms of the global organization, including ‘non-discrimination’ and especially the WTO's elaborate and precise ‘transparency’ requirements – unless compelled to do so through special compliance measures. (Centre for International Governance Innovation Publication Series, 2011a) Since the admission of China in WTO in the early 2000s the transition to the liberalized markets and new trade rules didn’t actually meant that the economic nationalism that characterized the prior Chinese economic policies behavior changed dramatically.China’s accession had an enormous impact on both China and the world tradingsystem. Statistical figures make clear the profound effect of China's WTO accession. In 2001, China's was the world's sixth-largest trading nation. At present, it is the largest. In 1993, China received a meager $10 billion of inward foreign direct investment (FDI). In contrast, the year after its WTO accession, inward FDI reacheda startling $50 billion. (Blanchard, 2011) Prior to joining the World Trade Organization (WTO), the common perception in China was that the WTO and its forerunner, the GATT, belonged to the ‘Club of the Rich’, in which wealthy countries imposed rules on poor and weak developing countries. Now, the WTO is one of the most widely recognized international organizations within China, along with the United Nations (UN), the World Bank and some specialized agencies of the UN, such as the World Health Organization.(Centre for International Governance Innovation Publication Series, 2011b) China’s WTO accession agreement provides a comprehensive roadmap for many aspects ofreform in China’s trade regime. In particular, it provides for substantially 254
Section – Political Sciences
GIDNI
reducingprotection, for strengthening the protection of intellectual property rights, and for adopting aframework of trade rules at home and abroad. However, the agreement is not allinclusive,and China needs to keep a strong focus on its development needs, maintaining theperspective that has guided the steady transformation of its trade regime and economy,generally, from plan to market. (Bhattasali, Li, and Martin, 2003) Literature review A definition of economic nationalism provided by the Cambridge Business English Dictionary states that a situation in which a country tries to protect its own economy by reducing the number of imports and investments from other countries is considered to be a case of economic nationalism. (Cambridge University Press) In 1937 William Rappard stated that ‘there is no social phenomenon neither more universal in its incidence, normore far-reaching for the future of mankind in its consequences, than economic nationalism today’. (Rappard, 1937) Since then a lot of the international economic relations environment have changed but one of the actors that is strongly linked to the concept of economic nationalism it’s still present and powerful – the nation state.Professor Rappard goes on to say that ‘a nationalistic ruler of anationalistic state will be more tempted to practice economicnationalism than a liberal ruler of an individualistic state’. Conventionally economic nationalism has drawn inspiration from FriedrichList and Alexander Hamilton who believed in protectionist measures to achieve mercantilist goals. Economic liberal-ism, on the other hand, has its roots inthe teachings of Adam Smith who advocated free trade to enhance the wealthof nations. Economic nationalism isthus said to manifest itself in the ‘role that the national government, domestic firms, and generalpublic is expected to play in curtailing the involvement of foreign firms in the domestic economy’. (Akhter et al., 2003)The concept of economic nationalism thus has a specific focus –preservation of the national economic autonomy. Anthony D’Costa, defines economic nationalism as a set of state practices, policies and strategies, often in concert withprivate capital and politically supported,generally by organized labor to protectand promote national economic interestssuch as improving wages and incomes,fostering national competitiveness, promoting national champions. (D’Costa, 2012) Burnell (1986), for example, noted that the concept of economicnationalism has not been explored adequately. Furthermore, Baughn and Yaprak (1996) note that the conceptualization of economic nationalismdoes not go beyond explicating the “economic practices and policy measures that historicallyhave come to be characterized as nationalist.” Furthermore, a review of the literature indicatesthat the term economic nationalism is often confused with other related but conceptually differentterms such as nationalism, patriotism, ethnocentrism, and consumer ethnocentrism, thuscompounding the ontological and epistemological problems. Wei and Liu argue thateconomic nationalism is a consequence of and response to the age of imperialism, modernization, and globalization, which propelled economic activities and competitions across national borders and which led to the consciousness and actions to protect national economic interests. (Wei, Liu, 2001) 255
Section – Political Sciences
GIDNI
Nationalistic government economic policies are usually directed according to the same authors quoted above toward six goals:  To recover and protect a nation’s economic sovereignty and rights;  To secure a supply of strategic raw materials and access to world markets;  To assist the key economic sectors for stability and sustained development at home;  To guide a nation’s economic development for security and prosperity;  To protect the interests of individual businesses and strengthen their position in competing with foreign business;  To strengthen and promote a nation’s position in the global economic order; Harry Johnson (1965) analyzed economic nationalism as an economic program that ‘seeks to extend the property owned by nationals so as to gratify the taste for nationalism’. In literature we can also find two opposite presuppositions when it comes to nationalism and economy – the materialistic one and the idealistic one. The first assumption is supported by Ernest Gellner (1983) who exemplified the materialistic theory where the power of nationalism is explained as a subordinate part of more general processes of socioeconomic transformation. Liah Greenfield (2001) supports the second one an idealistic view in which the emergence of capitalism is a function of nationalism. When it comes to the assessment of the relationship between nationalism in economic terms and globalization we also distinguish in literature two main views. The first one is a critic brought to the new global economy thesis and the second one is the convergence thesis according to which globalization is producing one dominant model of market economy. The paradox is that even with all the processes of interdependence, integration, and liberalization of the economic environment – the world economies are still governed by states. The current transformations of national economies in the context of economic globalization are directed or strongly influenced by national states and particular groups of states which still dominate. Also the generalization of the national state ignores the great diversity of states with different cultural specificity. (Helleiner, Pickel, 2004) Economic nationalism in Chinese version In the course of the 1980s and 1990s China emerged as a major player in the global economy; indeed no other country has ever expanded its role so rapidly. Its foreign trade increased explosively, from about $20 billion in the late 1970s to $475 billion in 2000. After China's inward looking Cultural Revolution decade (1966-1976) drew to a close, China's trade began to grow dramatically faster than world trade. By 2000 its share of total world trade had sextupled as compared with 1977 and as early as 1995 China had become one of the top ten trading countries in the world. (Lardy, 2001) Simultaneously China attracted record amounts of foreign direct investment. For much of the decade of the 1990s China was the world's second largest recipient of foreign direct investment, following only the United States. By the end of the 1990s the total stock of foreign direct investment in China accounted for almost a third of the cumulative foreign direct investment in all developing countries. Cumulative foreign investment in China far exceeded the total stock of foreign direct investment in
256
Section – Political Sciences
GIDNI
countries such as Mexico and Brazil, which opened their doors to foreign direct investment decades before China. Nationalism of all forms is up in Asia. Disputes over islands, fisheries, oilfields, visits to shrines and even national dances are the current mainstay of regional press coverage. Manifestations of patriotism in Asia are nothing new, and have long sat along a continuum varying from acceptance to extreme resistance. In order to understand the faces of nationalism in this part of the world we need to better understand the cultural environment in the Asian countries that leads to nationalism even in its economics terms. China is no distinguish case and in some ways we can assess that China is one of the leading nations that promote economic nationalism in the Asian region being a regional power. The economic growth in the past 20 years in China has been coincided with the rise of nationalism in economic terms. YongnianZheng(1999) is stressing the fact that ‘the revival of nationalism in China can be attributed to its rapid domestic development and the consequent resurgence of Chinese power in the nation-state system. Economic nationalism in China went through certain evolutionary stages when it started engaging with globalization. First there were Deng Xiaoping’s economic reforms which recognized that China needed to open up in terms of ‘learning from the West’. The goal was to technologically upgrade its economy whilst still protecting its domestic industries. Thus economic nationalist policies adopted certain defensive strategies of just “inviting in” foreign firms to invest in joint-ventures in China between 1971 and 1991. After recognizing the benefits of being able to export to external markets, economic nationalistic policies started “gearing with the world” in the 1990s to prepare for entry into the World Trade Organization in 2001. China’s economic ascendency and need to secure resources for China’s economy has led President Hu Jintao to develop the ‘harmonious world’ and ‘going out’ concept since the start of 2002. (Carvalho, 2012) These more aggressive strategies involved the state institutions and firms undertaking outward foreign investments that provide the mutual benefit of helping other nations develop whilst also securing resources for China’s economy. The general opinion of the scholars is that China is a status quo power. Having this as a starting point most analysis focus on the competitively issues that Chinese economy is bringing to the global economic environment.Much of the recent commentary in Washington, DC, and Brussels suggests that China has largely not lived up to its commitments and is vigorously pursuing a path of economic nationalism. Variously cited are a host of mercantilist tactics, including: aggressive use of antidumping and safeguard measures, manipulation of its exchange rate, provision of subsidies to State Owned Enterprises (SOEs), condoning violation of intellectual property rights (IPR), explicit or implicit demands of technology transfer in exchange for market access, blocking foreign industry from government procurement, adoption of unique technical standards, and discriminatory implementation of health and safety standards. (Kennedy, 2008) The evolution of economic nationalism in China is divided by YongnianZheng and Rongfang Pan into three different phases. The first phase covers the 15 years period from 1978 until 1992 which concur with China’s opening up due to Deng Xiaoping’s economic reforms. The generic name of this phase is called by the authors ‘Inviting-in’ referring to the introduction of foreign capitalism and the economic nationalism form that characterized this phase is the focusing on the import substitution industrialization strategy. The second phase 257
Section – Political Sciences
GIDNI
suggestively named ‘Gearing in the world’ is characterized by China’s efforts to be geared to international practices and the global market before its entry into the WTO. In this period China made pragmatic adaptations to international standards so that conventional economic nationalism was on the retreat while newly created measures came on the scene. From 2002 onwards the third phase entitled ‘Going-out’ was represented by China’s exploration of overseas markets.Economic nationalism at this stage took a new look, characterized by aggressively extracting economic benefits from the global economy by leveraging domestic and international resources. (D'Costa, 2012) All the three phases are better represented in Table nr. 1 – The evolution of economic nationalism in China. Table nr. 1 – The evolution of economic nationalism in China Manifestations Actors Phase I Phase II Phase III ‘Inviting-in’ ‘Gearing in the ‘Going-out’ 1978-1991 world’ 2002 - present 1992-2001 Learning from the Accepting Harmonious West; international rules World; Ideology State Gradualism; and norms; Scientific Economic Nature: Defensive on Development security; the retreat; Concept; Nature: aggressive on the Nature: Defensive rise; Aggressive
Industrial policies
ISI strategies; Government Tariffs; Non-tariff barriers; A dual foreign exchange system; Export retention quota; Export tax rebates; Credit loans to exporters; The special economic zones (SEZs); Government controls on the right to engage in foreign trade;
258
Promotion of inward FDI; Trading market access for technology; Support of national brands; Protection of infant industries and strategic industries; Tariff reduction; Elimination of import quotas and licensing controls; Abolishment of export subsidies; The end of export retention;
Promotion of domestic enterprises going overseas; Culture going out; Media going out; Selective inward FDI; Anti-monopoly law; Neo-technonationalism; Indigenous innovation; Monetary nationalism; Protection of strategic
Section – Political Sciences
GIDNI industries; National oil companies searching for energy supply; Sovereign Wealth Fund; Mergers and acquisitions; Anti-takeovers of national brands;
Foreign Decentralization of participation SOEs in foreign mainly through business; Industrial Firms joint ventures; Over 450 of the practices Monopoly of Fortune Global 500 state owned invested in China; foreign trade firms; Small and medium sized projects in the SEZs Source: D'Costa, Anthony, (2012) Globalization and Economic Nationalism in Asia, Oxford University Press, pp. 92-93 China post-WTO Joining WTO meant that China has had to comply with new trade rules liberalizing its markets for goods and services. Intuitively, this implies the demise of economic nationalism, something that is part of a ‘flat world’ wherein borders and nationalities finally surrender to competitive advantage. Since the admission in the WTO in 2001 China has scored remarkable achievements in economicand social terms:  2ndlargest economy in GDP terms;  1st largest merchandise exporter;  2nd largest merchandise importer;  4th largest commercial services exporter;  3rd largest commercial services importer;  1st destination for Inward FDI among developing countries;  1st investor for outward FDI among developing countries; China has established a unified and transparentpolicy system consistent with WTO rules according to the Permanent Mission of China to the WTO:  Amend and repeal more than 3000 pieces of laws, administrativeregulations and departmental rules;  Open the website of Central People’s Government;  Established China WTO Notification and Inquiry Centre;  Publish laws, regulations and other measures related to oraffecting trade at China Foreign Economic and Trade Gazette;  Legislation public hearing system since 2005; China made heroic reforms in the years around its WTO entry. That raised expectations that it has conspicuously failed to meet. It signed up for multilateral rules, but neglected the rule of law at home. Free trade did not bring wider freedoms, and even the trade was not exactly free. It is in China's interest to liberalize its exchange rate further, to prevent 259
Section – Political Sciences
GIDNI
local officials from discriminating against foreigners and above all to do far more to support the global trading system. The WTO is undermined when any member flouts the rules, never mind one as big as China. (The Economist, 2011a) Prior to the completion of the lengthy negotiations on Chinese WTO Accession, there was extensive debate inside China on the merits of this step from a Chinese perspective. This debate has continued despite the initiation of implementation of the terms of accession now due to be completed by 2007. The talk in China today is of post-WTO China; and every new policy initiative is discussed not only in terms of its WTO compatibility, but also in terms of its abilityto contribute to the implementation of the accession process and the eventual harnessing of China’s resulting WTO benefits. (Mallon,Whalley, 2004) Concluding remarks In a globalized world, FDI is increasing its position as the main engine of the economy.The dominating view in the literature is that economic nationalism is bad for FDIflow. According to Professor Robert M. Norris, public opinion in foreign countries is believed to influence the results of a company operating outside its home, regardless of its organizational type. In his closing remarks at the Third Strategic Economic Dialogue (SED) in Beijing in December 2007, U.S. Treasury Secretary Henry Paulson stated that both China and the United States ‘recognize the need to fight economic nationalism in our two nations’. The effects of the economic nationalism are considered to be rather bad than positive for the world economy on the one hand by halting the FDI flows and on the other hand by deteriorating political climate. China’s accession to WTO in 2001 brought some changes in the economic policies of Beijing but still the international arena is upset with the practices that are used by the Chinese government supportive in some way to economic nationalism. As findings of this work we stay in line with the existing literature and highlight the fact that increasing globalization might lead to an increase in economic nationalism especially in the Asian emerging markets. The value of this paper is the close up framework of Chinese economy post-WTO followed by the assessments of the implications of Chinese state economic policies in the new tendencies and global shifts in world’s economy.
REFERENCES: Akhter, Syed, (2007) Globalization, Expectations Model of EconomicNationalism, and Consumer Behavior, Journal of Consumer Marketing, Vol. 24, No. 3, pp.142-150. Bhattasali, Deepak,Li,Shantong, Martin, Will (2003) China’s Accession to the WTO: Impacts on China, World Bank, available at http://siteresources.worldbank.org/INTEAPREGTOPINTECOTRA/Resources/chapter+1.pdf Baughn, C., Yaprak, A. (1996) Economic nationalism: conceptual and empiricaldevelopment, Political Psychology, Vol. 17 No. 4, pp. 759-78. 260
Section – Political Sciences
GIDNI
Blanchard, Jean-Marc, (2011) Time to recall China’s accession to the WTO, Asia Times Online, available at http://www.atimes.com/atimes/China_Business/ML09Cb01.html Burnell, P.J., (1986) Economic Nationalism in the Third World, Harvester Press, Brighton. Carvalho, Maria, (2012) Book Review: Globalization and Economic Nationalism in Asia edited by Anthony P. D’Costa, Asia, Economics Book reviews, Oxford University Press Centre for International Governance Innovation Publication series, (2011) Looking Back, Looking Forward: China and the World Trade Organization 10 Years after Accession, available at http://www.cigionline.org/series/looking-back-looking-forward-china-and-worldtrade-organization-10-years-after-accession Centre for International Governance Innovation Publication series, (2011)How WTO Accession Has Changed China and the Road Forward, available at http://www.cigionline.org/publications/2011/5/how-wto-accession-has-changed-china-androad-forward D'Costa, Anthony, (2012) Globalization and Economic Nationalism in Asia, Oxford University Press (The) Economist, (2011a) Ten years of China in the WTO: Shades of grey, available at http://www.economist.com/node/21541408 (The) Economist, (2000)The Americas: the nationalist groundswell in Brazil, pp.45. Kaufmann, Eric, (2009) The Return of Economic Nationalism,The Providence Journal, available at http://belfercenter.ksg.harvard.edu/publication/19139/return_of_economic_nationalism Kennedy, Scott, (2008) Chinese Economic Nationalism: The Effect of Interests and Institutions, National Committee on United States – China Relations, available at http://www.ncuscr.org/files/Kennedy%20Background%20Paper.pdf Helleiner, Eric, Pickel, Andreas, (2005) Economic nationalism in a globalizing world, Cornell University Press Lardy, Nicholas, (2001) Issues in China's WTO Accession, Testimony, available at http://www.brookings.edu/research/testimony/2001/05/09foreignpolicy-lardy Mallon, Glenda,Whalley, John, (2004) China’s post accession WTO stance, NBER Working Paper No. 10649, National Bureau Of Economic Research, available at http://www.nber.org/papers/w10649.pdf Rappard, William, (1937) Economic Nationalism, delivered at the Harvard Tercentenary Conference of Arts andSciences Zheng,Yongnian, (1999) Discovering Chinese nationalism in China: Modernization, Identity and International Relations, Cambridge University Press Wei, C. X. George, Liu, Xiaoyuan,(2001) Chinese Nationalism in Perspective: Historical and Recent Cases, Greenwood Publishing Group
261
Section – Political Sciences
GIDNI
THE INFLUENCE OF GLOBALIZATION ON THE EVOLUTION OF LEADERSHIP IN THE FORMER COMMUNIST COUNTRIES Elena Zamcu, PhD, ”Ștefan cel Mare” University of Suceava
Abstract: In a general sense, globalization is the process of expansion, deepening and global interconnection, process which takes place in a changing space where social, economical or political relations are no limited by states borders. Globalization of the economy has grown with the expansion of capitalism and the free market economy has triggered and intensified global competition. Technological progress, cheaper labor and facilities applied for attracting investors, intensified and encouraged globalization. After a period of almost 50 years during which the socialist countries were isolated from all points of view, the fall of the communist bloc has begun globalization here, too. From natural desire to develop, the economies of the former socialist countries had to upgrade its know-how, to adapt and become competitive in the global competition. In this paper we aimed to highlight how this phenomenon of globalization influenced the perception on business, what involves leadership during socialism and which were the influence and its evolution after the fall of the communist bloc till now. Keywords: globalization, leadership, socialism, capitalism, business.
Theoretical aspects about leadership and globalization From years ago, leadership has been a topical issue for business environment, but not only. In the modern society characterized by continuous changing, leadership is the key of success. Leadership means innovation, originality, development, human resource, trust, long time perspective, challenge, ethics, courage to manage, excellence. [Burciu, 2008]. In the literature, leadership is defined in many ways. We mention just a few that seem relevant for us: - A process of social influence in which one person can enlist the aid and support of others in the accomplishment of a common task [Chemers, 1997] - A combination between three needs: accomplishing a common task, working like a team and working individually, too [Adair, 1983] - Leadership is doing the right things [Drucker, 1967] According to Investor Word, globalization is the name for the process of increasing and speeding up the connectivity and interdependence of the world's markets and businesses and other institutions. This process has speeded up dramatically in the last two decades as technological advances make it easier for people to travel, communicate, and do business internationally. [Irani, 2011] Globalization affects not only the business environment but all the society. We heard about the negative aspects of globalization like weakening of social cohesion, disparity, impoverishment of cultural and national values, impoverishment of some nations, etc. Developing global companies and businesses, new technologies, eliminating distances between people, possibility to work all over the world or to access information is some positive aspects of globalization. [Isac and Ecobici, 2007]. All of these are possible just in a
262
Section – Political Sciences
GIDNI
capitalist system where people are free to think and to act, where information is available for everyone. During the communism, characterized by common ownership, we cannot talk about leadership. All the meanings of leadership: innovation, originality, development, human resource, trust, long time perspective, challenge, ethics, courage to manage, excellence were neglected because in theory all the citizens were equal and only the Communist Party established the rules and the strategy of the country and, inclusive, of economy. Leadership, in our opinion, means excellence and performance in businesses. That’s way we’ll try to emphasize how the globalization influenced the excellence and performance of former communist countries’ businesses. In leadership we can’t ignore the very strong influence of national culture, of ideals, of values, or of political situation in a country even if the globalization is accepted and it had covered the entire world economy. In the following sections of this paper, we’ll try to present how the globalization influenced the leadership in two former communist countries. We also considered that is interesting to see the same thing in a still communist country, too. Leadership in Romania Romania is starting with 1989 a democratic state and from 2007 member of European Union. In Romania 90s the capitalism was primitive and in this way continued to be years. No strategy applied offered the results wished and Romanian economy was struggling to compete with the global one. From 2000 onwards, however, the Romanian economy was transformed into one of relative macroeconomic stability, characterized by high growth, low unemployment and declining inflation. In 2006, according to the Romanian Statistics Office, GDP growth in real terms was recorded at 7.7%, one of the highest rates in Europe. In 2012, with a GDP according to CIA's The World Factbook of around $274 billion and a GNP of $12,800, Romania is an upper-middle income country economy. Between 2006 and 2009 Romanian economy worked: the foreign direct investments had a high level, the unemployment was law and Romania was perceived like a country that was heading towards the right direction. In 2011 FDI level was lowest in the last nine years and the trend continuous in 2012, too. [www.bnr.ro] The motive for Romanian situation can be, in our opinion, that economical activities are defeated by bureaucracy and the state didn’t encourage efficiency and foreign investments. Romania needs foreign capital for developing. Being a country with lots of opportunities (tourism, agriculture and petrochemical and metallurgy industry) it could become attractive for investments just if intern conditions – legislative regulations, the fiscal ones and the stability – are attractive. Globalization should be perceived like an opportunity for Romania in the condition of high qualified human resources but cheapest that in other countries. In our opinion, these are the main reasons for the present of MNC’s in Romania. Leadership in Romania, according to a study realized in November 2011 by Management Faculty of Griffiths and Solutii Avansate show us that Romanian leader is authoritative or liberal; it feels the need to control, is competitive and accepts the challenge. The performance and the results are more important than relations; it is willing to work in the same time for more projects, to grow professionally and personally. 263
Section – Political Sciences
GIDNI
If we explore the Romanian culture through the lens of the 6-D Model, we can get a good overview of Romanian leaders. Romania scores high on power distance dimension (score of 90) means that people accept a hierarchical order in which everybody has a place and which needs no further justification. With a score of 30 is considered a collectivistic society and a feminine one (but with a score of only 42). Romanian culture has a very high preference for avoiding uncertainty, is normative and pragmative in the same time and with to cynicism and pessimism characteristics. From this point of view, Romanian leader is autocrat and it has to apply rules and regulations, the loyalty of a collectivist culture offers him stability. In the same time, the leaders are paternal because the society fosters strong relationships where everyone takes responsibility for fellow members of their group. The relations between leaders and employees are perceived in moral terms, like a family link. In feminine countries, like Romania, leaders strive for consensus, they value equality, solidarity and quality in their working lives, every people in the society is interested by well-being and the leaders are popular people. Romanian leader has to maintain and apply rigid codes, the rules are very important for the good working of things. Again, the autocrat style of leadership is recognized because the leaders don’t have a need to explain things. Globalization was good for Romanian leaders because leadership in Romania didn’t exist till 1989. The technology, open borders, free information, the presence of foreign leaders helped for developing Romanian leader. Poland – a model former communist country Republic of Poland is starting with 1989 a democratic state and from 2003 member of European Union. A Shock Therapy Programe, initiated by Leszek Balcerowicz in the early 1990’s enabled the country to transform its socialist-style planned economy into a free market economy. As with all other post-communist countries, Poland suffered temporary slumps in social and economic standards, but it became the first post-communist country to reach its pre-1989 GDP levels, which it achieved by 1995 largely thanks to its booming economy. [Wikipedia] In the past, Poland was perceived as an agricultural country, with disparities between regions, with high percentage of unemployment and now is viewed as a good example of an efficient transformation, a country with a dynamic economy. Poland is recognized as a regional economic power within East-Central Europe, with nearly 40 percent of the 500 biggest companies in the region (by revenues) as well as a high globalization rate. [KOF Globalization Index] An important strategy in the context of globalization was the encouraging of polish companies to sell their products, goods and services on the national market, a market with almost 40 million consumers. In this way national economy increased, some of these products are successful exported in other countries and every year Poland recorded trade surplus. Poland and Romania had a similar evolution between 1945 and 1989 but after that period of time they evaluate in different ways. In 1989 the GNP in Poland was $ 1.768 and in Romania $ 2.300. In 2013 Poland had a GNP of $ 21.760 and Romania only $ 17.650. In the context of globalization, small investments in R&D companies and expanding of exports should develop and assure the success of the country. Also, Poland preserved and reinforced its competitive edge as an attractive destination for investments in Central and 264
Section – Political Sciences
GIDNI
Eastern Europe and in this way the multinational companies are present there. In the same time, the MNCs bring and implement knowhow in all domains, in leadership too. Intake knowhow in leadership changed the way to make businesses not just in MNCs but in local companies too. According to Geert Hofstede and his 6 Dimensions [geert-hofstede.com], Poland society is characterized by a score of 68 for power distance that’s means that Poland is a hierarchical society. Interesting for a former communist country is the level of individualism – 60 and, in our opinion this is the effect of globalization and of freedom after socialism. A high score of masculine dimension is present in Polish society – 64, as and uncertainty avoidance with a score of 93. The last one indicates that Poland has rigid codes of belief and behavior and is intolerant of unorthodox behavior and ideas. The pragmatism has a score of 38 and indulgence of 29. According to these scores, Polish Society is more normative than pragmatic, people have strong concern with establishing the absolute Truth; they are normative in their thinking and the culture is restraint. In Polish leader reflects inherent inequalities, centralization, subordinates expect to be told what to do and the ideal leader is a benevolent autocrat, has a personal contact with everybody in the structure, allows to give the impression that “everybody is important” in the organization, although unequal. In masculine countries people “live in order to work”, leaders are expected to be decisive and assertive, the emphasis is on equity, competition and performance and conflicts are resolved by fighting them out. In these cultures leaders have to establish, people are easy to motivate because they have an inner urge to be busy and work hard, precision and punctuality are the norm. Leaders do not put much emphasis on leisure time and control the gratification of employee’s desires. An atypical communist still country – CHINA People’s Republic of China (China) is a single-party state governed by the Communist Party with a population of over 1.35 billion. Starting from 1949 till now the Communist Party was the only who governed in China. From its founding in 1949 until late 1978, the People's Republic of China was a Soviet-style centrally planned economy. [Wikipedia] Since economic liberalization began in 1978, China has been among the world's fastest-growing economies, relying largely on investment and export-led growth. According to the IMF, China's annual average GDP growth between 2001 and 2010 was 10. Starting with 2013, China became the second largest economy in the world and the biggest export and import of goods. In the same year, 2013, GNP was in amount of $ 10.900. In our opinion, 2013 was the year with a great democratization of Chinese society and in this way China can be called the most democratic country in the world communism. China is characterized by globalization, the businesses are global extended and these great results of Chinese economy can be explained by using in their advantage the opportunities offered by globalization. The Washington D.C. branch of The World Bank has positioned China as the third global economy favorable for developing businesses after Singapore and Hong Kong. In Chinese business organizations the hierarchy and the position in a company have an important role and the dominant styles of leadership are paternalistic and directive. The power is owned by top managers, the hierarchy is well defined and the organizational chart, too. Top 265
Section – Political Sciences
GIDNI
management doesn’t trust in executives and the delegation is almost nonexistent. The favoritism, relations with the supervisors or political interests can determinate a preferment. Despite of these, the interest for developing activities and businesses is very pronounced. [Development Dimensions International, 2011] China is a collectivist country, influenced by a group appurtenance, with strong teams and loyal people. The communication is ineffective, indirect and the challenge for leaders is to find a way to communicate between truth and courtesy, both specific for this nation. Leadership in China has long been based on a foundation of mutual respect and a feeling of connectedness among individuals. However, to compete globally, China’s new leaders need leadership qualities that reach across nations and cultures. China’s leaders know that they have to be in a continuous adaptation according to the demands of free market but, in the same time, they have to respect the culture of their own country. In the globalization context traditional rules in leadership were forced to be adapted to compete successfully in an increasingly international marketplace. Skills that were viewed as primarily important in other successful countries are now found to be critical to the success of Chinese leaders, too. For Chinese leaders the most important qualities, that they consider to own, are: motivating others, building trust, retaining talent, leading high-performance teams, building winning partnerships, leading chance or achieving their leadership potential. In practice their aims are to get results, to maintain a good management relationship, to coaching and develop the team and to manage performance. All of these derive from cultural heritage and their way to be. The Chinese model of leadership focuses on building interpersonal bonds, collaboration, teamwork, dignity, and trust. These same qualities are important for Western leaders, but Western leaders differentiate themselves from their Chinese counterparts because they are more inclined to be entrepreneurial and to take risks. Conclusions The socialist period was like a stop time for the economies, knowhow, technologies, information and every exchange between cultures. Communist countries lived in their own world far to the advantages of globalization, far to the real market. Every country, after the fall of communism, had the shock of freedom. Some of them were unable to react, to take measures; other took the initiative, some of them fought for a good live and took measures, some of them just fought. The globalization was a challenge for the economies of these states, transition period was long but the results are visible. The technology, the information, IT development, also the chance of free traveling had positive aspects for the economy of former communist countries. Globalization means for these countries intake of knowhow, advanced technologies, exchange of good practices, possibility to learn from other’s practice and possibility to update information. In the first part of this paper we said that leadership means excellence and performance in businesses. These two elements are reflected by the general economical situation of a country. If we take in consideration that the background for Poland and Romania was the same, their history was similar, what would be way they have evolved 266
Section – Political Sciences
GIDNI
differently? Is the good example of their neighbors? or the geopolitics? or the cultural heritage, their way to be and to act? In our opinion, all of these had a major contribution in advance that it is Poland compared to Romania, but the way to be of these two people is the most important.
Leaders are people of these countries and they own the cultural influence but in the context of globalization they become global leaders and they have a similar knowhow and practices in leading teams. The economical development difference between these three people, in our opinion, comes from the attitude or all the society, not only because of leadership. Leadership is by definition a good thing, it can’t be bad, and leadership is doing the right things. For excellence and performance, leaders must lead their teams whether they are Romanian, Polish, Chinese or multicultural teams to be orientated to results, to be interested for the good of the company, in this way it will be good for them, too. The aim’s team should be known, assumed and reached. A good leader have to take care of the team, the person and the task, in the same time, but the good news is that is no one way to lead. China is a power in the global economy but Romania and Poland have to continue to grow, to take all the benefits of globalization. Businesses in research and development, pollution control, environmental services, biotechnology, IT, energy efficiency or recycling and resource substitution will be golden businesses [A. Burciu]
BIBLIOGRAPHY: Adaire J. – Effective leadership, Gower, 1983 Burciu A. (coordinator) – Introducere in management, Editura Economica, Bucuresti, 2008 267
Section – Political Sciences
GIDNI
Chemers M. - An integrative theory of leadership, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 1997 Drucker P. – The effective executive, Heinemann, 1966 Irani F., Noruzi M. - Globalization and Effects; A study on the effects of globalization in the society, Institute of Interdisciplinary Business Research, 2011 Isac C, Ecobici N - Efectele Globalizarii, University Constantin Brancusi of Targu-Jiu, 2007 http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx http://www.ddiworld.com/DDIWorld/media/trend-research/leadership-inchina_ddi.pdf?ext=.pdf http://geert-hofstede.com/poland.html http://geopolitics.ro/china-anului-2013-intre-comunism-si-globalizare/ www.insse.ro http://solutiiavansate.ro/studiu-leadershipul-in-romania-2011/ http://en.wikipedia.org/wiki/China http://en.wikipedia.org/wiki/Poland#cite_notePolish_economy_seen_as_stable_and_competitive-113 http://www.wbj.pl/article-51029-polish-economy-seen-as-stable-and-competitive.html
268
Section – Political Sciences
GIDNI
GLOBALIZATION IN CONTEMPORARY SOCIETY Alexandra Deaconu, PhD Candidate, University of Craiova
Abstract: Globalization is a process which involves giving up territorial limits, speaking a global language, technology rise, unrestricted circulation of information, uniform economy, political alignment from a global planetary government perspective, etc. Forming the European Union is considered to be the first step towards globalization. Globalization is equally worshiped and disputed. Globalization implies constraint from the powerful over the weak. The vast majority are subordinated to those with power in the world. There can be no encompassing globalization because althugh it includes many, it cannot include all. The global world can not be homogeneous because it's made up of a variety of factors such as: culture, language, traditions, social relationships, civilization. Keywords: globalization, society, information, modernization, technology, innovation
Since the earliest of ages man has found himself in a continuous territorial expansion, initially to satisfy his preservation instinct, with food as the main determinative factor. The will to dominate, to conquer is also known from ancient time, this is how the great world powers were born. Their hunger for power was manifested by raising empires and colonies. These human urges have evolved to various stages and took several names over the years. Today they are called generically globalization. Globalization concept definition The term has been defined by various means, all emphasizing an all-encompassing process, generated and upheld by one or a combination of the following factors: - economics (financial and commercial relationships) - politics (a tight interdependence between international relationships) - communications and culture (we're informed and influenced by events a great distance away, in both spatial and temporal terms) - environment (we're dealing with global risks and by all means we should react with global measures)1 One of the most commonly used globalization definitions is the following: 'Globalization represents the process through which geographic distance becomes a lesser important factor in establishing and developing cross-border relationships, economical, political and sociocultural by nature. Relationship networks and dependencies are gaining greater and greater potential in becoming international and worldwide.'2 In this definition the importance of geographic distance is diminished but not excluded. Therefore, relationships are easier to establish at an international level, societies and individuals being less protected by the borders. The definition also emphasizes the growing possibility of global scale network expansion. Ecaterina Cocora, Globalizarea. Efecte asupra resurselor umane din România, Princeps Publishing House, Iaşi, 2006 apud S. Dungaciu, Avatarurile teoriei globalizării în Balcani 2 Barrie, A., The Global System, Economics, Politics and Culture, St. Martin Press, New York, 1995 apud Ioan Bari, Tratat de economie politică globală, Editura Economică, Bucureşti, 2010, p. 40 1
269
Section – Political Sciences
GIDNI
Globalization is not an entirely bad phenomenon. It's an integration factor for man in the worldwide community and it offers ongoing space for new global government systems and for a global civil society.3 In the Treaty of global political economy there are many globalization definitions: Globalization refers to all processes through which the world's nations are integrated in a single world society, the global society. Martin Albrow Globalization can be defined as an enhancement of social relationships worldwide, binding remote establishments in such a manner that local events are seen as similar ones, occurring many miles away, and vice versa. Anthony Giddens Globalization is the global network which has gathered together communities on this planet, formerly isolated and dispersed, in a mutual dependency and a 'single world' unity. Emanuel Richter
Globalization doesn't simply wish the objective process of intercommunity increase. It wishes the consciousness and subjectivity of the individual, namely the purpose and intensity of the awareness of the world as a unique space. Globalization is what people from the 'third world' have, for centuries, named colonization. Globalization refers to the process through which social relationships become relatively lacking from distance and borders factors, in such a way that human life unfolds more and more in a world seen as a unique place.4 Globalization is a process which involves giving up territorial limits, speaking a global language, technology rise, unrestricted circulation of information, uniform economy, political alignment from a global planetary government perspective, etc. Forming the European Union is considered to be the first step towards globalization. Globalization determinant factors A determinant factor of globalization is technological innovation. This especially implies communication and information technology having consequences over communication and mobility. These spectacular developments in informatics and telecommunications from the last decade have triggered to a large extent the globalization of modern economical life. The advent of the Internet was the largest technological and social event of the 20th century. The Internet is not only a technological phenomenon, but also a social one, through the actual participation of the increasing number of users. Once introduced, the Internet has produced and still produces new consequences for society, the most important of which is the globalization process. The increasing speed of information transmission, means of transmission diversification and their enhancement, undoubtedly lead to visibility enhancement of crossborder national events. These determine an event from a country to have immediate
3 4
Ioan Bari, Tratat de economie poltică globală, Publishing House Economică, București, 2010, p. 41 Ibidem
270
Section – Political Sciences
GIDNI
impact over another country. The events or problems cannot be kept inside a country, if they are important they become global events or global problems.5 Another determinant factor of globalization is neoliberal ideology through which markets are liberalized, the economies are decentralized and the state companies are privatized. Economic-commercial factors that have influenced the intensification of the world economy globalization process include: free transmission of merchandise, services liberalization, the release of capital markets, foreign investors accessibility to establish firms and other legislative and administrative nature factors favorable to globalization. The acceptance of neoliberal ideology has determined actions which confirm this approval as long as the world has truly acquired the subsistence rules of this ideology. In sociology, this situation can be explained by the Thomas theorem: 'If men define situations as real, they are real in their consequences.' We can consider neoliberalism one of the main determinant factors of globalization but not exhaustive because not all globalization consequences are based on neoliberal reasons.6 Globalization advantages and disadvantages Globalization followers are mainly focused on the advantages generated by it: the production cost reduction thanks to global economy; the exchange transactions carried out very rapidly according to a given schedule - fax, Internet, etc.; the speed growth on commercial, financial and technological operations deployment; the accelerated expansion of markets and establishment of new markets, independent from specific sources or traditional areas. Therefore there's an increase in efficiency on all economic activity on a global scale as a result of liberalization of capitals, investments, technology and labor towards more profitable areas and zones. Globalization opponents sometimes assign an absolute value to negative consequences: the abolition of the nation and of national identity; decreasing employment in developing countries or with a lower level of labor efficiency; the specialization of countries in production activities that generate pollution and request intensive labor, raw materials and energy; emphasizing economic disproportionation. There are also reported threats on the dissolution of areas, ruin of banks, the loss of economic life stability, even of some states. The globalization is equally worshiped and disputed. Its proponents consider it to be inevitable, seeing in it the model and ideal to follow to cancel differences, mitigate poverty, avoiding conflicts, etc. Understood as development, modernization requires fast paces and efforts but it stirs risks regarding security, even the existence of communities as well. Globalization implies constraint from the powerful over the weak. The vast majority are subordinated to those with power in the world. Yet an all-encompassing globalization can't exist because although it includes many, it cannot include all. The global world can not be homogeneous and absolutely inclusive because it's made up of a variety of factors such as: culture, language, traditions, social relationships, civilization. Humankind is like a tower of Babel with infinite identities living in their own diversity. 5 6
Ibidem, p. 48 Ibidem, p. 50
271
Section – Political Sciences
GIDNI
Social evolution suggested by globalization cannot be smooth because the consciousness of national identity itself prevents the most subtle part needed by the global society: the consciousness of diversity nationally exclusive unjustified (unmotivated). But the deadlock is not absolute, but one related only to the blocked mechanisms of changing generations and mentalities. Nobody however can challenge the new sensibility of young generations of moving freely on fenceless areas in any way. Globalization is not guilty for what it destroys as it is for what it defectively builds given that it is refused in the natural setting represented by the global society.7 Globalization doesn't preserve structures on ways of previous social organizing but it favors a completely new organization form in society. Thereby, work is almost an exclusive intellectual energy transfer process, blossoming in the foundations of the informational society, in which the active ones percentage manifests an increasing trend. The services from the scientific activity are so diverse and dynamic that the population occupation problem has a limit only in the level of training. Globalization, in its current flawed form, namely, like a mondialisation of a single country's interests, polarizes wealth and poverty to the extreme, because in reality globalization endlessly multiplies the chances of access to prosperity and civilization, without, however, annihilating natural diversity.8 Sure steps in the direction of globalization are represented by regional agreements which are oriented towards the liberalization of relationships between national states. This is how the idea of 'world government' emerged (the idea was developed by Israeli sociologist Dror in research projects from the Club Of Rome). At present time cooperation agreements tend to gain a global dimension. Collaboration between regions is talked about more and more. In March 1996 in Bangkok, the collaboration between Asia and Europe started within the 'Asia-Europe Meeting'(ASEM) process. The fifteen European Union (UE) member states attended the conference: Germany, France, Great Britain, Belgium, Italy, Holland, Finland, Ireland, Sweden, Austria, Luxembourg, Spain, Portugal, Greece, Denmark and the Asian states Brunei, China, South Korea, Philippines, Indonesia, Japan, Malaysia, Singapore, Thailand and Vietnam.9 The effects of globalization Globalization has both positive and negative effects. Globalization is an objective process that occurs regardless of whether we agree with it or not. It brings both wealth and negative effects. Among the effects of globalization there is 'cultural globalization'. This means free trading culture translated by 'promoting cultural diversity.' Thus, every citizen of the planet can benefit from the free movement of ideas, words and images, encouraging indigenous traditions and minority languages, culture is democratized, poor and rich countries become
Dinu Martin, Ecomonie contemporană . Ce este globalizarea?, Publishing House Economică, Bucureşti, 2000, pp. 22-23 8 Ibidem, pp. 34-35 9 Mihai Pricop şi Adrian Tanţău, Globalizarea şi strategia firmei, Publishing House Eficient, Bucureşti, 2001, p.9 7
272
Section – Political Sciences
GIDNI
equal in rights to spread their own culture. Anti-globalists thus have the opportunity to denounce the danger of world culture homogenization.10 Another effect is the globalization of religion. Fragmented in churches, religions and dogmas, the church strength is limited. Ecumenicism, viewed as a union of churches and denominations, resembles European unification, which finds purpose in the European Union.11 Currently, however, there are many protests against ecumenical politics organized by various religious groups. Globalization extends the communication channels between communities, countries. It holds sufficient ways for this purpose, such as multinational companies, NGOs, the Internet, which in the information era, are of great use for international migration and increased human contact. Meanwhile, on the downside, the Internet and computer destroy more human connections than they create, diminishing social participation. For centuries, people have enriched their experience by contact with nature and with other people. Today the world seeks new experiences on computer screens and video games.12 Another effect of globalization is the emergence of global markets (capitals market, financial markets, energy market, commodity market, human resources market). These occur as a result of inter-regional cooperation processes, processes that have the effect of integration defined as an assembly of parts into a whole. Conclusions Globalization process is not and mustn't be looked at as inevitable, it's a phenomenon that appears behind people's decisions. The ideal is for it to become a democratic process in which people are in the center, not only as participants but also as beneficiaries. The process is however marked by the political implication and the domination desire of some individuals, with a positive or negative impact over the participants. In conclusion, globalization is a reality and any country which seriously prepares its future is constrained to interfere with it. Maladjustment to the new globalization framework is not only a lost opportunity but also the risk to loose already acquired market positions. The globalization term has gained a significantly big emotional force, being considered a process with beneficial effects - a true solution for future economical development but, at the same time, the majority of authors consider this process to be inevitable and irreversible. In other words, it's stated that whatever may happen, the process itself cannot be stopped, beyond the favorable argument of globalization through which advantages would surpass the included costs.
BIBLIOGRAPHY: Axford Barrie, The Global System, Economics, Politics and Culture, St. Martin Press, New York, 1995 Bari Ioan, Tratat de economie poltică globală, Editura Economică, Bucureşti, 2010 10
Ecaterina Cocora, op. cit., p. 57 Ibidem, p. 67 12 Ibidem, p. 69 11
273
Section – Political Sciences
GIDNI
Cocora Ecaterina, Globalizarea. Efecte asupra resurselor umane din România, Publishing House Princeps, Iaşi, 2006 Martin Dinu, Ecomonie contemporană . Ce este globalizarea?, Publishing House Economică, Bucureşti, 2000 Pricop Mihai şi Tanţău Adrian, Globalizarea şi strategia firmei, Publishing House Eficient, Bucureşti, 2001
274
Section – Political Sciences
GIDNI
THE INTERCULTURAL, INTERETHNIC AND INTERRELIGIOUS DIALOGUE HELD BY THE FOUNDATION RECONCILIATION IN SOUTH-EAST-EUROPE BETWEEN 2008 - 2013. EVALUATION AND CONCLUSIONS Vasile Grăjdian, Prof., PhD, ”Lucian Blaga” University of Sibiu
Abstract: Since 2008 the Foundation Reconciliation in South-East-Europe (RSEE) based in Sibiu took over organizing activities in the countries of South-Eastern Europe, in the frame of the Project Healing of Memories, a project initiated in 2004 by the Conference of European Churches (KEK) together with the Community of Protestant Churches in Europe (GEKE). Between 2008-2013, in the countries of South Eastern Europe (Hungary, Romania, Bosnia-Heţegovina, Ukraine and Moldova Republic) RSEE organized international, european and cross-border workshops and conferences, with intercultural, interethnic and interreligious character, that brought together personalities from the political, academic and religious milieu. The results of these events, reports and studies, have been published - in English, German, Hungarian, Romanian and Ukrainian - in seven volumes (up to 2012) of the series 'Reconciliatio'. Postgraduate Healing of Memories courses (HoM 1 and HoM 2), of intercultural, interethnic and interfaith mediation, lasting one semester, were held in the University of Cluj (in Hungarian), Alba-Iulia, Sibiu and Blaj (in Romanian), recipients being professors of religion, priests and pastors of various denominations in Transylvania, often working in intercultural, interethnic and interfaith situations. A development of these mediation courses was the authorization in 2012 of the Master Programme 'Intercultural and Interreligious Mediation' in Romanian at Alba Iulia (ongoing with two series) and in German at Sibiu (expected to start in 2013). Other Healing of Memories courses were organized (in Hungarian) for Roma and Gadje (non-Roma) in the parishes of Oradea (Romania), Zenta (Serbia) and Popovo (Ukraine). The organizational (international or crossborder) experience, didactic-pedagogic and for mediation, applied to intercultural, interethnic, ecumenical and interreligious contexts, experience that was gained from the activities mentioned above, represents a valuable amount of data and information that needs to be systematized, shared and used in future actions. Keywords: intercultural interethnic interreligious reconciliation South-East-Europe
Scurtă istorie a Fundaţiei Reconciliation in South-East-Europe (RSEE) Deşi istoria Fundaţiei Reconciliation in South-East-Europe (RSEE) începe în mod oficial doar în anul 2008, odată cu înregistrarea sa ca entitate juridica având sediul în Sibiu, există şi o “preistorie” a apariţiei sale, încă din ultimul deceniu al sec. al XX-lea, odată cu iniţierea proiectelor Healing of Memories, mai întâi în Africa de Sud, apoi şi în Europa, în Irlanda de Nord, prin care se încerca vindecarea memoriei colective, grav afectate de o istorie nefericită a relaţiilor între rase, popoare, culturi, religii [7, p.62]. Un alt moment cu relevanţă pentru Fundaţia RSEE a fost anul 1997, cu cea de A doua Adunare Ecumenică Europeană de la Graz (Austria), având ca temă «Reconcilierea», căreia i-a urmat Charta Oecumenica, adoptată în anul 2001 [http://ceceurope.org/current-issues/charta-oecumenica/] şi care exprima clar voinţa Bisericilor semnatare de a avansa în direcţia reconcilierii între confesiunile creştine (art.3), în context multi-cultural (art.8) şi în raport cu alte religii, precum cea iudaică (art.10) sau cea musulmană (art.11). În anul 2004, Conferinţa Bisericilor Europene (CEC/KEK), împreună cu Comunitatea Bisericilor Protestante din Europa (GEKE) au hotărât extinderea Procesului Healing of Memories în România, ţinându-se seama de diversitatea etnică, culturală, confesională şi
275
Section – Political Sciences
GIDNI
religioasă existentă şi apreciindu-se că unele ţări situate în sud-estul continentului european reprezintă o zonă de frontieră, dar, totodată, constituie adevărate punţi de legătură şi de comunicare între Apus şi Răsărit. Din punct de vedere organizatoric, conducerea Proiectului Healing of Memories în România a fost preluată de către pastorul şi teologul lutheran Dieter Brandes din Württemberg (Germania) şi, în anul 2005, a fost înfiinţat un birou Healing of Memories la Cluj-Napoca, având ca director ştiinţific pe Olga Lukacs, pastor reformat şi lector la Universitatea “BabeşBolyai” din Cluj-Napoca. Foarte curând şi-au dat acordul de participare Bisericile ”istorice” din România: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Greco-Catolică, Biserica Reformată şi Biserica Evanghelică-Lutherană, apoi reprezentaţii din România ai altor Biserici Ortodoxe, precum cea Armeană, cea Sârbă şi cea Ucraineană, la care s-a adăugat Biserica Unitariană şi cea Ortodoxă de Rit vechi. Dimensiunea interreligioasă s-a profilat odată cu asocierea unor comunităţi evreieşti sau musulmane din România sau din ţările învecinate. Un proiect pilot a fost lansat în octombrie 2004, având ca temă viaţa religioasă din Transilvania în sec. al XIX-lea şi un prim simpozion a fost organizat în luna mai 2005 la ClujNapoca, unde referenţii au utilizat o metodologie care va deveni apoi obişnuită în conferinţele ulterioare şi anume fiecare a prezentat într-o manieră concisă istoria propriei confesiuni, participând totodată la “ascultarea” istoriei celorlalţi şi la “parcurgerea împreună a istoriei” pe care altfel fiecare ar fi perceput-o dintr-o perspectivă unilaterală. Referenţii erau istorici ai diferitelor confesiuni, ortodocşi şi greco-catolici români, romano-catolici, evanghelicilutherani germani, reformaţi şi unitarieni maghiari. Pentru a înţelege metodologia menţionată, trebuie observat că procesul Healing of Memorie constituie un proces desfăşurat “peste generaţii” şi care presupune trei etape: A. “Parcurgerea împreună a istoriei” (walking together through history), B. “Împărtăşirea durerii celorlalţi” (sharing the pain of others) şi C. “pregătirea împreună a viitorului” (preparing the future together) [7, p.72] – etape concretizate prin conferinţe, publicaţii şi cursuri de mediere. Au urmat mai multe simpozioane, organizate în diferitele regiuni istorice ale României, unele aflate în prezent într-o situaţie transfrontalieră: în mai 2006 a avut loc un simpozion pentru regiunea istorică Moldova, actualmente împărţită între România şi Republica Moldova, la care au participat reprezentanţi ai tuturor confesiunilor/religiilor şi etniilor regiunii, iar un alt simpozion a avut loc pentru regiunea Bucovina, în prezent împărţită între România şi Ucraina. În iunie 2006 manifestări asemănătoare au avut loc pentru regiunea Banat şi pentru regiunea Crişana-Bihor (Oradea), cu participarea unor reprezentanţi ai ortodocşilor români, reformaţilor maghiari, luteranilor germani şi slovaci, ai comunităţilor de evrei şi romi. În noiembrie 2006 a fost organizat un simpozion pentru Muntenia-Oltenia, la care au participat, pe lângă cei amintiţi anterior, şi armeni, greco-catolici, şi musulmani turci, tătari şi arabi, respectiv un alt simpozion pentru Dobrogea, cu o participare asemănătoare, la care s-au adăugat ruşi de rit vechi, albanezi, bulgari şi greci. Pentru Maramureş un simpozion a avut loc în martie 2007. Anul 2007 a reprezentat un alt moment de cotitură pentru proiectul Healing of Memories în România. La Sibiu a avut loc în luna septembrie cea de A treia Adunare Ecumenică Europeană şi, în pregătirea acesteia şi pentru conexarea cu alte procese de 276
Section – Political Sciences
GIDNI
reconciliere din Europa, Dieter Brandes a publicat volumul Healing of Memories in Europe. A Study of Reconciliation between Churches, Cultures and Religion (Cluj-Napoca, Leipzig, 2007) [1], prima apariţie din Seria Reconciliatio (continuată de Fundaţia RSEE din anul 2008), care cuprindea comunicări susţinute la conferinţa internaţională de la Bucureşti din 2629 iunie 2007– privind procesele de reconciliere din Europa, în particular din România, dar şi din Irlanda de Nord, Germania, Finlanda, Rusia, Ucraina, Slovacia. Un al doilea volum al Seriei Reconciliatio, de asemenea editat de Dieter Brandes, apare chiar înaintea celei de A treia Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu, cu titlul Die Geschichte der christlichen Kirchen aufarbeiten – Healing of Memories zwischen Kirchen, Kulturen und Religionen – Ein Versohnungsprojekt der Kirchen in Rumanien (Cluj Napoca – Leipzig 2007) [2], cuprinzând texte prezentate la simpozioanele pentru regiunile istorice româneşti mai înainte amintite. Pentru acest volum a existat şi o variantă în limba română, Healing of Memories: Punte între biserici, culturi şi religii. Un proiect de reîmpăcare a Bisericilor (Cluj Napoca, 2007). [3] Tot în anul 2007, după cea de A treia Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu, Conferinţa Europeană a Bisericilor (KEK) a decis să se retragă din Proiectul Healing of Memories în România. Ca urmare, în cursul anului 2008 se trece la înfiinţarea şi înregistrarea la Sibiu a Fundaţiei Reconciliation in South-East-Europe (RSEE), care să preia activităţile Healing of Memories în România – în Consiliul director al fundaţiei regăsindu-se reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, ai Bisericii Reformate şi ai Bisericii Evanghelice din România. Sediul din Cluj al Proiectului Healing of Memories a devenit filială a fundaţiei nou înfiinţate, iar prin străduinţele Dr. Daniel Buda, noul director ştiinţific la Sibiu, s-au stabilit relaţii de colaborare cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor (World Council Of Churches, WCC). După cum indică şi numele Fundaţiei, scopul său este de a activa în sensul „reconcilierii în sud-estul Europei“ şi, între 2008-2013, în ţările din această regiune Fundaţia RSEE a organizat workshopuri şi conferinţe internaţionale, europene sau transfrontaliere, cărora le-au urmat publicaţii în Seria Reconciliatio şi Cursuri de mediere numite Healing of Memories (HoM 1 şi 2), toate privind dialogul intercultural, interetnic şi interreligios – la care ne vom referi în continuare. În anul 2009, după plecarea la Consiliul Mondial al Bisericilor din Geneva a Pr.Lect.Dr. Daniel Buda, în funcţia de director ştiinţific pentru sediul din Sibiu a venit Pr.Prof.Dr. Vasile Grajdian, iar în anul 2010, odată cu pensionarea directorului Dieter Brandes, i-a urmat la conducere Dr. Walter Gebhardt, care a continuat politica generală a fundaţiei iniţiată de predecesorul său. În calitate de preşedinţi şi vice-preşedinţi ai Consiliului director al Fundaţiei au fost (prin rotaţie) IPS Prof.Dr. Laurenţiu-Liviu Streza, Mitropolitul Ardealului, din partea Bisericii Ortodoxe Române, Ep.Dr. Cristoph Klein, din partea Bisericii Evanghelice C.A. şi Ep. Belá Kató, din partea Bisericii Reformate. Din raţiuni îndeosebi financiare, în anul 2013 s-a decis renunţarea la filiala din Cluj.
277
Section – Political Sciences
GIDNI
Conferinţe organizate de Fundaţia Reconciliation in South-East-Europe intre anii 20082013 În aprilie 2008, după inaugurarea Fundaţiei RSEE, a fost organizat un simpozion la Oradea (România) şi Biharkeresztes (Ungaria), şi, în august 2008, un alt simpozion la Novi Sad (Serbia). Începând de asemenea cu anul 2008, rezultatele simpozioanelor anterioare, cu tematică istorică, au început să fie publicate în seria Reconciliatio a Fundaţiei RSEE. Astfel au apărut: nr.3/r, Scurtă istorie a bisericilor şi comunităţilor religioase din Transilvania, Cluj-Napoca, 2008 [4] şi versiunea maghiară, nr.3/m, Az Erdélyi egyházak és vallási közösségek rövid története, Cluj-Napoca, 2008. [5] În anul 2010 a apărut şi versiunea în limba germană: nr.3/d, Kurze Geschichte der Kirchen und Religionsgemeinschaften in Siebenbürgen, Cluj-Napoca, Leipzig, 2010. [6] Tot cu tematică istorică au mai apărut şi alte volume ale seriei: nr. 5/r, Evoluţia instituţiilor episcopale în Bisericile din Transilvania. Partea I. De la începuturi până la 1740 (Cluj-Napoca, 2010) [8], cu o versiune în limba maghiară, nr. 5/m, A püspöki intézmények kialakulása és fejlödése Erdélyben 1740-ig, I. Rész (Cluj-Napoca, 2010). [9] Anul 2009 şi următorii au fost marcaţi de câteva manifestări internaţionale importante, cea dintâi fiind Consultarea internaţională şi interreligioasă Healing of Memories (International and Interreligious Consultation on ‘Healing of Memories’), care a avut loc la Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus (România), între 24-27 mai 2009. Între obiectivele propuse se numărau: 1. Schimbul de experienţă privind procesele Healing of Memories în context sud-european şi în legătură cu modele internaţionale de referinţă, 2. Diseminarea de metodologii Healing of Memories în cadrul unei întâlniri internaţionale a experţilor în domeniul Vindecării prin reamintire (Healing Through Remembering), 3. Dezvoltarea unei reţele internaţionale Healing of Memories, ca o bază de informare şi sprijin pentru îmbunătăţirea activităţilor de reconciliere desfăşurate în lume. Între participanţi s-au remarcat: IPS Prof.Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Dr.Holger Dix, Director al Fundaţiei Konrad Adenauer, Dr. Manoj Kurian, din partea Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC), Prof. Dr. Viorel Ioniţă, din partea Conferinţei Bisericilor Europene (CEC/KEK), Fr. Michael Lapsley, Directorul Institutului Healing of Memories din Cape Town (Africa de Sud), Prof. Dr.Mohammed S. Dajani Daoudi, de la Al-Quds University, Ierusalim (Israel), responsabil al Al-Wasatia Initiative, Maida Hasecic de la Institutul Interreligios din Sarajevo (Bosnia-Herţegovina), alţi resposabili în cadrul unor proiecte de reconciliere, precum Usha Jesudasan (India), Nelly Boonen (Brazilia), Rev. Juan Jacobo Tancara şi Marta Palma din Chile, Rev Travis Enright (Canada), Dr. Dmitrij Zlepko, de la Universitatea din Lvov (Ucraina), Dr. Gert Rüppel din Finlanda. Situaţia romilor în România şi Bulgaria a fost abordată de Drd. Loredana Mihaly din Baia Mare (România) şi Dr. Yelis Erolova din Sofia (Bulgaria). În zilele imediat următoare Consultării de la Mănăstirea Sâmbăta a avut loc o altă conferinţă internaţională organizată de Fundaţia RSEE: Religion - History - Culture - Society, The influence of religion and ethnical identity on the development of values in culture and society, Interreligious and intercultural dialogue and conference in the region of historical Scythia Minor, care s-a ţinut la Constanţa, între 27-30 mai 2009. Aici, participanţilor de la Sâmbăta li s-au adăugat conducători de culte din Dobrogea sau din Bulgaria, precum IPS Dr. 278
Section – Political Sciences
GIDNI
Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Episcopul vicar romano-catolic Ştefan Ghenţe, Dr. Jusuf Muurat, Muftiul Constanţei (pentru comunitatea musulmană tătară din România), Prof. Dr. Carol Friedmann, Preşedintele Comunităţii Evreieşti din Constanţa, Muftiul Belal Bardjan din Dobrich (pentru comunitatea musulmană turcă din Bulgaria), alături de personalităţi ale vieţii academice din România şi Bulgaria: Pr.Prof.Dr. Dura Nicolae şi Pr.Prof.Dr. Nechita Runcan de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa, Prof.Dr. İbrahim Yalimov de la Institutul Islamic din Sofia, Prof.Dr.Ibram Nuredin de la Universitatea “Ovidiu” din Constanţa şi alţii. În mai multe sesiuni a fost prezentată şi analizată situaţia interculturală şi interreligioasă actuală din partea românească (Dobrogea), respectiv din partea bulgărească a regiunii istorice Scythia Minor şi au fost comparate evoluţiile istorice ale diferitelor entităţi etnice şi religioase. Paneluri de discuţii au fost dedicate comparării unor experienţe internaţionale Healing of Memories cu experienţe istorice europene în plan intercultural şi interreligios, ca şi determinării importanţei valorilor religioase pentru educaţie şi pentru dezvoltarea societăţii în general. Este de remarcat prezenţa unor reprezentanţi ai vieţii politice: parlamentarul bulgar Dr. Stoyanov Latchezar din Sofia şi Constantin Dimitriu, reprezentant al României în Parlamentul European. Referatele consultării internaţionale de la Sâmbăta şi ale conferinţei de la Constanţa au fost publicate în Seria Reconciliatio, nr. 4, sub titlul Telling Stories of Hope - Reconciliation in South East Europe Compared to World-Wide Experience (Cluj-Napoca, Leipzig, 2010). [7] Prima manifestare importantă a Fundaţiei RSEE în anul 2010 a constituit-o European Interreligious Consultation on ‘Healing of Memories’. Reconciliation between Peoples, Cultures and Religions, care a avut loc la Sarajevo, în Bosnia-Herţegovina, între 3-6 Mai 2010. Desfăşurată într-o regiune în care rănile conflictelor din ultimele decenii între popoarele şi confesiunile/religiile fostei Jugoslavii sunt încă proaspete, o intenţie a consultării de la Sarajevo a fost aceea de a încerca apropierea unor experienţe Healing of Memories din alte ţări europene de situaţia din (şi dintre) state balcanice provenite dn fosta Jugoslavie, pentru a întrevedea căi viitoare de reconciliere. Organizată în parteneriat şi cu sprijinul Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC), al Federaţiei Lutherane Mondiale (Lutheran World Federation – LWF) şi a Fundaţiei Konrad Adenauer din Sarajevo, participanţii la conferinţă au fost, pe de o parte, responsabili ai proiectelor Healing of Memories din Europa, în special pe linie lutherană, a căror simplă enumerare spune multe despre problemele abordate la Sarajevo: Dr.Manoj Kurian (India), din partea WCC, Sabine Wölkner, de partea Fundaţiei Konrad Adenauer din Sarajevo, Ep. Dr. Christoph Klein, Vicepreşedinte al LWF pentru Europa Centrală şi de Est, apoi Dir. Lehel Lazslo (Hungarian Inter-church Aid), Dr. Klaus Pumberger din Austria (Akademie an der Grenze), Rev. Milos Calda din Cehia (Evangelical Church of Czech Brethren), John Stringham (Roma-Gadje-Dialogue), Péter Szõke (Sanct Egidio), Rev. Andrzej Wójtowicz (Polska Rada Ekumeniczna), Prof. Dr. Karsten Fledelius (Danish Helsinki Committee for Human Rights), Rev. Vilho Vähäsarja (Biserica Evanghelică Lutherană din Finlanda), Anne Kalstad Mikkelsen (Arran Lule Sami Centre) şi Rev. Rolf Steffensen din Norvegia, Veronika Håkansson Li şi Hanna Sofie Utsi, membră în Parlamentul Sami din Suedia, Ep. HansJoachim Kiderlen din Biserica Evanghelică Lutherană din Georgia, Ep. Uland Spahlinger din Biserica Evanghelică Lutherană din Ucraina, Dr. Mykhailo Dymyd (Institute of Ecumenical 279
Section – Political Sciences
GIDNI
Studies University Lvov), Leif Seibert (Center for Interdisciplinary Research on Religion and Society), Jelena Nikolic din Cipru (Initiative of Change), Dr. Elena Marushiakova, Dr. Veselin Popov şi Lilyana Kovacheva de la Institutul Etnografic al Universităţii din Sofia, Prof. Dr. Dimitra Koukoura de la Universitatea din Thesalonic (Grecia), Prof. Dr. Riccardo Burigana (Centro per l'Ecumenismo San Bernardino, Veneţia) şi Luca Ghiretti (Biserica Valdensă) din Italia, Frank-Dieter Fischbach din Germania (Ev. Friedenskirchengemeinde Troisdorf Kreuzkirche), Bart Brandsma din Olanda (Dialogue for Peacefull Change), Rev. Bob Fyffe (Churches Together in Britain and Ireland) şi Rev. Simon Keyes (Ethelburga's Centre for Reconc.and Peace, Londra) din Marea Britanie, Dr. Johnston McMaster (Irish School of Ecumenics Belfast) din Irlanda de Nord. Pe de altă parte, problematica relaţiilor interetnice şi interreligioase din BosniaHerţegovina, a fost abordată mai ales în ultima zi, dedicată integral problematicii postjugoslave, la dezbaterea căreia au participat, din Bosnia-Herţegovina: Dr. Mustafa Cerić, Raisu-L-Ulama al Comunităţii islamice, Pr. Vanja Jovanović, din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe, Boris Kožemjakin, din partea Comunităţii evreieşti; din Croaţia: Carolyn Boyd (Ecumenical Women’s Initiative); din Macedonia: Semra Ramadani (Third Political Academy), Shasine Kasami (Commission for Gender Equality) şi Biljana Dukovska (Universal Peace Federation); din Serbia: Rev. Christoph Tabernoux (Ecumenical Humanitarian Organization). Diferite viziuni etnice şi religioase asupra istoriei regiunii au fost prezentate de Prof.Dr. Enver Imamović şi Muhammed Jusić, din perspectivă islamică, de Darko Ðogo, din perspectivă ortodoxă, de Marko-Antonio Brkić, din perspectivă catolică şi de Elijas Tauber, din perspectiva comunităţii evreieşti. Într-un panel de discuţii (Comparing Balkan context with European wide experiences) au avut expuneri Prof.Dr. Azra Jaganjac şi Velma Šarić. Rapoartele Consultării de la Sarajevo au fost ulterior publicate în Seria Reconciliatio, nr. 7: Reconciliation betweem Peoples, Cultures and Religions. Reconciliation in BosniaHerzegovina Compared to the European-Wide Experiences (Cluj, 2012). [11] În continuare, pentru a nu depăşi o dimensiune rezonabilă a acestei expuneri, celelate activităţi organizate de Fundaţia RSEE vor fi prezentate mult mai rezumativ. Astfel, în luna septembrie 2010, reprezentaţi ai Fundaţiei RSEE, Rev. Dieter Brandes şi Ep. Cristoph Klein, împreună cu Pr.Lect.Dr. Daniel Buda, din partea WCC, au luat parte la un simpozion organizat la Cape Town (Africa de Sud), în vederea unei colaborări cu Institutul Healing of Memories condus de de Michael Lapsley. În perioada imediat următoare, între 4-6 octombrie 2010, Fundaţia RSEE a organizat Conferinţa Internaţională Culturi şi religii în Bucovina istorică. Retrospectivă şi perspective de dezvoltare (International Conference: Cultures and Religions in the Historical Bucovina: Retrospective and Perspectives of Development), la Cernăuţi, Ucraina (partea întâi a manifestării) şi la Suceava, România (partea a doua), în parteneriat cu instituţii din Ucraina şi România: Fundaţia “Friedrich Ebert”, Universitatea Naţională „Yuriy Fedkovych” din Cernăuţi, Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, Institutul “Bucovina” al Academiei Române din Rădăuţi. Specificul istoric al tematicii a făcut ca majoritatea celor peste 40 de participanţi să fie istorici ai diferitelor confesiuni şi religii, ce au tratat în referatele prezentate Istoria Bucovinei până la 1918, Perioada românească (1920-1944), Bucovina între 19441947 şi Evoluţiile istorice după cel de-al doilea război mondial. O masă rotundă a reunit 280
Section – Political Sciences
GIDNI
personalităţi academice, religioase şi politice ce au dezbătut Relevanţa “toleranţei habsburgice” (şi a istoriei Bucovinei în general) pentru situaţia politică şi socială actuală. Şi referatele acestei conferinţe au fost publicate în Seria Reconciliatio, nr. 6: Culturi şi religii în Bucovina istorică (Cluj-Napoca, 2011). [10] În anul 2011, în parteneriat cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Ungaria şi cu Fundaţia Konrad Adenauer, o manifestare importantă prin larga participare din partea facultăţilor de teologie şi a conducătorilor diferitelor Biserici din Europa centrală şi de sud-est a fost organizată la Budapesta, în perioada 10-12 martie, având ca temă Rolul Bisericilor în reconcilierea socială din Europa Centrală. Europa Centrală ca model al diversităţii religioase – Conferinţă ecumenică. Dialog între Bisericile istorice din Ungaria şi Bisericile din România, Serbia, Slovacia şi Austria (Die Rolle der Kirchen in der gesellschaftlichen Versöhnung in Mittelosteuropa. Mitteleuropa als Modell der religiösen Vielfältigkeit – Ökumenische Konferenz. Dialog zwischen den historischen Kirchen Ungarns und den Kirchen in Rumänien, Serbien, der Slowakei und Österreich). Conferinţa a elaborat şi o declaraţie finală privind importanţa continuării procesului de reconciliere între diferitele culturi, confesiuni, religii şi etnii ale Europei, prin vindecarea rănilor provocate în mod reciproc de-a lungul unei îndelungate istorii commune. O Consultaţie Bosnia-Herzegovina a avut loc la Sibiu, între 14-15 noiembrie 2011, cu participarea unor studenţi croaţi romano-catolici şi sârbi ortodocşi din Sarajevo, în încercarea de a explora noi căi de continuare a activităţii Fundaţiei RSEE în Bosnia. Evoluţia ulterioară a tensiunilor regionale interetnice şi interreligioase a dus la amânarea unor acţiuni programate. În anul 2011, în colaborare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Iaşi, Casa Germană Hofnung din Chişinău şi Asociaţia Ortodoxă pentru o Lume Nouă din Sibiu/Bucureşti, au fost organizate două Consultări transfrontaliere privind viaţa interconfesională şi interetnică din Moldova, prima la Iaşi, România, între 7-8 mai şi a doua la Chişinău, Republica Moldova, între 3-4 septembrie. Participanţii, ortodocşi, catolici, reformaţi, lutherani şi baptişti au informat despre realităţile interconfesionale şi interetnice din Moldova românească şi din Republica Moldova, exprimându-se intenţia unei conferinţe şi a unui curs Healing of Memories la Iaşi şi Chişinău. 2013 a fost anul în care, în cadrul unui efort de reorganizare a Fundaţiei RSEE, au avut loc la Sibiu o serie de şedinţe şi workshop-uri de Evaluare a cursurilor Healing of Memories din anii 2009-2013, în 12 şi 29 octombrie, respectiv de Evaluare a Proiectelor Fundaţiei Reconciliation in South East Europe în Ucraina (Bucovina) şi Moldova, în 5-6 noiembrie, care au reunit foşti organizatori şi participanţi la proiectele fundaţiei în ultimii cinci ani. De asemenea, pe linia preocupării de îmbunătăţire a activităţii şi de asigurare a finanţării proiectelor Fundaţiei RSEE, în 4-5 decembrie 2013 a fost organizat un Seminar privind accesarea programelor europene, susţinut de Christine Schusster (Germania) şi în 22 martie 2014 un Seminar de orientare a proiectelor spre impact şi rezultate durabile, susţinut de Simon Kolbe (Germania). În anul 2013, Fundaţia RSEE a devenit coordonatorul Proiectului Asistenţă pentru doliu în context intercultural și interreligios (Trauerbegleitung in interkulturellem Kontext GRU-13-P-LP-194-SB-DE), în cadrul Programului European Grundtvig - Parteneriate pentru invatare, 2013-2015. Împreună cu alte instituţii partenere în proiect, Centrul de Misiune și Evanghelizare (CME) al Bisericii Evanghelice C.A. din Polonia, cu sediul la Dzięgielów şi 281
Section – Political Sciences
GIDNI
Şcoala biblică (Biblická škola) din Martin-Slovacia, între 5-9 martie 2014 a fost organizată o primă mobilitate în Slovacia, cu 30 de participanţi de diferite confesiuni din România, Slovacia şi Polonia. Alte mobilităţi sunt prevăzute în Polonia şi România, proiectul urmând a fi finalizat prin publicarea unui volum de studii. Mai trebuie observat că, în afară de manifestările prezentate, Fundaţia RSEE a fost implicată şi în alte activităţi, cu caracter de informare sau de pregătire a proiectelor şi cu o pondere specifică în ansamblul activităţilor fundaţiei, dar pe care spaţiul acestei expuneri nu ne permite să le detaliem. Cursurile Healing of Memories O latură importantă a activităţii Fundaţiei RSEE a constituit-o organizarea Cursurilor Healing of Memories, de mediere interculturală, interetnică şi interconfesională, începând cu anul 2009. Ele au fost fost concepute pe durata a două cicluri, Healing of Memories 1 şi Healing of Memories 2 (HoM 1 şi HoM 2), de câte un semestru fiecare. Primele cursuri, de nivel post-universitar şi având autorizarea Ministerului Educaţiei, cercetării şi Tineretului, au fost iniţiate sub titulatura “Perfecţionare în pastoraţie, comunicare şi coordonarea muncii în echipă” în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii “1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, în limba română şi în cadrul Facultăţii de Teologie Reformată a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în limba maghiară. În anul 2010 alte Cursuri HoM 1 au fost organizate la Blaj, în cadrul Departamentului de Teologie GrecoCatolică şi la Sibiu, în cadrul Facultăţii de Teologie “Andrei Şaguna” a Universităţii “Lucian Blaga”. Planul de învăţământ al cursurilor a cuprins discipline precum: Healing of Memories – o provocare pentru Bisericile din Transilvania, Relatarea istoriei personale şi identitate, Bazele comunicării în Biserică şi societate, Exersarea conducerii grupurilor în context interconfesional şi interreligios, Identitate şi percepţie interculturală şi interconfesională – însumând 30 de credite, plus alte 10 credite pentru susţinerea disertaţiei. Cursurile au susţinute de referenţi şi cadre didactice din partea Fundaţiei RSEE sau a Universităţilor participante, ca şi de experţi în mediere invitaţi din străinătate: Marja Kantanen (Finlanda), Rolf Steffensen (Norvegia), Walter Winter (Germania), Dr. Hézser Gábor (Ungaria) şi alţii. Ciclul de Cursuri Healing of Memories 2, “Perfecţionare în comunicare interculturală şi mediere”, a fost organizat la Alba Iulia în 2010 şi la Blaj în 2011-2012, cursanţii provenind dintre absolvenţii ciclului Healing of Memories 1; între temele abordate: “Identitatea şi alteritatea în relaţiile interpersonale”, “Tehnici de mediere pentru dobândirea competenţelor de mediator”, “Tehnici de moderare şi de comunicare orientate spre soluţionarea conflictelor” etc. Cei cca. 100 de beneficiari ai Cursurilor Healing of Memories au fost profesori de religie, preoţi şi pastori de diferite confesiuni din Transilvania (ortodocşi şi greco-catolici români, unitarieni, reformaţi şi romano-catolici maghiari, lutherani germani), care activează adesea în situaţii interculturale, interetnice şi interconfesionale. Alte Cursuri Healing of Memories, “Comunicare interculturală, pastoraţie şi mediere”, au fost organizate în limba maghiară la nivel parohial pentru cca. 40 de femei roma şi gadge (non-roma) la Oradea în 2010, la Zenta (Serbia) în 2011-2012 şi la Popovo (Ucraina), în 2012-2013. 282
Section – Political Sciences
GIDNI
O continuare oarecum firească a cursurilor HoM a constituit-o elaborarea în 20112012 a Curriculum-ului pentru Programul de Master în «Mediere Interculturală şi Interconfesională», de către o echipă interconfesională de cadre universitare de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă din Sibiu şi Alba-Iulia, Facultatea de Teologie Reformată din ClujNapoca, Departamentul de Teologie Greco-Catolică din Blaj şi Departamentul de Teologie Evanghelică-Lutherană din Sibiu. După autorizarea Programului de Master în anul 2012, acesta a demarat în limba română la Alba-Iulia, fiind în curs de desfăşurare cu două serii, preconizându-se totodată demararea sa şi la Sibiu, în limba germană, cel mai probabil în toamna acestui an (2014). Evaluare şi concluzii Încercând o evaluare sumară a activităţii Fundaţiei RSEE, trebuie în primul rând observat că aceasta a reuşit crearea unor “spaţii de întâlnire şi de dialog” între persoane reprezentând entităţi diferite din punct de vedere confesional, religios, etnic şi inevitabil cultural. Şi chiar dacă la început acţiunile fundaţiei au fost orientate mai ales spre Transilvania şi celelalte regiuni istorice româneşti – unde uneori s-au putut descoperi adevărate modele istorice de toleranţă interetnică, interconfesională şi interreligioasă – implicarea ulterioară în organizarea de manifestări internaţionale a creat adevărate oportunităţi de diseminare a informaţiei în domeniu, de “import/export” global de experienţe şi bune practici de dialog şi reconciliere – inclusiv prin publicarea rezultatelor valoroase în limbi de circulaţie sau în mai multe limbi, în volume paralele. Şi cercetarea istorică a primit un impuls metodologic, fie numai prin alăturarea unor “versiuni” diferite confesional, etnic şi religios pentru aceleaşi regiuni şi perioade istorice. O inter- şi multi-disciplinaritate a fost necesară pentru dialog şi reconciliere, prin aducerea împreună a unor invitaţi din diferite ţări şi din diverse medii şi domenii: cadre didactice şi cercetători din mediul academic (istorici şi teologi), specialişti în domeniul medierii, responsabili politici şi/sau religioşi. Experienţe personale sau instituţionale importante au putut avea loc, persoane sau entităţi instituţionale întâlnindu-se şi comunicând după decenii de separare. În acest sens se pot da de exemplu “premierele” constatate de Pr.Lect.Dr. Anton Rus, de la Departamentul de Teologie Greco-Catolică din Blaj, într-o evaluare a unui Curs Healing of Memories: a fost pentru prima oară – după căderea regimului comunist (1989) şi de fapt după cel de-al doilea război mondial – când un pastor luteran din Germania (Rev. Dieter Brandes), un preot profesor ortodox (Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Grăjdian) şi un profesor pastor reformat maghiar (Past.Lect.Univ.Dr. Olga Lukács), au predat câte un curs la Facultatea de Teologie GrecoCatolică, Departamentul Blaj; de asemenea, a fost pentru prima oară când dintre cursanţii şi deci absolvenţii vreunui curs de la Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj, a făcut parte un pastor reformat maghiar (Past.Májai-Varga Z. Zoltán) şi chiar o femeie pastor reformat (Past. Asist.Univ.Dr. Püsök J. Sarolta), iar la Masterul „Teologia pastorală în comunităţile ecleziale” de la Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj, s-a înscris un un pastor reformat, ca rezultat al experienţei Cursului Healing of Memories, prin care a cunoscut mediul universitar şi bisericesc greco-catolic de la Blaj, cu profesorii şi studenţii săi. Aşadar, Cursul Healing of Memories a fost un prilej şi pentru schimburile de profesori şi studenţi între Institutele Teologice confesionale din Transilvania – Facultatea de 283
Section – Political Sciences
GIDNI
Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, Facultatea de Teologie Protestantă din ClujNapoca şi Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Blaj. Nu în ultimul rând trebuie amintite instituţiile care au finanţat proiectele Fundaţiei RSEE, unele amintite în paginile anterioare: KEK (Conferinţa Bisericilor Europene), GEKE (Comunitatea Bisericilor Protestante din Europa), WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor), KhK (Kirchen helfen Kirchen), KiA (Kerk in Actie), HEKS (Ajutorul bisericesc elveţian), VELKD (Federaţia Bisericilor Evanghelice din Germania), Fundaţiile Gustav Adolf, Friedrich Ebert, Konrad Adenauer, diverse Biserici din Germania (Würtenberg, Baden, Rheinland, Bayern), Otto per mille etc. Ca o concluzie generală, se poate afirma că activitatea internaţională sau transfrontalieră a Fundaţiei RSEE, cea didactică-pedagogică şi de mediere, pusă în slujba dialogului şi reconcilierii interconfesionale, interreligioase şi interetnice, reprezintă o experienţă valoroasă, care trebuie în continuare analizată, sistematizată, împărtăşită şi folosită în acţiuni viitoare.
BIBLIOGRAFIE: (Seria Reconciliatio a Fundaţiei Reconciliation in South-East-Europe) Reconciliatio nr. 1: Healing of Memories in Europe – A Study of Reconciliation between Churches, Cultures and Religions, edit. Dieter Brandes, Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca; Evangelische Verlagsanstalt GMBH, Leipzig, 2007. Reconciliatio nr. 2: Die Geschichte der christlichen Kirchen aufarbeiten – Healing of Memories zwischen Kirchen, Kulturen und Religionen – Ein Versohnungsprojekt der Kirchen in Rumanien, edit. Dieter Brandes, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca; Evangelische Verlagsanstalt GMBH, Leipzig, 2007, 455p. Reconciliatio nr. 2 (versiunea în limba română): Healing of Memories: Punte între biserici, culturi şi religii. Un proiect de reîmpăcare a Bisericilor, edit. Dieter Brandes şi Olga Lukács, Editura Accent, Cluj Napoca, 2007. Reconciliatio nr.3/r: Scurtă istorie a bisericilor şi comunităţilor religioase din Transilvania, edit. Dieter Brandes, Olga Lukács, Vasile Grăjdian, Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2008, 272p. Reconciliatio nr.3/m (versiunea în limba maghiară): Az Erdélyi egyházak és vallási közösségek rövid története, edit. Dieter Brandes, Olga Lukács, Vasile Grăjdian, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 275p. Reconciliatio nr.3/d (versiunea în limba germană): Kurze Geschichte der Kirchen und Religionsgemeinschaften in Siebenbürgen, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca; Evangelische Verlagsanstalt GMBH Leipzig, 2010, 315p. Reconciliatio nr. 4: Telling Stories of Hope - Reconciliation in South East Europe Compared to World-Wide Experiences, edit. Vasile Grăjdian, Olga Lukács, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca; Evangelische Verlagsanstalt GMBH, Leipzig, 2010, 425p. Reconciliatio nr. 5/r: Evoluţia instituţiilor episcopale în Bisericile din Transilvania. Partea I. De la începuturi până la 1740, edit. Nicolae Bocşan, Olga Lukács, Dieter Brandes, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, 219p. 284
Section – Political Sciences
GIDNI
Reconciliatio nr. 5/m (versiunea în limba maghiară): A püspöki intézmények kialakulása és fejlödése Erdélyben 1740-ig, I. Rész, edit. Nicolae Bocşan, Olga Lukács, Dieter Brandes, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, 226p. Reconciliatio nr. 6: Culturi şi religii în Bucovina istorică, edit. Vasile Grăjdian, Olga Lukács, Serhii Hakman, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, 350p. Reconciliatio nr. 7: Reconciliation betweem Peoples, Cultures and Religions. Reconciliation in Bosnia-Herzegovina Compard to the European-Wide Experiences, edit. Manoj Kurian, Dieter Brandes, Olga Lukács, Vasile Grăjdian, Schiller Verlag Bonn & Hermannstadt, 2012, 254p.
285
Section – Political Sciences
GIDNI
INTERNATIONAL INSTRUMENTS OF COLLABORATION IN THE BLACK SEA REGION Elena Manea, PhD Candidate, Peoples Friendship University of Russia
Abstract: Economic, environmental and other problems of the Black Sea region can not be addressed in isolation from the political and legal environment, excluding mutual interests of its member states, common regional interest. Coherence in addressing common regional problems is achieved through agreements, conventions and other international instruments between countries. This activity needs to be regulated through the development of international legal resources of the organization efficient and effective use of all the possibilities of the Black Sea region. At this stage of development of international legal cooperation Black Sea states seem relevant study specific nature of international legal regulation of the Black Sea region; definition of the role and place of Ukraine in modern processes and integration of sub-regional cooperation; study of the main trends in the treaty practice of the Black Sea; identification and examination of organizational and legal forms of international legal cooperation Black Sea countries; legal analysis and research activities of the legal status established in the Black Sea region of international organizations; study of the problems and the bilateral cooperation of the Black Sea.
Keywords: postmodernism, Russia, Est, West, culture
Problemele din regiunea Mării Negre a devenit o componentă însemnată a activităţii politice externe a multor ţări începând cu ultimul deceniu al secolului al XX-lea - secolul al XXI -lea. regiunea Mării Negre a atras atentia pentru realizarea liniilor directoare în politica mondială-interesele strategice economice şi militare, nu numai datorită resurselor sale bogate naturale, dar de asemenea şi pentru poziţia sa geopolitică şi geostrategică. Istoria problemelor de dezvoltare ale Mării Negre este destul de îndelungată, situaţiile de drept internaţional care au apărut ţineau de reglementarea juridică a accesului la Marea Neagră. Această problemă se datorează cumulului de factori economici, politici şi alte ale vieţii sociale existenţi în ţările din jurul acesteia. Problemele de cooperare între şi cu statele de la Marea Neagră au schimbat condiţiile de convieţuire istorică în acest areal. Lungă perioadă de timp, reglementarea regimului juridic al Mării Negre a avut ca scop consolidarea prin mijloace legale a autorităţii celei mai puternice şi mai influente ţări din regiune, ignorând suveranitatea altora. Schimbarea forţe în lume, în anii 90 au condus la suveranitatea şi securitatea ţărilor din regiunea Mării Negre, garantându-li-se extinderea utilizării resurselor din arealul Mării Negre, în conformitate cu principiile general recunoscute ale dreptului internaţional. Schimbări pozitive în situaţia internaţională din regiune sunt posibile în mod real printr-o reglementare eficientă, extinderea în continuare a cooperării între statele de la Marea Neagră se adresează atât statelor, cât şi comuniţăţii internaţionale care să vizeze exploatarea comună şi raţională a tuturor oportunităţilor de la Marea Neagră. Mările şi oceanele lumii un rol imens în viaţa economică a omenirii. Asociate cu dezvoltarea, bunăstarea statelor, au constituit obiectul de studiu al problemelor şi oportunităţilor de exploatare de resurse naturale de la Marea Neagră. Multe instituţii academice, organizaţii internaţionale, asociaţii există şi ffuncţionează în diverse şi extinse
286
Section – Political Sciences
GIDNI
zone ale Mării Negre. Marea Neagră, datorită poziţiei sale geografice aparte a jucat un rol important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor dintre popoarele din regiune, influenţând spaţiul relaţiilor internaţionale. Regiunea Mării Negre este una dintre cele mai renumite zone istorice ale contactelor etnice, interrelaţionări şi ciocniri între diferitele popoare şi ţări, înregistrându-se în această zonă din cele mai vechi timpuri. S-a vorbit despre acest rol a Mării Negre de mediator în relaţia popoarelor de pe coasta ei, dar popoare mai mult separate, de factor coeziv între state. Marea Neagră este o răscruce de civilizaţii. Regiunea Mării Negre , care a devenit astăzi unul din centrele de politicile europene şi mondial, face parte astăzi mai mult decât oricând din 'jucători' din lume. Statele Unite ale Americii vede regiunea în primul rând ca pe ' un coridor strategic', deschizând calea pentru crize grele zonale, funcţionând în acelaşi timp ca ' o barieră a civilizaţiei' între lumi islamice şi creştine. Regiunea Mării Negre a fost dintotdeauna caracterizată de o mare varietate de civilizaţii, culturi şi religii. Întreaga istorie a regiunii, bogăţia, prosperitatea sau declinul, au fost determinate de relaţia dintre nord şi sud, est şi vest. Imperiile şi civilizaţiile - romane şi bizantine, otomane şi rusă - au lăsat amprenta pe malul Mării Negre. Pe coasta de nord a Mării Negre, în cele mai vechi timpuri a fost Drumul mătăsii dinspre Asia prin Caucaz spre Europa de Sud- Est, în care a determinat un comerţ activ între Est şi Vest. Importanţa geopolitică a regiunii rezultă din amestecul de culturi, spaţiul fiind la răscruce de civilizaţii, de comerţ internaţional, idei, influenţe. Există unele confruntări istorice, datorită faptului că unele state de la Marea Neagră nu au încredere unul în celălalt. Conflictele etno- politice în regiunea Mării Negre vin, de obicei, din lunga istorie de dezvoltare şi, în fapt, se întâmplă de mai multe secole. Prezenţa conflictelor etnice împarte în mod obiectiv regiunea Mării Negre de către o coaliţie de state (Turcia, Azerbaidjan, Rusia, Armenia) , reducând potenţialul de integrare al regiunii. La rândul său, reducerea integrării creează bariere pentru dezvoltarea schimburilor comerciale şi a cooperării economice în regiune, care trebuie, de asemenea, să se diversifice în beneficiul cetăţenilor. Problemele politice şi juridice acute din jurul Mării Negre au avut un rol extrem de important în economia statelor de coastă de la Marea Neagră şi în asigurarea securităţii lor. Regiunea Mării Negre este la intersecţia dintre Europa şi Asia şi a fost arealul de dispută şi conflict de secole îndelungate. Locaţia acesteia este avantajoasă din punct de vedere politic, economic şi militar, pentru o lungă perioadă de timp în această zonă a putut fi identificat un interes continuu al mai multor ţări, toate acestea conturând conţinutul principal al Mării Negre în dreptul internaţional. În anii '50 al relaţiilor internaţionale importante au fost practicile contractuale în ceea ce priveşte utilizarea eficientă a resurselor de transport în Marea Neagră, exploatarea raţională a resurselor biologice şi minerale. Deosebit de acută este problema fondurilor de dezvoltare prevenirii şi combaterii poluării marine. Schimbarea atitudinii forţelor la nivel mondial a dus la formarea în zona Mării Negre a unor condiţii politice şi economice care permit, din punct de vedere practic, cooperarea între ţările din zona Mării Negre, cel puţin la nivel teoretic. În contextul Războiului Rece, între Est şi Vest a fost o concurenţă strategică. În perioada de după Războiul Rece, a devenit mai complex şi mai dificil de gestionat situaţia tărilor. După Războiul Rece, prezenţa unei superputeri politice şi militare părea că va furniza stabilitate. Colapsul Uniunii Sovietice pe de o parte a eliberat cele mai vechi surse de tensiune şi nemulţumire, dar pe de altă parte, a permis pentru prima dată apariţia unor preocupări cu adevărat comune în jurul Mării Negre. 287
Section – Political Sciences
GIDNI
Ca urmare a extinderii NATO şi UE, Marea Neagră a devenit graniţa de est a Europei şi în astfel de forme, este o regiune strategică importantă în sine. Este evident că Marea Neagră nu mai poate fi controlată şi/ sau dominată. În istoria lungă şi complicată a regiunii, există provocări privind cooperarea acestor state, ţările din regiune tind să ofere stimulente şi instrumente pentru a participa activ în instituţii economice globale şi în comunitatea politică internaţională. Într-un sens geografic, această regiune se referă la Marea Neagră, şi situate pe coasta Mării cuprinde Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia, Ucraina, unele dintre cele mai diferite ţări. Statele riverane Mării Negre reprezintă o 'zonă relativ izolată a relaţiilor internaţionale, reglementarea juridică internaţională aparţine dreptului internaţional. Toate aceste ţări sunt interesate în utilizarea eficientă a întregului potenţial al Mării Negre şi a resurselor sale. Fiecare dintre ele se conectează pe anumite planuri al utilizării potenţialului astfel încât primească de la el şi beneficii economice pentru economia naţională. Ţările de la Marea Neagră are un număr mai mare de 300 de milioane de oameni, în comparaţie cu mai cele 490 de milioane în UE extinsă. Regiunea Mării Negre este foarte diversă atunci când vine vorba de model politic, nivel economic, ideologie şi capabilităţi militare. Economiile lor diferă în mărime (pe de o parte, Turcia şi Rusia şi pe de altă parte toate celelalte ţări), precum şi în caracteristicile lor instituţionale şi perspectivele de integrare euro-atlantică şi internaţională. Bulgaria şi România au aderat la UE în 2007, Turcia este încă un candidat pentru aderarea la UE, Georgia şi Ucraina aspiră la aderarea la UE, dar este puţin probabil să se alăture în viitorul apropiat, şi în cele din urmă Rusia, în special, care nu are ambiţii de a adera la UE şi care are o viziune de dezvoltare şi de integrare proprii şi care în principal vizează re- integrare din spaţiul postsovietic a statelor dinprejurul său. Astfel, regiunea este afectată de interese concurente din UE, precum şi din Rusia. Sursele suplimentare au în vedere interese diferite la această regiune văzută ca un coridor de tranzit pentru resursele energetice din bazinul Mării Caspice spre Europa. Eforturile recente ale UE de diversificare a aprovizionării cu energie - în special pentru a reduce dependenţa UE de Rusia, care este acum nu numai cel mai mare furnizor de gaze naturale pentru Europa, dar, de asemenea, controlează cea mai mare parte de tranzit a ţărilor bogate în resurse energetice din zona Mării Caspice(în special, Kazahstan şi Turkmenistan). Toate acestea explică interesul în creştere în regiunea Mării Negre şi, ca urmare, rivalitatea dintre Rusia şi UE, în zona Mării Negre. Regiunea Mării Negre cuprinde un grup eterogen de ţări Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia şi Turcia. Economiilor lor diferă, instituţional sunt diferite şi perspectivele de integrare cu care se confruntă geneerează probleme foarte diferite în fiecare din aceste ţări. Performanţa economică a regiunii în anii 1990 a fost extrem de instabilă, ţările au fost scutite de conflicte interne, dar nu mult mai bine decât restul lumii. Cu toate acestea, în anii 2000, regiunea s-a bucurt de o redresare destul de rapidă însoţită de modificări structurale de bun augur pentru ţări, cu toate că situaţia de pe piaţa forţei de muncă şi condiţiile sociale, în general, este încă foarte dificilă. Eterogenitatea economică a regiunii Mării Negre şi problemele politice sunt factoricheie în prezent ceea ce conduce la un nivel relativ scăzut de integrare regională a ţărilor. Acesta are loc, în general, numai în măsura în care acesta este compatibil cu formatul(foarte inegal) al relaţiilor cu ţările UE. În acelaşi timp, sub auspiciile Rusiei, care, având în vedere 288
Section – Political Sciences
GIDNI
dimensiunea economiei sale, reprezintă potenţial 'centrul de greutate' al regiunii, lucru se pare la fel de problematic. În acest stadiu de dezvoltare a relaţiilor internaţionale, cooperarea juridică a statelor de la Marea Neagră are o natură specifică, fapt relevant în actele de reglementare juridică internaţională din regiunea Mării Negre. Astfel, aceste acte normative cuprind definirea locului şi rolului statului în procesele de integrare şi de cooperare sub- regională modernă; principalele tendinţe în practica tratatelor Mării Negre; identificarea şi examinarea unor forme organizatorice şi juridice de cooperare juridică internaţională între ţările de la Marea Neagră; Analiză juridică şi activităţile de cercetare ale statutului juridic stabilit în regiunea Mării Negre prin intermediul organizaţiilor internaţionale, studiul problemelor şi al cooperării bilaterale a Mării Negre ar fi putut conduce pana la criza din Ucraina la predicţie pozitive pentru regiunea Mării Negre. Consolidarea reformelor instituţionale din unele ţări precum Ucraina, Turcia, Georgia, politicile economice prudente şi îmbunătăţirea climatului de investiţii sunt măsuri care vor fi necesare pe termen lung pentru o dezvoltare economică durabilă. Paşi mai decisivi spre integrarea regională şi economică în UE ar fi cu siguranţă utili. Cu toate acestea, o astfel de integrare va necesita schimbări semnificative în poziţia politicii regionale a UE, un nivel mai ridicat de încredere reciprocă, soluţionarea 'conflictelor îngheţate', rezolvarea crizei din Ucraina, precum şi - nu cel mai puţin - depinde în cele din urmă cu privire la perspectivele de cooperare între Rusia şi Uniunea Europeană. Situaţia din jurul Mării Negre continuă să fie importantă pentru toate ţările de la Marea Neagră prin corelarea cu alte ţări din imediata vecinătate şi cu piaţa mondială. De aici rezultă rolul semnificativ al Mării Negre pentru dezvoltarea economică şi comercială a statelor de la Marea Neagră. În această regiune, cele mai acute probleme s-au concentrat în spaţiul post - sovietic. Aici, conflictele 'îngheţate' ' şi cele recente configurează o nouă dimensiune a politicii şi dreptului internaţional de astăzi plin contradicţii politice şi ideologice nerezolvate. Pe parcursul ultimului deceniu, regiunea Mării Negre a asistat la multe încercări de a consolida cooperarea regională. Lupta pentru influenţă în regiune, special escaladată în ultimii ani, când Marea Neagră a devenit un punct nevralgic de insecuritate strategic pentru Europa. În acelaşi timp, fiecare dintre ţările din zona Mării Negre tinde să aibă un avantaj faţă de alte ţări în dorinţa de a asigura autoritatea în acest domeniu important al lumii, iar de aici derivă o mulţime de probleme importante, care împiedică cooperarea reală dintre statele de la Marea Neagră. Formal, cooperarea economică între ţările din regiune se realizează în cadrul Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre(OCEMN). Creată în 1992 şi transformaţă într-o organizaţie regionalăcu spectru larg, aceasta a contribuit la consolidarea cooperării regionale şi realizarea de noi interese comune. În realizarea cooperării strategice la Marea Neagră este de remarcat şi participarea altor organizaţii europene: Uniunea Europeană, Consiliul Europei (în consolidarea democraţiei şi păcii), O.S.C.E. (stabilitatea securităţii europene). Uniunea Europeană tinde la a fi o forţă influentă în politica mondială, cu mare influenţă asupra dezvoltării dreptului internaţional modern. Astăzi, în Uniunea Europeană, cea cu 28 de state, România şi Bulgaria sunt membre, iar Turcia este un candidat UE, Ucraina este divizată pe opţini, Georgia este pro-occidentală, Azerbaidjanul pare a fi încă sub influenţa
289
Section – Political Sciences
GIDNI
Rusiei. Astăzi, din cele şase ţări de la Marea Neagră, România, Bulgaria şi Turcia sunt membri ai NATO şi partenerii strategici al acestei alianţe s-a declarat Rusia. Organizaţiile regionale şi internaşionale interesate în dezvoltarea cooperării economice regionale la Marea Neagră au constribuit la o evaluare comună şi mai adecvată a posibilităţilor de dezvoltare a regiunii Mării Negre, stabilind rolul şi locul acestei regiuni în politicile europene şi mondiale. În regiunea Mării Negre, există alte organizaţii internaţionale şi regionale, faţă de care statele din regiunea Mării Negre sunt poziţionate în mod diferit. Acest fapt constituie o barieră în cooperarea dintre acestei ţări. Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică - GUAM este o organizaţie regională internaţională, compoziţia sa include Republica Azerbaidjan, Georgia, Moldova şi Ucraina, doar două state intrând în arealul nostru de studiu, altele nu. Comunitatea Statelor Independente(CSI) este o organizaţie regională, formată dintr-un număr de state din fostele republici sovietice. Statele fondatoare ale acestor state au semnat şi ratificat Acordul privind înfiinţarea C.S.I. din 8 decembrie 1991 şi Protocolul său din 21 decembrie 1991, şi care include Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Ucrain. Semnat, dar nu retificat de Azerbaidjan şi Republica Moldova. Statele membre au considerat că statul şi-a asumat obligaţii în temeiul Cartei CSI pe parcursul anului, după aprobarea acestuia . Ucraina si Turkmenistan a ratificat Carta CSI şi sunt statele participante. Perspectiva de integrare economică mai strânsă între ţările din ţările CSI şi non- CSI din Marea Neagră sunt asociate cu posibile probleme de dimensiune mai mare. Faptul că unele state au simţit această organizaţie ca pe o pârghie de influenţă rusească a determinat poziţionarea diferită şi chiar ieşirea din comunitate a unor state. Eurasia este o organizaţie economică internaţională. Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia şi Tadjikistan sunt membre ale Comunităţii Economice Euro-Asiatice de la începuturile sale. Uzbekistan au semnat un protocol de aderare pe 25 ianuarie 2006, statutul de observator în EURASEC având Ucraina şi Moldova (mai 2002 ), Armenia (din ianuarie 2003). Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este o organizaţie regională internaţională care cuprinde 56 de state membre, inclusiv în toate ţările europene(Bulgaria, România), Georgia, Rusia, Turcia, Ucraina, alte ţări CSI, SUA şi Canada. OSCE este o organizaţie de prevenire a conflictelor, de gestionare a situaţiilor de criză şi situaţiilor de conflict şi de reabilitare post-conflict. OSCE are o abordare cuprinzătoare a securităţii regionale, care include dimensiunile politico-militare, economice şi de mediu, şi umană. Regiunea Mării Negre în sensul cel mai larg este un mozaic de suprapunere a intereselor politice şi sfereor de influenţă a principalilor actori ai politicii internaţionale. Deşi riverane Mării Negresunt numai şase state, regiunea este de o importanţă la nivel global şi care este exercită în mod constant un impact semnificativ asupra evenimentelor internaţionale. Importanţa strategică a mării şi a strâmtorilor combinată cu situaţia extrem de favorabilă întregii regiuni a Mării Negre din punct de vedere al interesului politic, a determinat constant ca în acest areal multe state să exploateze beneficiile, militare şi economice. Statele din Europa, Statele Unite ale Americii, Rusia au încercat să -şi consolideze poziţia noastră în acest spaţiu, asigurând dominaţia unora din ţările de la Marea Neagră. Interesul faţă de aceste de state de coastă şi potenţialului economic al Mării Negre a crescut în mod semnificativ.
290
Section – Political Sciences
BIBLIOGRAFIE: Lukashuk, I.I., Globalizatya, gosudarstvo, prava XXI veka, Moska, 2001 Kapustin, A. Y., Mejdunarodnie organizatyi v globaliziryishea mire, Moskva, 2010 Yazikova A. A. O geopolitike i geoekonomike bolshovo Prichernomorya, http://vestnik-evropy.squarespace.com/all-articles/2012/4/17/878178679319.html Serghei Kulik, Chernomorski dialog- vozmozhno li on?, http:// nomos.com.ua.
291
GIDNI
Section – Political Sciences
GIDNI
RUSSIAN POSTMODERNIST DISCOURSE Elena Manea PhD Candidate High School Teacher 'Ioan Cotovu' Hârşova/Constanta Abstract: West vs Est system, young vs old, alien vs our, culture vs. postcultură can be viewed from an angle more optimistic scenario after recent events. An important stop at a particular stage in a model can lead to a situation where the old culture offers young people the means by which they can reduce to eliminate the influence of this culture. The latest form of culture that has penetrated the Russian cultural space is nihilism, postmodernism becomes, making its appearance in the socio-cultural conditions unfavorable, given the weakening of the interior of a totalitarian system in the absence of cultural ideas and values without cultural. Keywords: postmodernism, Russia, Est, West, culture
Trăim cu senzaţia că Rusia a împrumutat din Occident forme culturale, sociale şi politice de viaţă, care nu se încadrează în contururi de suflet rus, şi cei de pe pământ natal au fost supuşi unei transformări bruşte, însa există şi ideea că starea actuală de spirit din Rusia a fost, de fapt, mult timp o parte din mentalitatea naţională. Cultura rusă întotdeauna va exista în urma “vechii” Europe cu câţiva paşi, întotdeauna va fi sub jugul său spiritual de putere, fără a se regăsi pe sine în aceasta spiritualitate. Se acreditează tot mai mult ideea unei pseudometamorfoze a culturii ruse, concept care la Spengler nu este nici simplu şi nici unidimensional. Sistemul de coordonate Occident vs. Rusia, tânăr vs. bătrân, al nostru vs. străin, cultura vs. postcultură poate fi privit şi dintr-un unghi mai optimist, după scenariul ultimelor evenimente. O importantă oprire la un anumit stadiu, în cadrul unui model poate conduce la situaţia în care vechea cultură oferă tinerilor mijloacele cu care aceştia pot micşora până la eliminare influenţa acestei culturi. Poate apărea în aceasta situaţie, respingerea unei forme de cultură şi, în paralel, adoptarea alteia. Astfel se întâmplă şi în Rusia, unde cultura străină pătrunde la schimb; imitaţia culturii străine postmoderniste europene occidentale devine un fenomen. Cea mai recentă formă de cultură ce a pătruns în spaţiul cultural rusesc este nihilismul, devenind postmodernism. Se naşte astfel firesc întrebarea: nu putea să fie o forma “estică”, “orientală” a unui postmodernism, care să coincidă la exterior cu postmodernismul occidental, dar care să fie totuşi opus acestuia? Există astăzi un postmodernism oriental în cultura/societatea rusă sau el va apărea într-un viitor apropiat? Imitarea nihilismului occidental în societatea rusă(de tip oriental) nu conduce în mod automat la europenizarea acesteia, ci la distrugerea a ceea ce reprezintă societatea occidentală de fapt, imaginea acesteia fiind distorsionată în mentalul rusesc. In istoria culturii ruse au mai existat perioade de imitare a culturii europene, care nu a fost însoţită neapărat de o negare a ei. Nihilismul postmodern este în principiu la nivel cultural, mai întâi de toate împotriva culturii europene occidentale, împotriva raţiunii acesteia. Poziţia rusă este aceea că postmodernismul occidental reprezintă cu siguranţă distrugerea şi degradarea culturii naţionale, transformarea culturii într-o “postcultură fără viaţă”. Pentru cei care trăiesc în spaţiul rus stăruie întrebarea dacă Răul culturii europene occidentale se va manifesta faţă de cei care privesc la aceasta cu admiraţie. Cultura europeană, în concepţia analiştilor ruşi, suferă de deconstrucţie, de o sfărâmare a logicii ei
292
Section – Political Sciences
GIDNI
interne. Cultura rusă se poate afla în faţa unei noi culturi mai convingătoare, faţă de care trebuie sa se apere, încercând cumva să apere dreptul culturii ruseşti la existenţă. Situaţia aceasta va genera o gândire între linii, între cele două culturi, şi există posibilitatea ca discursul cultural dominant să fie sfărâmat, dezmembrat, deconstruit. Discursul cultural oriental poate reuşi acolo unde discursul european occidental îşi arată lipsurile, slăbiciunile, acolo unde nu are ea însăşi şanse de supravieţuire. Acolo, în absenţa sau în slăbiciunea discursului occidental, discursul oriental îşi poate realiza formele sale cele mai potrivite. Retorica joacă aici rolul de a “acoperi nevrotic” cultura mai matură a Vestului în faţa oamenilor din Rusia în alte veşminte, care în mod inevitabil o va face să pară complexă. Este încă nelămurit de ce raţionalitatea postmodernismului occidental trebuie să fie înţeleasă de către omul oriental. Pentru ruşi, oricare din formele postmodernismului occidental este considerată a fi lipsită de conţinut, vidă. Sunt considerate a fi “mai bune” cu atât mai mult cu cât consumă mai mult energia consumatorilor. Formele acestui discurs cultural occidental se ascund sub formă de nimicuri şi absurdităţi, care deformează conştiinţa omului oriental. Sub sintagma “performanţa postmodernismului” se distruge logica naturală a Estului. Situaţia este comparabilă cu confruntarea budismului cu învăţăturile dogmatice aduse din India sau cu situaţia în care un student este pus să rezolve o problemă cu ajutorul tehnologiei, aceasta din urmă fiind văzută ca o ofensă adusă inteligenţei umane. Logica occidentală actuală este absurdă pentru orientali, nu este logica “normală”, este logica care are fisuri ale regulilor de bun-simţ, este logica care se aşează peste ruine, conducând în mod fals la iluminare. Încercările la care este supus omul îl determină pe acesta să iasă deprimat din această confruntare. Se instituie un şir de încercări nereuşite de ieşire şi, existenţa se transformă într-o căutare de eliberare grea. Raţiunea este a Vestului, simţirea a Estului, iar ucenicul care luptă să iasă din aceasta confruntare este cultura rusească. Ne aflăm în situaţia postmodernismului oriental? Cultura occidentală împinge lumea şi pe sine în haosul postculturii, oferă “posibilitatea” prea timpurie de a introduce în cultura Estului logica unei culturi străine şi a elimina propriile izvoare de cultură. Potrivit Ilia Kolyazhnogo, caracteristicile postmodernismului din Rusia literară sunt atitudine batjocoritoare faţă de trecut, dorinţa de a ajunge la final, la limita şi de autoeclipsare. Conform aceluiaşi autor, semnificaţia lor postmodernistă este aceea de creativitate, care de obicei se reduce la comedie şi luare in derâdere, precum şi de diapozitive de literatura, efecte speciale folosite în mod vulgar şi cu descrierea sinceră a psihopatologiei. Comentarii cu privire la teorii interne ale postmodernismului rus există, mai multe sunt concepţiile oarecum polarizate. Unii critici susţin că în Rusia nu există nici o postliteratură modernistă, mai ales, teoria postmodernismului în critica literară. Alţii afirmă că Khlebnikov, Bahtin, Losev, Lotman sunt ei înşişi Derrida, mai ales în ceea ce priveşte practicile literare postmoderniste ruse. Postmodernismul literar rus nu a fost acceptat nu numai în rândurile lor, dar şi părinţii săi de Vest, de asemenea, au respins aceasta existenţă a postmodernismului şi este bine-cunoscută poziţia Pitirim A. Sorokin. In dezvoltarea postmodernismului în literatura rusă se pot stabili trei perioade, trei valuri ale postmodernismului. Primul val cuprinde anii’ 60- ’70 şi este perioada de început, de instalare, de tranziţie. A doua perioadă este perioada anilor ’70- ’80 când postmodernismul se confirmă ca direcţie a literaturii ruseşti, la baza tezei estetice poststructuraliste că «lumea (conştiinţa) este text» şi la baza ideii că arta se construieşte cultural ca intertext. A treia 293
Section – Political Sciences
GIDNI
perioada este perioada anilor ’80- ’90, fără îndoială perioada legalizării postmodernismului ca viziune asupra discursului literar. Primele două perioade ale postmodernismului rusesc au fost cunoscute sub denumirea de cultura catacombelor. In aceasta perioadă se creează în subteran, iar aceste creaţii se bucură de mai mult succes în afara spaţiului cultural rusesc. Postmodernismul este asociat de cele mai multe ori cu generaţia tânără de scriitori. Aceştia se integrează procesului literar general, dar aduc cu ei o viziune noua, neobişnuită. Se pot identifica influenţe ale postmodernismului occidental în creaţiile literare ruseşti, ceea ce poate conduce la ideea ca modelul a fost acela al culturii occidentale. Metatextul Filozoful francez Jean-François Lyotard şi criticul literar american Frederic Jameson au dezvoltat o teorie în domeniul naratologiei, teoria metatextului. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). În viziunea lui JeanFrançois Lyotard, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple. Mergând pe gândirea lui Lyotard, în cadrul postmodenismului rus, metatextul este o meta-povestire, o metapovestioară, meta-istorie, un meta-discurs, păstrând înţelesul lui Lyotard este un sistem de explicaţii, care organizează, completează, adaugă. Exemple de construcţie a metatextului în literatură contemporană rusă a postmodernismului poate servi o lucrare de Vladimir SorokinDismorfomaniya(roman), o lucrare de Boris Akunin- Pescăruşul, Viaceslav Petsuha- Noua Moscova (roman filosofic). Pop-art si conceptualismul Apariţia curentului Pop art este în mare măsură legată de creaţia a doi artişti neodadaişti: Jasper Jones şi Robert Rauschenberg. În anii cincizeci, aceşti artişti introduc în artă obiecte de uz cotidian, în mod direct sau doar imaginea lor. Având în vedere formatul lor, nu ne dăm seama dacă este vorba despre planşe autentice sau despre opera unui pictor. Următoarea idee a lui Jones o reprezintă sculpturile în bronz care imită cutii de conserve sau alte obiecte uzuale. Începând din anul 1953, Rauschenberg creează numeroase colaje ale căror rădăcini se află în cubism şi în operele lui Marcel Duchamp. El este şi inventatorul aşa numitelor 'combined paintings', care constau în amestecul diverselor obiecte (ex.:firme, sticle, fotografii etc.) pe suprafeţele pictate, rezultând un fel de colaje tridimensionale. Conceptualismul este momentul unui astfel de curaj revoluţionar de metainterogaţie pe care arta şi-o face statutului său însăşi la fel cum în filozofie acest lucru se făcuse încă de pe timpul lui Kant. Tematica elementului conceptual este interogaţia despre artă şi estetica în general şi a fost inaugurată de către Marcel Duchamp o dată cu expunerea de obiecte „readymade”. Concepţia că obiectul de artă nu are valoare în sine şi că doar mintea omenească este cea care îl învesteşte, o valoare însă nu s-a înglobat direct în produsul artistic. Evident că acest lucru se putea face doar cu spargerea tradiţiei inclusiv a statutului colecţionarului de artă, care este legat mai mult sau mai puţin de tradiţia însăşi. Mitologia artei tradiţionale, elitismul ei sunt doar investiţii mistice ale autorităţilor religioase şi politice. Scopul unei astfel de mutaţii culturale se datorează fie îmbunătăţirii voinţei spiritelor sau zeităţilor pentru cazul societăţii primitive, fie menţinerii dominanţei şi stăpânirii prin cultura şi educaţia specific societăţii clasice. Dadaismul a intuit o astfel de perspectivă şi a dat drumul 294
Section – Political Sciences
GIDNI
manifestărilor de tip antiartă tocmai datorita simţirii unei astfel de perspective sociale ipocrite a artei tradiţionale. Antiarta dadaismului însemna întoarcerea radicală împotriva unui astfel de statut social al artei. Însă dadaismul nu a avut curajul şi puterea să meargă mai departe şi să şi explice publicului scepticismul său. Abia conceptualismul a avut acest curaj de a spune deschis şi simplu că valoarea artei nu ţine de obiect, ci de ceea ce se investeşte în el. Un astfel de demers este în măsură să submineze însăşi instituţia artei şi însuşi statutul social al artistului. Dacă obiectul este lipsit de valoare şi dacă doar ideile împachetate în el contează atunci arta nu îşi justifică statutul mistic pe care statul i-l conferă. Ea este liberă şi gratis la fel cum însele ideile sunt. Conceptualiştii şi-au asumat acest risc care la prima vedere le subminează propriul statut social. Joseh Beuys a primit mustrări din partea conducerii universităţii unde preda tocmai pentru credinţa sa cu rădăcini în vechiul dadaism după care fiecare om este artist. O astfel de idee submina inclusiv statutul învăţământului de artă pe lângă statutul social al artei în genere. În literatura modernă rusă, reprezentanţi ai conceptualismului sunt poetul Lev Rubinstein, Dmitri Prigov, Vsevolod Nekrasov. Criticul Vyach Kuritsyn spune că pentru conceptualism este foarte important ca acestea să conştient «modelat» imaginea lui. În această privinţă, spune Prigov: «Am adus o dată o poezie,'Onoare'. Am precizat că : Un poem bun poate fi cunoscut, poate nu”. Prigov e un poet mare, în epoca postmodernă, însă poeţii mari, prin definiţie, nu pot fi, pentru că toate se spun şi se repeta, se poate doar varia în literatura de specialitate sau în cea precedentă. Socio-arta Sotz Art în literatura rusă poate fi înţeleasă ca o variantă de conceptualism, sau de artă pop, apelând la limba culturii sovietice, pentru realismul socialist. Vyach Kuritsyn afirma că în Sotz Art pot fi prezente elemente de critică şi liric, filozofice, nostalgice, chiar şi aşa mai departe. Socio-literatura în opinia sa, prezintă «adevărul real despre ororile» totalitarismului. De exemplu, el crede că, cu excepţia tranşanta a lui A. Platonov, nimeni nu a scris ceva mai sinistru, mai viu şi mai convingător despre distrugerea peisajului rus, decât Sorokin. Ca un exemplu de filosofice Sotz- Art, Kuritsyn conduce analiza unui fragment de imagini ale orizontului Eric Bulatov's luate de către Boris Groys: «orizontul .. simbolizează eroarea tuturor aspiraţiilor umane, orice progres ' - care a captat ontologic, care a plasat omul pe Pământ ». Şi aici este o mostră nostalgică Sotz- Art. Exemple de arta pop nostalgice pot fi văzute în romanul lui album de timbru, Andrei Sergeyev, care conţine o listă cu numele «din copilăria mea: Avion, Maxim Gorki. Mutarea postmodernismului de la Vest la Est - posibile interpretări A existat o perioada de tranziţie de la o imitare simplistă, fără sens a postmodernismului occidental la postmodernismul oriental. Tranziţia a reprezentat o operaţie, o perioadă a epigonilor. Mutarea de la Vest la Est a dus la o căutare bolnavă şi periculoasă a propriei logici sub puterea unei culturi străine. Stadiile următoare acestei situaţii corespund “creşterii”, cultura rusă devine matură şi găseşte o formulă proprie, îşi dobândeşte propria logică, pe care o va utiliza mai departe la găsirea de forme, mijloace de fiinţare sau, cel puţin aşa spera omul de cultură rus. Postmodernismul pătrunde cu legitimitatea culturii din Vest, gesturile de aprobare sau negare 295
Section – Political Sciences
GIDNI
sunt pe rând acceptate. Ideea de a intra în cadrul unei culturi străine, în standarde străine cu o serie de canoane străine este pentru unii o idee otrăvită, pentru alţii un joc serios, pentru alţii o şansă ca Rusia să se “normalizeze”. Se conturează însă în faţa ruşilor un postmodernism fundamentalist, atunci când elemente ale discursului postmodernist sunt utilizate, pe de o parte pentru a apăra propria cultură naţională de invadarea Occidentului şi pe de altă parte pentru a face ceva în sensul găsirii sufletului unei noi culturi proprii. Se poate ca un fenomen precum postmodernismul estic să se articuleze ca un discurs incoerent, mai mult confuz decât clar, destul de greu de consumat. Discursul cultural postmodernist rusesc se construieşte, trecând prin mai multe “situaţii de postmodernism”pluralitate, descentralizare, incertitudine, fragmentare, volatilizare, rupere de context. Lumea este un colaj de piese, fraze, versuri scurte, reclame, semne, care oferă mai multe posibilităţi de exprimare a individualităţii. Satisfacerea personală, satisfacerea consumatorului, relaţii (prea)deschise cu ceilalţi oameni, sentimentul de trăire a propriei vieţi determină oamenii să adopte Occidentul, fără a cunoaşte ca aceasta reprezintă manipularea lor de către idei precum productivitate, materialitate, consum, mărfuri. “Falsele nevoi” acaparează energiile umane, care urmăresc îngroparea individului. Singurele lui nevoi sunt hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa. Eliberarea de fapt înseamnă înrobirea lor de către cultura materială şi aceasta cu ajutorul colosal al mijloacelor de comunicare în masă. Oamenii află din media despre propriilor lor nevoi, ca mai apoi să se supună legii consumatorului. Din media oamenii afla despre propriilor lor frământări interioare şi primesc tot din media şi soluţii pentru ele. Libertatea alegerii se proclamă neîncetat, uitându-se a se spune că această libertate este, de fapt, doar la nivelul trebuinţelor, nevoilor. Libertatea aceasta înseamnă fericire. Cu toate acestea oamenii de cultură(de dreapta sau de stânga), cât şi majoritatea tradiţionaliştilor cred ca postmodernismul reprezintă Răul, o floare otrăvitoare a Vestului. Apare astfel întrebarea dacă postmodernismul occidental este “primit” în spaţiul cultural rusesc. Se admite însă că pot şi admise, se pot prelua influenţe ale acestuia asupra propriei culturi. Acest sentiment nu este faţă de versiunea occidentala a postmodernismului, ci fatţă de transformarea acestei culturi într-un instrument al Răului. Utilizarea excesivă a acestei arme poate conduce la neutralizarea, la distrugerea logicii discursului culturii ruse, mai mult la distorsionarea propriei logici a purtătorilor de cultură rusească. Este greu de înţeles cum occidentalii înşişi au renunţat la sistemul raţionalist, cartezian, inima culturii europene. Postmodernismul ocupă în unele literaturi o poziţie dominantă, în unele nu este atât de vizibilă, iar în altele nici nu a apărut încă. Postmodernismul reprezintă un câştig important al literaturilor dezvoltate, care deţineau o bogată şi diversă experienţă a modernismului. Ţara de origine a postmodernismului este America, şi de acolo a pătruns în societăţile postindustriale europene şi influenţele lui se simt în cadrul altor literaturi care încă nu au pătruns în epoca postmodernismului. Tendinţe precum deschidere, cosmopolitism încep să preocupe noua gândire. De aceea, specialiştii ruşi se cred îndreptăţiţi să vorbească despre un postmodernism occidental (american şi vest-european) si unul oriental (al est-europenilor şi rusesc), în fiecare din acest areal postmodernismul apărând şi manifestându-se cu specific, putându-se identifica caracteristici ale unuia sau altuia. Postmodernismul occidental se caracterizează prin legături puternice cu teoria postindustrializării. Postmodernismul occidental utilizează o gamă diversă de forme de manifestare a culturii de masă, în poziţia de vehicul al unei culturi 296
Section – Political Sciences
GIDNI
Postmodernismul oriental şi-a făcut apariţia în condiţii socio-cultural nefavorabile, în condiţiile slăbirii din interior a unui sistem totalitar, în lipsa unei idei culturale şi în lipsa unor valori culturale. Accidental reprezentanţii culturii ruseşti au luat cunoştinţă cu postmodernismul. Aceştia au fost nevoiţi să creeze în totalitate contextul postmodernist, neexistent în spaţiul rusesc la acea vreme. Aceasta a condus la situaţia în care scriitorii singuri şi-au format propriile opinii despre postmodernism. Aceste opinii însă au intrat în contradicţie cu sistemul totalitar, devenind epigoni ai fraţilor din străinătate. Aceasta conjunctură specifică spaţiului rusesc a contribuit la crearea unui specific al postmodernismului estic, rusesc. Prin principiile care stăteau la baza creaţiilor lor, discursul literar postmodernist rusesc este mult mai politizat, cuprinzând ideea de-construcţiei socialismului, al realismului socialist, în poziţia de purtător al culturii de masă. Forma creaţiei naţionale integrată postmodernismului rusesc se defineşte prin : limba, in poziţia de vehicul al creaţiei literare, multitudinea citatelor din creaţii ruseşti clasice, preocuparea către problematici ce interesează societatea, naţiunea rusă, umorul specific rusesc, ironia rusească. Toate acestea constituie semne specifice unui discurs literar postmodernist rusesc. Corelarea postmodernismului se poate realiza cu noţiuni tangente precum: poststructuralismul, deconstrucţia, intertextul, simulacrul, psihanaliza etc. Cultura occidentala este cool, adică pune accent pe 'francheţe, transparenta, erotism lăuntric, ironie', în timp ce 'stilul rus' pedalează în continuare pe un patetism înflăcărat şi nostalgic. Şi incompatibilitatea aceasta estetică îşi are rolul ei în întârzierea aderării la structurile culturale europene explică Erofeev- postmodernist rus(Erofeev, 1999).
BIBLIOGRAFIE: Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei ,bătălii' culturale, ediţia a II-a, adăugită, Editura Paralela 45, 2002 Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, traducere Mircea Deac, Bucureşti, Univers, 1997 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999 I.S. Scoropauova, Russkaia postmodernistskaia literatura, Moscova, Editura Ştiinţa, 2002 Victor Erofeev, Enchiklopedya pusskoi dushii, Moscova, 1999
297
Section – Political Sciences
GIDNI
THE IMPACT OF THE EUROPEAN INTEGRATION ON GLOBALIZATION Ionuț Ștefan, PhD, ”Dunărea de Jos” University of Galați Abstract: The European construction started after WWII and took an irreversible course after the fall of communism in Central and South-Eastern Europe. The phenomenon of European integration may be analyzed in a theoretical interconditionality with the general phenomenon of globalization. Both aspects of the contemporary society are complex; therefore, they must be analyzed from several perspectives. Globalization, as a general phenomenon, concerns the entire human race and may be understood by several coordinates: economic, political, social, cultural, military, etc. The complexity of this phenomenon introduces certain contradictory aspects as well. The European integration is a phenomenon which mainly concerns the states located in the European geographical area and which explicitly manifested the desire to be integrated into the European Union. The European construction represents a recent mechanism, which requires permanent revisions, lest it should end up in failure. The negative effects of globalization were initially felt through the Asian crisis. This crisis somehow anticipated the American one and, inevitably, the European one, starting with 2005-2006. Romania is directly influenced by any negative or positive phenomenon concerning the entire European Union. Keywords: European integration, globalization, Romania’s integration into th European Union
The liberalization policy of the European capitals and the world financial market The Capital Liberalization Directive, adopted in June 1988, is the document regulating the complete liberalization of capital movements for the EEC. The Single European Act, agreed upon by the member states, forbids any restriction concerning the movement of capital and payments among the member states and basically insures the solidity of the European integration. The complete harmonization of the capital market is also hindered by the national characteristics of the monetary markets deriving especially from the inflation level. The expansion of world trade, seconded by the capital flows, the unprecedented progress of science and technique, the transition of the communist economic system to the market economy triggered the acceleration of the regional and global integration process, which practically translates into enhanced business opportunities for banks, companies, and investors. A brief review of these events refers to the expansion of the Euro-liabilities market, the formation and consolidation of the European Union, the increase of the importance of the multinational companies, complemented by financial crises, oil jolts, the crisis of the external debt, the collapse of communism in Russia and Eastern Europe. In the eves of the 3rd millennium, mondialization has become a state of fact. Under these conditions, the governments, international financial institutions, business men will have to deal with defies and challenges, the so-called “new rules of the game”. (Jinga, Popescu, 2000, p. 38) Globalization also presents a series of positive, novel, and dynamic aspects, as well as a multitude of negative, disturbing, and marginalizing aspects. From the point of view of the positive effects, the relations between states and individuals are deeper than ever. The world exports amounting, at the level of the year 2000, to 7,000 billion dollars, represent 21% of the GNP, compared to 17% in 1970. The direct foreign investments amounted to 400 billion dollars in 1997, meaning 7 times more than the level reached in the ‘70’s. This world
298
Section – Political Sciences
GIDNI
integration process is the result of the changes of perspective in politics: promoting the economic efficiency by: a) liberalization of the national markets and b) disengagement of the state related to several economic activities. Although the recent innovations in the technology of communications lie at the origin of the process, integration is still partial: the boundaries stay closed especially to the poorly qualified manpower. However, these tendencies conceal a series of divergences: great progress, but also huge setbacks, shortcomings, and inequalities among countries and regions, poverty being omnipresent today. In the industrialized countries, poverty is masked by statistics and yet an individual out of eight is affected either by long-term unemployment, or by a life expectancy under 60, or by an income lower than the national poverty threshold and a precarious competency level, which does not allow for the situation to be surpassed. In some countries, the human poverty index presents great disparities according to region, such as, for instance, in India, where the poverty level is twice as high in the state of Bihar than in the Kerala region. At the same time, the inequalities between men and women are still shocking. In many developed countries, women are almost completely left out of the political life. Women occupy more than 30% of the seats in Parliament in only 5 countries in the world, while in 31 other countries, the feminine parliamentary representation is less than 3%. As for the collapse of the capital markets or criminality, HIV transmission or the greenhouse effect, the risk of propagation of deviations is huge. The planetary dangers are growing, surpassing the national and international possibilities to intervene or retort. The main characteristic of the economic environment resides in the alternation between the expansion and recession phases and the financial volatility. The financial crisis in Eastern Asia destabilized the life of millions of people, reduced the growth perspectives in the region, but also in the rest of the world. The analysis of the Asian crisis allows for several important conclusions to be drawn concerning the capital market. First of all, instability represents the characteristic of the globalized financial markets. A key element of the onset of the Asian crisis was provided by the massive and instantaneous, yet short-term, injection of capitals, followed by a just as abrupt withdrawal. The second important conclusion refers to the increased prudence with which governments have to open the access to capitals in the short run, highly speculative, especially when the institutions regulating the financial markets are incipient. What will be the evolution of this loop of divergences we live in in the next century? Will globalization win, with its positive balance intentions, in a kingdom dominated by intelligence, or will victory belong to the Faustian spirit and terrorism? We will have to wait and see what the answer will be. Who will gain the most, following change? Certainly, not the European exchange offices. The field of computer science and the consultancy and accounting companies will make the most of it, as there will be a demand for adaptation of computerized systems. Eventually, the economy, on the whole, will benefit following the currency integration and stability, this being the fundamental purpose of the project. A series of large companies, such as Philips or Siemens, have timely prepared the transformation of their account records into euro, which pushed the smaller companies to do the same. The capital markets also prepared at their turn. The state bonds issued after 1999 will be in euro, and the ones already circulating have been converted. In what the future of the 299
Section – Political Sciences
GIDNI
financial centers is concerned, opinions do not concord, for the moment, and no final estimates can be made. If Great Britain joins the MEU, London will have the means to dominate the capital market. The smaller financial centers, such as, for example, Brussels or Milan, will restrain their activity. If not, there is the danger that the offshore market in Great Britain embezzle in its profits part of the volume of the financial activities generated in the euro area. The competition among centers and financial institutions will get fiercer, and the result will be the conclusion of alliances on the continental markets. London is one step farther than the competition when it comes to the financial liberalization, which allows it to take advantage of the natural concentration tendency noticed in the industry of finances. Making use of the ‘opting out’ clause, Great Britain is, for the moment, outside the rigorous monetary policy and discipline imposed by the CEB, London preserving its status as offshore center. At the same time, London’s advantage is slowly being put down by Paris, which offers superior security guarantees for transactions. (Delumeanu, 1999, p. 103). As for the side products, the unique currency will determine a uniformization of the fixed-term contracts. At the same time, the quotation of the movables in euro will allow for a better comparison and create new arbitration possibilities. The possible streamlining and success registered in the financial field finally depend upon the ability by which the MEU accomplishes the complete financial integration of the member states, creates a system of practices on the capital markets as uniform as possible and attracts a transparency as complete as possible in the system of quotation and evaluation. The contemporary debate refers to the extent and efficiency of the monetary policy, doubled by another controversy, just as supported, concerning the status of the institution leading to this policy. Must this institution be an emanation of the legitimate political power, allowing for debates on the politization of the monetary authorities or may it be about an institution relatively independent of the government, such as, virtually, Bundesbank or FED? The efficiency and extent of the monetary policy and the one referring to the status of the central bank are inseparable. The impact of the external constraints must not be absolutized: no country can totally abandon itself to the wave of adjustments, acting ceaselessly. Thus, it results that a certain degree of independence must be permanently envisaged and maintained, which does not mean isolation from the internationalization process. The economic independence represents today that maneuver and security margin, which allows us to drop out of the game when “the cards turn bad” and, at the same time, it means keeping a certain decisional autonomy. Independence thus relates to the national interest and the quality of the most valuable capital, the human one. A country that does not strive in this respect, concerning its food supplies, health, education, comfort, civilization and, generally speaking, everything related today to the quality of life, risks vanishing, sooner or later, from the geopolitical scene. Today, when we so well know what forces are unleashed, how many inequalities overwhelm us, it is obvious that this desideratum is not simple. Two external policies are a must today: a) competitiveness policy; b) cooperation policy. The competitiveness policy is the key stone of the maneuver margin. If we do not succeed in insuring a satisfying competitiveness level, we may expect the dependent status of a colony or satellite. Although it was said, in the beginning, that the currencies once left to float freely, all the problems will be solved and the adaptations will come naturally, soon after that, it got to the floating controlled by the central banks, but this did not work either. The 300
Section – Political Sciences
GIDNI
next step was the coordination of the monetary policies and, at present, the economic policies, within the EU and the G7 group. Euro debut – between success and skepticism “Day E”, meaning the day of the euro, January 1st, 2002. It is the moment when more than 300 million European citizens started to have one thing in common: the same currency. Conversion is the second stage of a long process, comprising two steps. The first step, the electronic introduction of the euro, was taken in January 1999, when the imports and exports in and out of the EU area were calculated in this unique currency. After January 1 st, 2002, the most important moment meant that the consumers in 15 European countries, as well as the tourists visiting them, be left without the national franc, mark, and lira and start paying for food, train tickets, or consumption goods in the new bills of the unique currency. The passage to a single currency was not just a simple matter of monetary logistics. The immediate or long-term consequences, good or bad, are tremendous. This may be the stand that the Western analysts adopt towards the passage, after January 1st, 2002, to the unique currency. (Jinga, Popescu, 2000, pp. 67-142) Skepticism because nearly 40% of the more than 300 million citizens in the EU member states do not realize that, in that particular year, they will no longer have in their pockets their own national currencies. The same may be said of the small and middle-sized companies. The managers of these companies did not strive too hard to understand the phenomenon of passing to the unique currency. For them, the critical moment appeared when they had to pay the salaries in euro. Distrust comes from the dark forecasts concerning the economic growth and inflation in the 15 member states. Five months before „Day E”, it became ever clearer that Europe was in trouble. If, at the beginning of 2001, the CEB forecast an inflation of 2%, in May 2001, the index of consumption goods rose up to 3.4% per year. On the other hand, there is the commercial mayhem that the countries in the monetary union could go through. The analysts consider that the foreign tourists will be the most disadvantaged ones, meaning they will have to pay more for beverages or food. And this even if millions of products and services are to be recalculated in euro. The national associations for consumer protection are already complaining that the price increase is higher than the predicted inflation rate. The traders, who promised not to adapt a psychological strategy of price increase, have already applied such increases as 4.99 euro, even if the real value, following the conversion, was 4.50 euro. In order for the unique currency to gain the population’s trust, it should not cause gaps after the passage from the national currencies to the euro: no payment delays, no temporary currency crises. Certainly, a series of possible scenarios may be formulated, starting from the current regulations and the trust shown to the unique currency. The European unification is more than an alliance or an association by virtue of the integration under the tutorship of some supranational bodies. It is only possible by the self-limitation of the bad pride movement of the national entities and the conscious delegation of some competences assigned to the national bodies. The unique European currency and its impact upon the capital markets The euro is the official currency of 16 of the 27 EU member states. The name “euro” was officially adopted on December 16th, 1995, at the European Council in Madrid, and the 301
Section – Political Sciences
GIDNI
currency itself entered the international markets on January 1st, 1999, replacing the so-called European monetary unit, and, on January 1st, 2002, it was placed into circulation, eventually replacing the national currencies in the Euro Area. Thus, the euro becomes a symbol of the EU. The national currencies and bills of the states in the Euro Area were taken out of circulation on February 28th, 2002. The concept of unique currency lies upon the treaties founding the EU. The Treaty of Rome (1957) declared that the common market is one of the objectives of the European Community, which will contribute to a tighter union among the peoples of Europe. “The EU Treaty (Maastricht – 1992) introduces the Economic and Monetary Union and lays the foundation for the unique currency.”1 The graphical representation of the unique currency was inspired by the Greek letter epsilon, meant to connect both to the cradle of European civilization and democracy, and to the first letter of the word ‘Europe’. The two parallel lines in the graphical symbol are an indicator of the stability of the euro. When WWII started, most currencies in the industrialized countries were tightly related to the so-called ‘golden standard’,2 in the Bretton Woods system. The supremacy of the dollar, the devaluation of some European currencies forced the European politicians to search for solutions to rebalance this imbalance by an economic integration among the European nations. If the plans to achieve the euro currency date back to 1969, on its 5th anniversary – January 1st, 2007 – its introduction was mainly seen as a success story. Today, the euro currency, strong and stable, has become one of the international currencies leading world economy. The Euro Area is more capable of absorbing the price increases than the member states can do it individually. The currency’s influence is quite large. A strong euro has a negative impact upon the exporters, yet still helps importers and the investments in the euro area anywhere in the world. A unique European currency means a unique European monetary policy. Even if there is no European economic policy, all the member states in the Euro Area must develop their own economic policies within the limits established by the EU. While the practical benefits of the euro currency are fully recognized, the changed environment of the means to accomplish the economic policy caused severe problems to the politicians. For the citizens of the EU, traveling in the euro area is lighter, it does not require cumbersome currency exchanges. The comparison of the prices for goods and services is easier, thus contributing to the improvement of the functioning of the internal market and to the support of the competition, with benefits for the consumers. The economic stability insured by the euro benefits the entire climate, from families to economic agencies. The introduction of the euro currency led to the expansion of the intra-euro trade area by 15%. Besides the fact that it favors journeys, a unique currency, euro, in this case, is a positive element from an economic and political point of view. The context in which the euro is managed makes the European currency a stable currency, with a low inflation level and low interest rates, thus contributing to the solidity of public finances. The unique European currency is a logical supplement of the unique market, the efficiency of which is rising. Using the unique currency increases the transparency of prices, eliminates the costs of monetary exchange, sets in motion the mechanisms of the European economy, eases the international trade, and strengthens EU’s stand on the 1 2
In this respect, see the information on www.infoeuropa.ro In this respect, see the information on www.eu4journalistes.eu, the MEU and the € currency
302
Section – Political Sciences
GIDNI
international scene. Thus, the dimension and strength of the euro area provide good protection against the economic shocks, internal and external, such as the unforeseen increases in the price of oil, the turbulences on the currency market, and the fluctuations of currency exchange. We have to note the fact that “the euro currency represents, for the citizens of the EU, a tangible symbol of their European identity” 3; the euro area expands and the advantages for the current and future member states multiply. Although the introduction of the unique European currency has been a real success and beneficial, both economically, and politically, a sort of skepticism as to the euro area installed among the citizens of the European Union. The more the old currency is used, the stronger the feeling that the prices increased; most people are prone to a capital mistake – they convert the euro to their national currency and this is one of the reasons why the euro currency is compared to the prices in the past. People forget that using the old currency would have created much higher prices because of inflation. Contradicting the general impression, the polls of the European Commission showed that the change to the euro did not bring significant price increases. Thus, the European Commission is the one which forbade the possibility for a country, once entered into the euro area, to abandon the new currency. The euro will be here for a very long time, and work as the sole European currency. As the advantages brought by its use, at a national and European level, weigh much more than any other issue. Whether the skeptics’ perceptions of the euro area are legitimate or not, when it comes especially to the stability of the national economies, is still debated at the macroeconomic level. The only thing that we may be sure of is that the euro area registered an important economic growth, which will continue to evolve in the years to come. It is certain that the economy of the euro area stays the strongest, with recent fluctuations concerning the lower interest rate for the EUR than for the USD. (the USD being removed from the international markets, while the EUR gains ground and gets to totalize 25% of the international reserves). With the evolution of the social-political and monetary systems, the concept of security underwent mutations which distinguish it from the past. Today, it answers questions concerning the climate and energy at a regional or global level. Thus, these topics are ever more frequently debated within the European and world forums and institutions. The concept of NATO is the action means adopted following the analysis of a strategic situation. It is the enouncement of that which must be done, as flexibly as possible, to allow for the development of the military, diplomatic, economic, psychological or other, lines of action. “The North-Atlantic Treaty Organization (NATO/OTAN) is a political-military alliance appeared in 1949, by the North-Atlantic Treaty signed in Washington on April 4th, 1949, and currently comprises 19 states in Europe and North America.”4 NATO managed to insure the freedom of its members and to prevent the escalation of the Cold War in Europe for 40 years. From its establishment and until now, NATO permanently adapted and reshaped, successfully coping with the changes in the global security environment. The new international security environment, before and after the ‘Cold War’ (and especially the one after the 9/11 terrorist attack) leads to fundamental basic 3 4
http//:ec.europa.eu/economy-finance/euro/index_ro.htm, the € currency-ECFIN-European Commission http//:ro.wikipedia.org/wiki/OTAN
303
Section – Political Sciences
GIDNI
assumptions, which must be taken into consideration for the transformation process. The new threats, new missions, new capabilities, new cooperation framework appeared as realities. The EU wanted to have at its disposal its own defense capacity, and from June 2003, in Thessaloniki, the member states started to take care of the “creation of a European Agency for Arms, Research, and Military Capabilities, based on Art. I.40.3 of the Treaty Draft elaborated by the Convention.” (Bărbulescu, 2008, p. 433). This agency was to consolidate the industrial and military dimension of the common European defense. This defense model may be considered a “variable geometry” one. (Bărbulescu, 2008, p. 32). The formulation of this NATO strategy, meant to defend the North-Atlantic area, was known as “the concept of collective defense”. “The concept developed, being considered that the alliance established a wide scale operational strategy for the territorial defense.” 5 The new concept of the Alliance restates the defensive character of NATO and the will of its members to defend their security, suzerainty, and territorial integrity, as well as their intention to participate in the management of the crises and conflicts in the Arab countries and not only, in the insurance of security in the Euro-Atlantic area, orienting the security policy towards dialogue, cooperation, and an efficient collective defense. The concept of NATO must reflect Europe’s changes, from its adoption and to reconfirm the determination of the allies concerning the collective defense and transatlantic bond. Thus, we have the guarantee that the strategy adopted by NATO is fully adapted to stand up to the challenges of the 21 st century. NATO is the guarantor of the security of the Euro-Atlantic space and the defender of the values of democracy, both inside, and outside its borders. Because of the economic-socialpolitical changes, at world level, as well as of the passage to a new 21st century, NATO and the UNO ended up as partners in their initiative to build a better security at world level. The potential of such a relationship is huge, as the purpose of the two organizations is to promote peace, security, to encourage the friendship relationships among states, by dialogue and cooperation, as well as to act when need be, to the challenges targeting peace and world security. Although the UNO is not a world organization, and NATO is a regional one, the transformations of the international security environment made some aspects of the relationship between the two organizations change, so that it should be considered from another perspective. Due to its involvement in the fight against terrorism, NATO has become an organization with global responsibilities. Thus, NATO acts as an organization for politicalmilitary security and collective defense, contributing to maintaining peace, the stability of the Euro-Atlantic and global spaces, by political, diplomatic, and military means. This is performed in their own name or under UNO’s consent, or in collaboration with other international security bodies. The end of the ‘Cold War’ gave the Euro-Atlantic space and its immediate proximity the possibility of new geo-political and geo-strategic configurations, as well as the establishment of a security policy much ampler and more stable; and the disappearance of the democratic lines opened up a new perspective for the former communist states in Central and South-Eastern Europe. The enlargement of the Alliance gave Romania and the other states hopes for adhesion to NATO, as well as for the establishment and In this respect, see C–tin Moştoflei, Evoluţia Conceptului Strategic al Alianţei (Evolution of the Strategic Concept of the Alliance), Center for Strategic Studies and Defense and Security, apud: www.presamail.ro, p.206 5
304
Section – Political Sciences
GIDNI
strengthening of the European security. Despite the budgetary austerity, Romania’s general effort of adhesion to NATO was an impressive gesture. Today, Romania’s army plays an important part in NATO; the main member states offered the Romanian military staff support and assistance programs in the military training and instruction field. Ever since its adhesion to NATO, “Romania has proven its ability to act as a de facto ally of NATO.” (Popescu, 2002, p. 440). Its infrastructure and the facilities it may provide the Alliance on its territory are valuable (ports, airports, storage houses, communications, logistics, medical assistance, railroad terminals). Not generating conflicts and tensions around, only presenting itself as a security factor, Romania, by its army, is a guarantor of regional peace and security. The relations it has with Central and South-Eastern Europe insured it a stance of state with a decisive contribution to consolidating the Southern dimension of the alliance. The presence of Romania and its military forces in the NATO structures is a necessary and credible one today, because it has the ability to create that ‘security bridge’ (Popescu, 2002, p. 35) so much desired by the Alliance between Central and South-Eastern Europe. Thus, Romania becomes the stability factor in the Balkans. As a response to the terrorist attacks in these last few years, states on all continents, regardless of their political regime and size, pronounce for the democratization of international life, consolidation of peace, free and independent development of all nations, and the instauration of a new economic and political order, working together under the direction of UNO or NATO. The model of European integration versus globalization If we refer to the actors of the European construction, we notice the same two features, unity and diversity: a unity given by the juridical and institutional context in which it operates, and a diversity of the role, function, interests, and power it exerts. The institutional architecture is one of the defining elements of the European Union, a unique institutional system, which finds no correspondence at national or international level. It is a true challenge to describe the structure, functioning, and manner in which the supranational, national, regional, and local institutions interact with other bodies, which represent the citizens’ interests (political parties, manager associations, worker unions, NGOs or interest groups). (Delumeanu, 1999, p. 25). It may be said that the European institutions have tried to keep up with the expansion and consolidation process of the Union; their number increased (upon the entering into force of the Lisbon Treaty, the European Council and the Central European Bank were awarded the status of institution), and their competences expanded (an example being the evolution of the Parliament from a purely consultative role, to precise attributions in the decision-making process). One of the objectives of the Constitutional Treaty and the Lisbon Treaty was making the institutional framework more proficient. This does not mean that there no longer are criticisms referring to the democratic imbalance and suspicions concerning the manner the Commission and work groups related to the Council and Commission represent the supranational interests, taking into account the fact that their members continue to be elected by the member states, or the manner in which the Presidency of the Council manages to deal with the desire to defend the national interest, along with its duty to coordinate the “whole”, to reach an agreement, which should target the supranational European interest. There are 305
Section – Political Sciences
GIDNI
contradictory opinions concerning the role of the national state in the current European system. On the one side, there are the ones saying that the role of the state has changed. The state gave up part of its sovereignty to some supranational institutions and even accepts to be monitored and controlled by these ones. On the other hand, there are the ones claiming that there are only a few fields (customs union, competition, monetary and commercial policy or the protection of the marine biological resources) in which the Union substitutes for the member states, depriving them of their decisional power. In the other fields, the Union only completes and coordinates the action of the states or facilitates the compromise, its constraining power being limited. The state is still the lead actor, even within the European Union, being represented at all levels of power and in all fields. Even the commissaries, the judges at the European Court of Justice, the members of the Central Bank, of the Committee of Regions or the Economic one, and the European parliamentarians, are all sensitive to the national realities and interests, as they have either been appointed by the governments, or enlisted in national party records. The Union considers that the European political parties are an important element of democracy and of the creation of a European consciousness. There are also voices who claim the opposite, that we are dealing with a democratic deficit of the national parties, that these ones have not undergone a process of adaptation to the European integration, that they have not developed new rules and internal structures, in order to call the members activating in the European institutions to account. It all starts from the fact that the European issues and choices are considered “second rank”, some sort of external policy, which only appear tangentially in the national electioneerings. Not playing the part of tutor in the European problems, or the one of binder between the citizens and the European Union, the political parties let the public opinion structure itself or be influenced by another important actor on the European stage, the mass-media, holding a double part: informational and formative. It is known that the manner in which the journalists decide to present a piece of information, to hyphen certain aspects, while neglecting or omitting others, greatly influences the individuals’ perception and attitude towards a certain topic. Yet, most European citizens admit that the favorite informational source concerning the European integration is the media. More recent actors on the European stage are the regions and organizations of the civil society. The ‘80’s and the ‘90’s, by promoting the cohesion policy and the principles of subsidization and proportionality, determined a higher transfer of competences towards the regional level and an acknowledgement of its importance, from an economic, political, and cultural point of view. If the “Europe of regions” seems to be an accepted notion, the purpose of which is understood by most citizens, things are a little different concerning the organizations of the civil society. The first issue encountered in the attempt to present the role, structure, or influence held by the civil society in the European Union is that there is no clear definition of the organizations of the civil society in the official records of the Union. However, they are credited with easing an open political dialogue among all the parties involved or affected by a certain political decision, thus contributing to the reduction of the democratic deficit and to the legitimization of the decisional process within the Union. At their turn, they need access and credibility before the actors, who define and implement the policies; they need to inform the institutions of their political interests and preferences. The institutional context, resources, organization of the group, and strategic choices 306
Section – Political Sciences
GIDNI
determine the access and influence degree; then the interests they represent may be public or private, national or international. Thus, the controversies related to the transparence of the decision-making process appeared, owing to the doubtfulness concerning the influence of the interest groups and experts in the whole legislative European process: from establishing the agenda and formulating the policy, to ratification and implementation. Although the European leaders have tried to create a set of rules (by the White and Green Papers, the Code of Conduct or the electronic record), in order to ensure that the influence and contribution of the representatives of the interest groups to the legislative process is a positive and constructive one, the discussions concerning the manner to monitor and regulate this access, without restricting the exchange of information, stay open. The debates concerning the democratic deficit and the rules that should govern the decisional process within the Union continue. In a European context in which the interactions among the players are characterized both by competition, and by collaboration, the desire of all the representatives of the public or private interests, local, national, or supranational, seems to be the enhancement of legitimacy and of the influence power that they exert at a European level. Another topical theme is the nature and finality of the European integration process. The topic is not new; the debates started before the creation of the European Coal and Steel Community and continued up to the present. Thus, theories emphasizing either the role of the nation-state and the intergovernmental cooperation (realism, neo-realism, intergovernmentalism, neo-institutionalism), or the supranational cooperation and the role of the regional and local players and of the supranational institutions (fed